Pin It

Raportul de serviciu este acea relaţie juridică  intersubiectivă care consfinţeşte intrarea unei persoane fizice în serviciul unei autorităţi publice.

         Raportul de serviciu poate fi de drept, în cazul în care se constituie printr-un act administrativ unilateral al autorităţii publice şi de fapt, în lipsa unui act formal de învestire în funcţie.

         Raportul de serviciu de drept poate fi voluntar sau impus, în funcţie de necesitatea consensului solicitantului.

         Raporturile de serviciu impuse sunt strict delimitate de lege. Potrivit art. 42 din Constituţie „munca forţată este interzisă”. Nu constituie însă muncă forţată: a)serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

Raportul de serviciu (de drept) voluntar poate fi: de carieră (funcţionăresc), când se concretizează într-o relaţie juridică între o autoritate publică şi o persoană fizică şi onorific, dacă decurge dintr-o relaţie juridică pe o perioadă determinată, fără a se acorda salariu sau altă retribuire celui atras la realizarea unui serviciu public datorită înaltei sale competenţe şi prestigiului profesional de care se bucură.

Elementele componente ale raportului de serviciu sunt: subiectele, obiectul şi conţinutul raportului.

Subiectele raportului de serviciu sunt autoritatea administrativă, ca subiect supraordonat şi persoana fizică.

Obiectul acestui raport este constituit din prestarea activităţilor care duc în mod direct la realizarea sarcinilor administraţiei.

Conţinutul raportului de serviciu îl reprezintă ansamblul drepturilor şi îndatoririlor reciproce. Cele mai importante caracteristici ale raportului de serviciu sunt evidenţiate de faptul că el se prezintă ca un: raport de drept public, având în vedere caracterul public al subiectului supraordonat şi scopul public; raport voluntar întrucât atât pentru constituire cât şi pentru continuarea acestuia este necesară nu numai voinţa administraţiei publice ci şi cea a celui învestit în funcţie; raport strict personal deoarece capacitatea intelectuală şi tehnică cerută pentru fiecare sarcină şi încrederea pe care instituţia trebuie să o aibă în persoana căreia îi încredinţează propriile interese, necesită ca raportul să fie constituit „intuituu persoane”; raport juridic bilateral comportând drepturi şi obligaţii reciproce; raport de subordonare ierarhică, adică subordonarea ierarhică şi disciplina disting de fapt funcţia şi obligaţia profesională.

Raportul de serviciu având trăsături caracteristice se deosebeşte de raportul de muncă încheiat în condiţiile legislaţiei muncii. Bunăoară raportul de serviciu îşi are izvorul în actul unilateral de numire în funcţie, fiind supus regimului juridic de drept public, pe când salariatul îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului individual de muncă, încheiat potrivit dreptului comun.

Raportul de muncă are caracter bilateral   cuprinzând drepturile şi obligaţiile părţilor care se află pe o poziţie de egalitate juridică, pe când raportul de serviciu conţine drepturile şi obligaţiile părţilor stabilite pe cale unilaterală conform normelor legale.

Raportul de serviciu se încheie întotdeauna între o autoritate sau instituţie publică şi o persoană fizică, pe când raportul de muncă poate fi încheiat şi între două persoane fizice.

Litigiile privind raportul de serviciu se soluţionează de instanţele de contencios administrativ, în timp ce astfel de litigii care vizează raportul de muncă intră în competenţa instanţelor civile specializate. In consecinţă raportul de serviciu al funcţionarului public, nu se identifică cu raportul de muncă al salariaţilor, chiar dacă aceste raporturi au şi trăsături comune.