Prin centralizare administrativă se înţelege organizarea şi funcţionarea unui sistem administrativ în cadrul căruia exercitarea atribuţiilor administrative este efectuată numai de organele statului.
În centralism, autoritatea vine întotdeauna de sus, guvernul central şi reprezentanţii săi deţin puterea de decizie, nu există sau sunt prea puţine organe alese, iar atribuţiile acestora sunt restrânse. Între organele centrale şi cele locale ale administraţiei există raporturi de subordonare riguros reglementate.
Acest sistem administrativ a cunoscut o lungă istorie, fiind promovat de doctrinele etatiste, caracterizate prin elementul dominant, centralismul de stat, în detrimentul iniţiativei locale.
Doctrinele etatiste s-au bucurat de o largă popularitate mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reuşind să se impună în importante state europene ca Franţa, Germania, Rusia, etc. Cele mai importante variante ale doctrinelor etatiste au fost considerate următoarele:
- doctrina socialismului de stat, reprezentată prin lucrările lui Schumacher, care a jucat un rol important în Germania la finele secolului XIX;
- doctrina solidaristă, al cărui reprezentant de marcă a fost Leon Bourgeois;
- doctrinele socialiste şi comuniste.
Un element comun al acestor doctrine îl reprezintă teza potrivit căreia activitatea izolată a unui individ este inferioară activităţii sofisticate şi coordonate a mai multora, combătând astfel doctrina individualistă, liberală.
Adepţii acestor doctrine sunt susţinători convinşi ai protecţionismului de stat în domeniile „strategice” ale societăţii, militează pentru supravegherea continuă a individului prin introducerea autorizării prealabile, altfel spus, promovează limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
După cel de-al doilea război mondial, în statele Europei Centrale şi de Est au fost instaurate regimuri comuniste, pro-sovietice, care au cunoscut experienţa unor sisteme de administrare super-centralizate, în care toate autorităţile administrative erau subordonate ierarhic statului-partid[1], partidul unic fiind singura putere conducătoare.
În concluzie, centralizarea administrativă ca sistem de organizare statală prezintă următoarele caracteristici:
- statul era singura persoană morală de drept public, politico-teritorială;
- interesul public era unic, cel al statului centralizat;
- organizarea administraţiei se baza pe o ierarhie strictă, subordonată faţă de centru;
- activitatea (competenţa) autorităţilor locale era limitată, reprezenta voinţa statului şi nu a colectivităţilor locale;
- statul exercita un riguros control ierarhic (anterior, concomitent şi posterior), putând anula, modifica sau suspenda actele autorităţilor locale.
[1] V. Popa, I. Munteanu, De la centralism spre descentralizare, Editura Cartier, Chişinău, 1998, p.16