Din punct de vedere al interesului pe care îl urmăresc, distingem organizaţii private şi organizaţii publice.
Între cele două tipuri de organizaţii există deosebiri de substanţă determinate de mai mulţi factori, dintre care amintim:
- proprietatea publică sau privată asupra patrimoniului;
- modul de finanţare;
- distincţia dintre noţiunile de piaţă şi public;
- influenţa factorului politic;
- finalitatea activităţii o reprezintă eficienţa, profitul (în cazul organizaţiilor private), sau eficacitatea (în cazul organizaţiilor publice).
Analizate într-o abordare sistemică organizaţiile au fost clasificate în două categorii, respectiv ca sisteme închise şi ca sisteme deschise.
Astfel, analiza organizaţiilor făcută până în anii ’60, atât în abordarea raţionalistă cât şi în cea a sistemelor naturale, avea în vedere organizaţiile ca sisteme închise, izolate de mediul extern. În această viziune, analiza organizaţiilor avea în vedere exclusiv ceea ce se întâmplă şi pe cale de consecinţă, ce trebuia să se facă în interiorul organizaţiilor.
Ulterior anilor ’60, teoreticienii au fost preocupaţi de studiul dinamicii organizaţiilor sub influenţa mediului extern. Organizaţiile au fost privite ca sisteme deschise, influenţate de mediul extern, de evoluţia altor organizaţii, abandonându-se teoriile tradiţionale care se rezumau doar la studierea relaţiilor din cadrul organizaţiei.
Este evident faptul că organizaţia reprezintă un “sistem deschis” care primeşte date şi informaţii diverse, le supune unui proces de analiză şi sinteză în urma căruia se emit deciziile oportune pentru atingerea obiectivelor.
Doctrina a relevat cu certitudine faptul că eficacitatea unei organizaţii este dependentă de mediul extern în care activează, mai precis de turbulenţa acestuia.
Mediul reprezintă o noţiune definită neunitar, cu reprezentare diferită pentru specialişti.
Mediul unei organizaţii cuprinde bunuri, persoane, condiţii, relaţii şi influenţe care interferează funcţionarea organizaţiei.
Mediul extern trebuie analizat într-o manieră complexă, fiind determinat de:
- factori de natură economică, politică, juridică, socială, informaţională, tehnologică etc.
- factori naturali:
- geografici
- climaterici
- resurse naturale etc.
Astfel, se apreciază că pentru a fi eficace organizaţia trebuie să se adapteze la mediul în care acţionează. În ipoteza unui mediu stabil, modul de organizare ierarhic, centralizat pare a se adapta în condiţii optime şi-n consecinţă eficacitatea organizaţiilor tinde spre nivelul maxim. Dimpotrivă însă, în contextul unui mediu extern turbulent, dinamic, specific societăţii contemporane, maximizarea eficacităţii se poate realiza în structuri descentralizate, care se pot adapta mai rapid la condiţiile de mediu.[1]
Acest proces este iminent şi pentru administraţia publică, a cărei activitate este supusă permanent impactului cu factorii de mediu context în care întregul sistem administrativ, inclusiv managementul acestuia trebuiesc modernizate.
[1] M. Profiroiu, Managementul strategic al colectivităţilor locale, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 23