Pin It

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate din perioada interbelică, principiul descentralizării în organizarea administraţiei presupune şi autonomia locală, nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună.

Prof. Anibal Teodorescu considera că autonomia locală, sub aspect istoric, este anterioară apariţiei statului, ea păstrându-se ca realitate socio-psihologică şi economică chiar şi în cele mai totalitare regimuri.

Ca realitate juridică însă, autonomia locală a fost şi este influenţată de mai mulţi factori, printre care: tradiţia istorică, cadrul geografic, resursele economice, gradul de instrucţie civică sau politică şi nu în ultimul rând de reglementările naţionale şi internaţionale.

În viziunea contemporană, autonomia locală se manifestă sub mai multe aspecte şi pe mai multe planuri.

Astfel, sub aspectul capacităţii juridice, colectivităţile locale (regiunile, judeţele, oraşele, comunele etc.) sunt subiectele de drept distincte de stat, având interese publice proprii, recunoscute ca atare de legiuitor.

Pe plan instituţional, acestea sunt reprezentate de autorităţi administrative proprii, alese prin vot universal (consilii locale, consilii judeţene, primari) şi care nu se găsesc în raporturi de subordonare faţă de aparatul de stat central.

În planul autonomiei decizionale, autorităţile administraţiei publice locale au competenţe generale şi adoptă decizii în interesul colectivităţilor pe care le reprezintă.

În sfârşit, dar cel puţin de aceeaşi importanţă, autonomia locală nu se poate manifesta în mod real decât dacă este recunoscută şi în planul resurselor financiare, materiale şi umane de care dispun.

Astfel, colectivităţile locale au bugete proprii, dispun de un patrimoniu în care sunt incluse bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al judeţului, oraşului sau comunei şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul competenţei.

Problema autonomiei locale s-a pus cu tot mai multă acuitate în ultimii 25 – 30 de ani, cu deosebire în spaţiul european, fiind adoptată la Strasbourg la data de 15 octombrie 1985 Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 199/1997[1].

Conform art. 3 pct. 1 din Cartă, „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.”

Aproape identic, Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 stipulează în art. 3: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.”

Apoi, în art. 4 al legii este stabilit conţinutul autonomiei locale, specificându-se că este numai administrativă şi financiară şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile şi gestionarea resurselor care aparţin unităţii administrativ-teritoriale.

Aşadar, autonomia locală nu trebuie confundată cu independenţa absolută, cu o izolare totală a autorităţilor administraţiei publice locale, faţă de administraţia centrală de stat. Ea nu poate îmbrăca înţelesul independenţei acordate unei colectivităţi politice.

Autorităţile prin care se exercita autonomia locală nu au putere de decizie politică majoră, ci îşi desfăşoară activitatea în funcţie de voinţa politică statală, exprimată în legile adoptate de Parlament.

 

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 331 din 26 noiembrie 1997