Acest principiu îşi găseşte suportul constituţional în art. 120 alin.(1) din Constituţia României, republicată, conform căruia: „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.”
Inconvenientele şi dezavantajele centralizării administrative, sub aspectul eficacităţii activităţii administraţiei, sunt rezolvate parţial în regimul administrativ deconcentrat.
Trebuie precizat faptul că în cadrul organizării administrative a unui stat, nu poate fi vorba numai despre centralism sau descentralizare, între acestea existând moduri de organizare intermediară.
Prin deconcentrare se realizează un transfer de autoritate, care, dacă nu este riguros stabilită, poate stânjeni viaţa locală mai mult decât sistemul centralizat, prin apropierea tutorelui, reprezentant al puterii centrale, de colectivitatea locală.
Conform art.2 lit. j din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006[1] deconcentrarea reprezintă „redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu”.
Aşadar, caracteristicile centralizării administrative se menţin, cu excepţia faptului că în teritoriu nu mai există simplii agenţi ai centrului, ci autorităţi administrative propriu-zise, care dispun de competenţe proprii.
Aceste structuri sunt numite şi revocate de centru, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare. Ele deservesc interesul unic al statului, dar pentru anumite chestiuni de interes local (de mai redusă importanţă) au competenţe proprii, problemele de interes major constituind exclusiv atributul centrului.
Modul în care se realizează partajarea competenţei între centru şi autorităţile administrative desconcentrate, reflectă gradul de deconcentrare administrativă. În toate situaţiile însă, structurile teritoriale desconcentrate au obligaţia de a raporta centrului situaţia din teritoriu şi de a executa ordinele acestuia.
Deconcentrarea poate îmbrăca două forme:
- pe verticală, sporindu-se competenţele serviciilor exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei centrale;
- pe orizontală, amplificându‑se în acest caz competenţele conducătorului serviciilor deconcentrate dintr-o circumscripţie administrativă, cum ar fi prefectul, spre pildă.
În concluzie, relevăm că şi acest sistem de organizare administrativă menţine o administraţie unitară, care însă nu mai păcătuieşte prin uniformitate, autorităţile desconcentrate putând adapta la specificul local măsurile şi ordinele transmise de la centru.
Totuşi, trebuie reţinut faptul esenţial acela că deconcentrarea administrativă menţine puterea ierarhică în detrimentul autonomiei locale.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 453 din 25 mai 2006