Cine sunt cei implicaţi în procesul politicilor publice?

În funcţie de diversele teorii care explică politicile publice, încercând să explice felul cum funcţionează o societate umană, există mai multe împărţiri ale acestor „actori".

Astfel aceştia pot să fie indivizii, luaţi separat fiecare, sau grupuri: clase sociale, diverse grupuri sociale. Fiecare dintre aceştia au propriile lor interese, iar felul cum interacţionează, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori instituţionali, de regulile care guvernează procesul politic.

Nu întreaga societate este în egală măsură implicată în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de către subsistemele politicilor, care sunt alcătuite din toţi actorii care au legătură cu o anumită problemă publică.

Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agenţii descentralizate, etc.), cât şi pe cei din cadrul societăţii (sindicate, ONG - uri, grupuri de presiune, etc.), implicaţi direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare susţine că cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi consideraţi ca membrii ai unei reţele a politicii respective, în timp ce actorii implicaţi doar marginal pot fi consideraţi ca făcând parte dintr-o mai largă comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care aceşti actori discută problemele publice, negociază şi încearcă să ajungă la soluţii cât mai bune pentru interesele lor.

Instituţiile sunt regulile care ghidează comportamentul actorilor aflaţi în urmărirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile şi organizarea statului, a societăţii şi a sistemului internaţional. Putem să dăm câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenţă al membrilor la instituţia respectivă, regulile şi procedurile de operare, dar şi principiile, normele şi valorile care definesc instituţiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.

După cum s-a putut vedea, actorii pot să fie indivizi sau grupuri. În mare, datorită varietăţii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Primele două categorii se regăsesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societăţii, împreună formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politică publică. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că aceste grupuri sunt doar aproximări: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiţi şi pot avea interese diferite. Deşi această simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate uşura efortul nostru de a înţelege modul de desfăşurare a procesului politic, ea rămâne o simplificare. Modelarea mai apropiată de realitate a acestui proces ne cere să luăm în considerare în analiza noastră interesele individuale.

Oficialii aleşi

Oficialii aleşi (politicienii) care participă la procesul politicilor publice pot să fie împărţiţi în două categorii mari: executivul şi legislativul.

Executivul

Executivul, cabinetul sau guvernul la nivel naţional, este unul din jucătorii cheie din subsistemele politicilor publice. Rolul său central derivă din autoritatea sa, conferită de constituţie, de a administra ţara. Deşi există şi alţi actori care sunt implicaţi în proces, autoritatea de a face şi de a implementa politici este a executivului. În sistemele politice parlamentare (Marea Britanie, Germania, Japonia), atâta vreme cât guvernul se sprijină pe o majoritate parlamentară este de puţine ori controlat. În cadrul sistemelor prezidenţiale (Statele Unite) deşi executivul trebuie de multe ori să convingă adunările legislative pentru ca acestea să-i aprobe măsurile, există întotdeauna o zonă mare de acţiune pe care legislativul nu o poate controla.

Alături de prerogativa constituţională, executivul posedă o sumă de alte resurse care îi întăresc poziţia: controlul asupra informaţiilor, controlul resurselor fiscale, acces preferenţial în mass media, un aparat birocratic la dispoziţia sa. Prin aceste resurse poate să îşi manifeste controlul sau influenţa asupra unor actori din cadrul societăţii, cum sunt grupurile de presiune sau sindicatele. În multe ţări, executivul poate controla priorităţile legislative şi adoptarea legilor.

Legislativul

În sistemele parlamentare sarcina dată de electorat legislativului este de a supraveghea acţiunile executivului, sarcină care îi permite să influenţeze politicile respective. Tot cu ajutorul legislativului se pot introduce o serie de probleme publice în agenda guvernului. Un instrument eficient de control este aprobarea bugetului, deşi dacă executivul se bucură de sprijinul majorităţii parlamentare, acest instrument poate fi inoperabil.

Separaţia executiv/legislativ nu se regăseşte doar la nivelul administraţiei centrale, ci şi în administraţia locală. Deşi diferenţa de resurse politice nu este poate tot atât de marcantă, şi aici executivul este actorul principal.

Funcţionarii publici

Oficialii numiţi au ca sarcină sprijinirea executivului în îndeplinirea sarcinilor sale, însă, în realitate, ei pot să joace un rol cheie în procesul politic. Multe din funcţiile de luare a deciziilor şi de implementare au fost preluate de aceşti funcţionari de la executiv.

Grupurile de interese

Un rol important în procesul politicilor publice este jucat de către grupurile de presiune. Una dintre cele mai importante resurse ale acestora este cunoaşterea, sau mai precis, acele informaţii care s-ar putea să fie mai puţin sau deloc la îndemâna altor actori. De cele mai multe ori, membrii unui asemenea grup cunosc în detaliu ce se întâmplă în domeniul lor de interes. Şi pentru că procesul politicilor publice este unul care rulează şi procesează foarte multă informaţie, este de aşteptat ca cei care deţin această informaţie să joace un rol important.

Alte resurse deţinute de grupurile de interes sau de presiune sunt de tip politic şi organizaţional. De multe ori, aceste grupuri contribuie financiar în campaniile partidelor sau candidaţilor care ajung la putere.

În funcţie de resursele lor organizaţionale, impactul asupra formulării şi implementării politicilor publice variază considerabil. Prima diferenţă este introdusă de numărul membrilor- cu cât numărul membrilor este mai mare, cu atât ne aşteptăm ca organizaţia să aibă o influenţă mai mare asupra deciziilor administraţiei. Pe de altă parte, grupurile care au interese similare se pot asocia, putând avea mai multă putere decât dacă ar acţiona individual. În al treilea rând, grupurile care dispun de resurse financiare mai bogate îşi permit să angajeze profesionişti şi să contribuie în campaniile partidelor. De cele mai multe ori, diferenţele dintre resursele financiare au o importanţă deosebită.

Organizaţiile de cercetare

O altă categorie importantă de actori din cadrul societăţii sunt organizaţiile de cercetare care pot fi localizate în cadrul universităţilor sau a think tank - urilor.

Un „think tank" poate fi definit ca o organizaţie independentă angajată în cercetare multi-disciplinară cu scopul de a influenţa politicile publice. Cercetările lor oferă, de obicei, soluţii practice la multe din problemele publice sau caută argumente, dovezi pentru sprijinul unor poziţii. Faptul că cercetările lor au o finalitate practică şi practicarea partizanatului imediat deosebesc fundamental aceste organizaţii de centrele de cercetare din cadrul universităţilor.

Mass media

Rolul presei în cadrul politicilor publice este unul controversat, opiniile variind de la a-i acorda un rol esenţial până la unul marginal. Ceea ce este sigur însă este că presa constituie legătura primordială dintre stat şi societate, poziţie care îi permite influenţarea agendei administraţiei şi a opiniei publice. Rolul presei în cadrul politicilor publice rezidă în faptul că, semnalând probleme, aceasta combină rolul reporterului (pasiv, care relatează şi descrie o problemă) cu cel al unui analist (activ, care analizează şi oferă soluţii pentru o problemă). Tot de aici rezultă o altă caracterisitică: semnalarea şi introducerea anumitor probleme publice în cadrul agendei administraţiei.