Administrație publică

Principala sarcină a sociologiei ca ştiinţă despre societate este să stabilească unde şi sub ce formă se găseşte societatea. Em. Durkheim susţine că societatea este formată prin asocierea indivizilor şi „vede întotdeauna mai departe şi mai bine decât indivizii". Ea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), datorită cărui fapt este greu cognoscibilă. Această stare a lucrurilor impune necesitatea cunoaşterii adecvate a cadrelor vieţii sociale:

• Cadrul cosmologic, sau geografic: aşezarea geografică, ca­racteristicile şi bogăţiile solului, căile de comunicaţii etc. Acest cadru pune în atenţia sociologilor relaţiile societăţii cu lumea fizică înconjurătoare. Viaţa unei societăţi nu se reduce doar la aşezări. Ea cuprinde fiinţele umane care, trăind în medii diferite, au şi ele di­verse caracteristici particulare.
• Cadrul biologic: numărul populaţiei - pe vârste, sexe, confesi­uni, profesii; structura biologică (caracteristici, ereditatea şi încrucişă­rile), starea sanitară etc. Studiul acestui cadru permite observări asupra diferenţelor şi asemănărilor dintre indivizii din diferite medii (rural şi urban), precum şi asupra deosebirilor evidente dintre diferite popoare.
• Cadrul istoric: originea societăţii sau a comunităţii, evoluţia ei, caracteristicile istorice şi cele actuale. Important aici este să se determine rolul pe care îl joacă timpul în viaţa societăţii, cum poate fi stabilit trecutul istoric, care sunt reacţiile societăţii la influenţele
• Cadrul psihic: temperamentul, voinţa în raport cu datinile şi obiceiurile, sentimentul moral, religios, estetic etc. Aici apare proble­ma ce vizează raportul dintre viaţa spirituală şi cea socială, deosebirile şi asemănările dintre ele.

În totalitatea lor, cadrele vieţii sociale nu apar singure, ci funcţi­onează în baza unor condiţii ale realităţii sociale complexe şi dina­mice. Condiţiile determinante ale vieţii sociale sunt:

economice - substituie averea personală a familiei, bugetul pe venituri şi cheltu­ieli, unităţile comerciale etc;

juridice - determină raporturile sociale dintre indivizi, constelaţia de norme şi legi, instituţiile juridice, de­lictele mai des întâlnite etc;

politice - impun organizarea şi aplica­rea adecvată a normelor şi legilor în viaţa socială, determină existen­ţa grupurilor politice, formarea preferinţelor politice, educarea sim­ţului civic, luarea de poziţie faţă de situaţia politică etc;

spirituale - determină instituţiile ce stimulează activităţile intelectuale, educaţia în familie, gustul pentru frumos etc.

În viaţa complexă şi dinamică a societăţii factorii subiectivi şi individuali, creativitatea personalităţilor istorice deţin o pondere ce nu poate fi neglijată. Astfel, enunţurile sociologice descriu adecvat o situaţie socială, o interacţiune sau un ansamblu de relaţii stabilite în cadrul unui grup social sau al unui sistem social, oferă un model sa­tisfăcător pentru înţelegerea mecanismului lor, formulează depen­denţe, corelaţii şi legităţi ce permit prognoze, cu un grad mai mare sau mai mic de reuşită. Constatările sociologiei sunt adevărate, fără a fi însă precise.

În legătură cu raportul dintre empiric şi teoretic în cadrul sociolo­giei, se impune precizarea particularităţilor legilor sociologice, aces­tea constituind unul dintre reperele principale ale specificităţii socio­logiei. Premisa ontologică a formulării legilor sociologice o constituie caracterul legic al realităţii sociale, faptul că există un determinism social, obiectiv, adică un ansamblu de legi sociale care se prezintă ca raporturi necesare, stabile, repetabile, esenţiale şi generale între laturi­le interne ale aceluiaşi fenomen social. Caracterul ştiinţific al sociolo­giei se fundamentează pe capacitatea ei de a elabora explicaţii ştiinţi­fice, în virtutea formulării unor legi sociologice, care nu se reduc la cele statice sau tendenţiale, chiar dacă se manifestă prin intermediul acţiunii subiective a oamenilor.

În funcţie de structurile explicative ale sociologiei, legile ei pot fi clasificate în:

cauzale (care exprimă corelaţii dintre fenomene-cauză şi fenomene-efect, raporturile de continuitate genetică dintre fenomenele sociale, dependenţa de ansamblul condiţiilor care le în­soţesc)

 funcţionale (exprimă acele relaţii dintre componentele unui sistem, sau dintre sisteme, ce permit trecerea de la o stare la alta, respectiv funcţionarea sistemului),

şi mixte (relaţii complexe care exprimă unitatea dintre cauzalitate - pe de o parte, şi transformare, schimbare - pe de altă parte).

Dimensiunea temporală a fenomenelor sociale conduce la o cla­sificare a legilor sociologice în: legi sincronice, sau structurale, care formulează raporturile necesare de simultaneitate şi interdependenţă între fenomene sociale, între elemente, însuşiri sau aspecte ale aces­tora şi legi diacronice, sau genetice, care stabilesc un raport de suc­cesiune între două fenomene, procese sau între componentele acelu­iaşi fenomen, proces.

Ceea ce caracterizează noţiunea de lege în sociologie este valabi­litatea ei în timp şi spaţiu în raport de număr, durată psihologică, structuri mentale şi instituţii (raportate toate la fenomene, procese, relaţii, comportamente sociale).

Acceptând ideea determinismului în funcţionarea socialului, soci­ologii au formulat numeroase legi specifice: legea celor trei stări (A.Comte), legi ale creşterii demografice (Malthus), legea expansiu­nii birocratice (C.N.Parkenson), legile imitaţiei, adaptaţiei şi contra­dicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.