Potrivit dispoziţiilor statutare funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică, în condiţiile legii iar dacă i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile acesteia îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
Funcţionarul public administrativ exercită o activitate permanentă la o autoritate sau instituţie publică, pe baza unei ierarhii administrative şi se bucură de stabilitate în funcţie. Activitatea funcţionarului public este supusă regimului juridic de drept administrativ, spre deosebire de non funcţionarii din administraţie care sunt angajaţi cu contract individual de muncă, bazat pe regulile de drept comun.
Numirea în funcţie a funcţionarului public se realizează printr-un act de autoritate opozabil tuturor, după învestirea persoanei cu atribuţiile funcţiei şi aducerea actului la cunoştinţă publică.
În baza actului de numire funcţionarul public intră într-un raport de serviciu cu autoritatea sau instituţia publică având drepturi şi obligaţii corelative. Drepturile şi obligaţiile raportului de serviciu fiind bazate pe lege, funcţionarul public nu poate renunţa la exercitarea lor, având în vedere că acestea au fost instituite în interesul bunei funcţionări a serviciului public.
Învestirea legală prin numire într-o funcţie publică consacră statutul legal al funcţionarului public, însă exercitarea efectivă a atribuţiilor care intră în competenţa funcţiei se realizează numai după depunerea jurământului de credinţă prevăzut de lege. Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcţie.
Natura juridică a actului de numire în funcţia publică este privită diferit în literatura de specialitate. Astfel într-o opinie se susţine că actul de numire într-o funcţie publică este din punct de vedere juridic un act condiţie prin care se aplică unei persoane un regim general şi impersonal, prestabilit ce apare ca un act intermediar între lege şi actul juridic dat în baza legii şi actul subiectiv prin care funcţionarul public acceptă regimul general şi impersonal.
În acest sens doctrina majoritară de drept public pe care o împărtăşim consideră că intrarea într-o funcţie publică se face pe baza unui act administrativ unilateral, supus regimului de drept public şi nu în temeiul unui act contractual bilateral. În consecinţă acest act nu trebuie urmat de un contract individual de muncă pentru că însăşi noţiunea de contract implică egalitatea părţilor, în timp ce raportul de serviciu se bazează pe ierarhia administrativă.
Autorii de drept al muncii susţin teza fundamentată în perioada socialistă potrivit căreia actul de numire în funcţie a funcţionarului public constituie un simplu act prealabil la încheierea contractului individual de muncă. Astăzi o asemenea afirmaţie este considerată, pe drept cuvânt, în literatura de drept administrativ o exagerare, inclusiv în perspectivă istorică.
În exercitarea sarcinilor de interes general, persoanele fizice devenite funcţionari publici se bucură de o anumită consideraţie socială fiind „depozitare a unei părţi a puterii publice”. Ca urmare accesul în funcţia publică este subordonat mai multor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cel care aspiră la o astfel de calitate.
Prin lege sunt stabilite condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească persoanele fizice, pentru a putea deveni funcţionari publici iar pentru unele funcţii publice se cer întrunite anumite condiţii speciale. Funcţionarii publici sunt numiţi în funcţie prin actul unilateral al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor statutare.