Pentru determinarea situaţiei juridice a carierei persoanei care exercită o funcţie publică, legiuitorul recurge la clasificarea funcţionarilor publici după diferite criterii.
Bunăoară după modul de învestire în funcţie, funcţionarii publici pot fi debutanţi sau definitivi. Funcţionarii publici debutanţi sunt acele persoane care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, pentru ocuparea unei funcţii publice definitive. Perioada de funcţionar debutant durează din momentul emiterii actului de numire în funcţie, până la data încetării stagiului prevăzut de lege şi s-a emis un nou act juridic, prin care se definitivează pe post funcţionarul public respectiv. Funcţionarul public definitiv este acel funcţionar numit în funcţie, după ce a efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi a obţinut un rezultat corespunzător la evaluare sau persoana care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care are vechimea în specialitate corespunzătoare funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni şi respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite, ori persoana care a promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
După criteriul studiilor necesare pentru ocuparea unei funcţii publice, funcţionarii publici se împart în 3 clase: clasa I cuprinde funcţionarii publici cu studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; clasa II-a, cuprinde funcţionarii publici cu studii superioare de scurtă dată, absolvite cu diplomă şi clasa a III-a care cuprinde funcţionarii publici cu studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
Potrivit nivelului atribuţiilor titularului funcţiei publice deosebim trei categorii de funcţionari publici şi anume: înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie.
Înalţii funcţionari publici pot ocupa numai funcţiile expres prevăzute de lege, după ce au promovat concursul organizat pentru ocuparea acestor funcţii. Pe lângă condiţiile cerute pentru ocuparea oricărei funcţii publice, înalţii funcţionari publici trebuie să aibă studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, au absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică sau în alte domenii specifice de activitate ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective şi are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective. Vechimea prevăzută de lege poate fi redusă, în cazuri excepţionale, cu până la 3 ani de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică.
Pentru numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se constituie o comisie de concurs, formată din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti în administraţia publică, numite prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului administraţiei publice şi internelor.
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către Guvern pentru funcţiile de secretar general şi secretar general adjunct al Guvernului precum şi pentru prefect, de primul-ministru pentru consilierii de stat, secretarul general şi secretarul general adjunct din ministere si alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale precum şi pentru subprefect, de ministrul administraţiei şi internelor pentru secretarul general al prefecturii, secretarul general al judeţului şi al Municipiului Bucureşti, şi de ministrul sau după caz de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pentru funcţia de director general, din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Încetarea raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici se dispune prin actele de autoritate ale conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice care i-au numit în funcţie, potrivit principiului simetriei actelor juridice unilaterale.
Funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activităţile desfăşurate de funcţionarii publici de execuţie, ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar. În categoria funcţionarilor publici de conducere sunt cuprinse persoanele numite în una din următoarele funcţii publice: a) secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei; b)director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi acelorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; director executiv şi director executiv adjunct al serviciilor publice decentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; d) şef de serviciu; şef de birou.
Funcţionarii publici de execuţie asigură pregătirea elaborării actelor administrative unilaterale şi aducerea lor la îndeplinire potrivit legii. Persoanele numite în funcţii publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale. În clasa I a funcţiilor publice sunt incluşi funcţionarii publici de execuţie care au fost numiţi în funcţiile de expert, consilier, inspector consilier juridic şi auditor. Din clasa a II-a a funcţionarilor publici de exerciţiu fac parte referenţii de specialitate iar din clasa a III-a, persoanele numite în funcţia de referent.
În literatura de specialitate funcţionarii publici sunt clasificaţi şi după alte criterii. Bunăoară după caracterul funcţiei se face distincţie între funcţionarii profesionali (de carieră) şi funcţionarii politici sau după gradul de stricteţe al disciplinei funcţionarii publici sunt funcţionari civili şi funcţionari militari.
În funcţie de modul de asigurare a funcţionării serviciilor publice se deosebesc guvernanţii de agenţii publici. Guvernanţii sunt funcţionari politici care îndeplinesc o funcţie de demnitate publică şi determină nevoile de interes general care urmează a fi satisfăcute iar agenţii publici aduc la îndeplinire hotărârile luate de guvernanţi. În categoria agenţilor publici sunt incluşi atât funcţionarii de conducere, cât şi cei de execuţie fiind supuşi aceluiaşi regim juridic.
Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil funcţionarilor publici, deosebim funcţionarii supuşi statutului general şi funcţionarii supuşi unor statute speciale iar după natura autorităţilor publice din care fac parte funcţionarii publici, identificăm funcţionarii publici din administraţia guvernamentală şi cei din administraţia autonomă.
O altă clasificare care are în vedere criteriul legalităţii învestirii împarte funcţionarii publici în două categorii: funcţionari de drept şi funcţionari de fapt. Funcţionarii de drept sunt învestiţi în funcţia publică în condiţiile legii iar funcţionarii de fapt exercită o funcţie publică fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Funcţionarul de fapt deşi nu este învestit legal în funcţia publică ocupată, îndeplineşte acte producătoare de efecte juridice. Într-o astfel de situaţie se poate ajunge în împrejurări excepţionale, numiri şi delegări nelegale, exercitarea funcţiei după încetarea raportului de serviciu sau în cazurile de depăşire a competenţei, când funcţionarul public legal învestit exercită atribuţii corespunzătoare altei funcţii, fără abilitarea legală ori chiar în situaţii de exces de putere.
Se pune problema dacă în aceste situaţii actele întocmite de funcţionarul de fapt pot produce efecte juridice valabile sau sunt lovite de nulitate. Într-o soluţie raţională s-a decis că actele funcţionarului de fapt emise în public, cu respectarea dispoziţiilor legale sunt valabile întrucât privesc drepturile legitime ale administraţilor care trebuie protejate. Dacă aceste acte ar fi anulate s-ar aduce atingere nu numai terţilor dar şi credibilităţii publice. În situaţia în care funcţionarul de fapt este uzurpator de funcţie publică, actele acestuia nu creează nici o aparenţă de legalitate fiind considerate ca inexistente.
În materia stării civile legiuitorul a consacrat teoria funcţionarului de fapt precizându-se că „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate”[1].
[1] art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a nr.282/1996