Teoria generală a sistemelor. Conceptul de sistem social

Orice obiect, fenomen şi proces, indiferent de natura sa, poate fi con­siderat drept un sistem cu o anumită structură. Lumea este o unitate în diversitate, alcătuită din sisteme cu o anumită ierarhie şi în necontenită mişcare. În acest context, societatea în ansamblul ei, sau „societatea glo­bală", ca şi diferitele sale domenii, constituie nişte sisteme unitare, alcătu­ite din părţi componente aflate în stare de interacţiune. Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic, care se autoreglează. Sistemul este un întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o unitate distinctă, cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. Sistemul nu este un conglomerat de elemente, ci un ansamblu organizat de entităţi, care depind reciproc unele de altele, pu­tând fi recompuse şi transformate prin procedee operaţionale definite.

Sistemul social este un concept „concret-analitic", permiţând cu­noaşterea interdependenţelor, a modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor interdependenţe, a regularităţii socialului etc. Pentru a căpăta valenţe explicative, conceptul de sistem trebuie să fie utilizat ca „principiu al sistemicităţii", adică să fie utilizat printr-o definiţie po­zitivă a modului real de integrare socială.

Sistemul este un ansamblu de elemente interdependente, ale căror raporturi dinamice au o funcţie de integrare şi de conservare a siste­mului. Aceste raporturi dinamice exprimă corelaţii de tipul „depen­denţelor funcţionale". Dependenţele funcţionale sunt acele concordan­ţe dintre însuşirile elementelor care servesc pentru menţinerea siste­mului. Pe un asemenea gen de concordanţă se bazează finalitatea sis­temului, în general, prin sistem se înţelege o mulţime de obiecte care acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependen­te, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate celelalte. Viaţa socială prezintă caracteristici de sistem la toate nivelurile sale de organizare: grupul de muncă, familia, întreprinderea, localita­tea, societatea globală, umanitatea. Cea mai simplă unitate care posedă caracteristica de sistem a vieţii social-umane este activitatea, aceasta constituind un sistem de comportamente, de acţiuni, astfel organizat şi orientat încât să realizeze o anumită finalitate. Ceea ce distinge siste­mul social de un sistem uman individual este participarea mai multor persoane la respectiva activitate.

Definiţiile date categoriei de sistem de către diferiţi autori nu se deosebesc mult una de alta. Redus la termenii cei mai simpli posibili, un sistem poate fi definit, după cum spunea Ludwig von Bertalanjfy, „ca un complex de elemente în interacţiune" în care această interacţi­une se conduce după nişte principii specifice ce o ordonează şi face ca ansamblul în general să aibă tendinţa optimizării permanente a activi­tăţii lui. Astfel, este posibil să considerăm realitatea ca o ierarhie a sistemelor, începând cu particulele elementare, atomii, moleculele, compuşii moleculari, celulele, ţesuturile, organele, sistemele de orga­ne, animalele, sistemele simbiotice, populaţiile umane, integralitatea vieţii pe pământ.

Se consideră că sistemul este acel ansamblu organizat, acea clasă de fenomene care satisface următoarele exigenţe:

1. poate specifica un set de elemente identificabile;
2. printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
3. anumite relaţii implică alte relaţii.

Referindu-ne direct la sistemul social, acesta ar consta „dintr-o pluralitate de actori individuali în interacţiune". H.Janne, în lucrarea Le systeme social (1968), scria: „Faptele sociale sunt organizate în ansambluri care constituie sisteme. Relaţiile sociale sunt ca factori interdependenţi ale căror raporturi dinamice sunt în acelaşi timp cauza şi produsul existenţei sistemului considerat". Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului siste­mului, alţii s-au ocupat în special de componentele şi (auto) repro­ducerea sistemului, alţii de analiza „subsistemelor": economic, so­cial, politic, cultural, religios etc.

Sistemul înseamnă mulţimea de elemente componente, ansamblul de relaţii dintre aceste elemente, structurate multinivelar şi ierarhic, şi consti­tuirea unei inegalităţi specifice, ireductibile la componentele şi chiar relaţiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente. Uneori, neclaritatea definirii sistemului este detaliată prin faptul că noţiu­nea de sistem este definită prin cea de structură, şi invers, aşa cum susţine Piaget - că „structura este un sistem de transformări", iar Parsons - că „sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională". Este clar că mijloacele de interpretare a unor fenomene atât de complexe, pre­cum sunt cele din cadrul vieţii sociale, trebuie să corespundă teoriei sis­temelor, deoarece explică în special ansamblurile foarte dinamice şi foarte complexe, fiind deci cea mai în măsură să servească unei astfel de in­terpretări. Continuarea analizei pe această linie cere însă în mod imperativ câteva precizări şi delimitări.

Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat în mod rapid în legătură cu cibernetica, teoria informaţiei şi a comunicaţiei, progresele recente ale matematicii, teoria deciziei, cercetarea operaţională şi utilizarea pe scară largă a calculatoarelor. Premisele unei astfel de teorii au fost for­mulate la început de Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Theorie gene­rale des systemes (1930), care a demonstrat că „teoria generală a sis­temelor intenţionează să elaboreze proprietăţi, principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, indiferent de varietatea lor, de natura elementelor lor componente şi de relaţiile... dintre ele"}

Teoria generală a sistemelor îşi afirmă noutatea ştiinţifică prin în­locuirea vechilor paradigme, menită a fi revoluţionară, şi prin facilita­rea comunicării între ştiinţele tradiţional clasificate în fizice, biologice şi sociale, dacă avem în vedere şi principiile sale epistemologice nova­toare. Ideea de bază este cea a eliminării sau înlocuirii tradiţiei ştiinţi­fice clasice, newtoniene, atomiste, care consideră obiectul investigaţiei ca o colecţie de părţi izolate şi încearcă să derive proprietăţile obiectu­lui integral din proprietăţile părţilor sale fără a analiza interacţiunile dintre părţi. în domeniul biologiei, L.von Bertalanffy pledează pentru o „ teorie sistemică a organismului" menită să cerceteze „coordonarea părţilor şi proceselor".

A.Rapoport consideră că teoria generală a sistemelor poate fi aplicată cu bune rezultate la ansambluri ce prezintă complexităţi cu variaţii foarte mari. Această paletă diversă pleacă de la nivelul mecanic al sistemului solar, trece prin sistemele proprii reacţiilor chimice ajungând, finalmente, la ansamblurile sociale ce se pot organiza sistemic.

Prezintă interes discuţiile referitoare la raportul dintre sistemul strict cibernetic şi teoria generală a sistemelor. Astfel, în literatura de specialitate se impune din ce în ce mai accentuat ideea că primul con­stituie, de fapt, un nivel pe scară largă al teoriei generale a sistemului, în acest context, autorii Johnson, Kast şi Rosenzweig încearcă o tipo­logie a diverselor niveluri sistemice care evoluează în cadrul teoriei generale a sistemului, evidenţiind următoarele opt trepte:

sisteme cu structuri statice;

sisteme dinamice simple cu schimbări predeterminate şi obligatorii;

sisteme cu mecanisme de control, care ar fi prezentate de siste­me cibernetice;

sisteme deschise unde structurile se autoîntreţin;

sistemul genetic, exemplu simplu fiind planta;

sistemul cu comportament teleologic şi conştiinţă de sine;

sistemele umane, dotate cu conştiinţa existenţei lor, care diferă de conştiinţa de sine;

sistemul organizării sociale.

Extinderea şi aprofundarea cercetărilor în domeniul teoriei genera­le a sistemelor, gradul de precizie conceptuală şi analitică, posibilitatea de aplicare prin analogie a modelelor conceptuale şi matematice din ştiinţele mai dezvoltate (cele tehnice şi biologice în special) în modela­rea fenomenelor şi proceselor sociale constituie doar câteva din premi­sele care au stat la baza dezvoltării analizei sistemice în sociologie. Astfel se explică apariţia unor lucrări care susţin fundamentarea teore­tică a sociologiei de către teoria sistemelor generale, folosirea tehnici­lor sau a metodelor sistemice pentru studierea sistemelor sociale sau comportamentale. Este remarcabilă în acest sens poziţia lui W.Buckley care susţine că ar fi nevoie să se dezvolte o sociologie încadrată în mo­dul de abordare specific teoriei generale a sistemelor şi fundamentarea metodologiei acesteia de o nouă epistemologie a proceselor de cunoaş­tere desfăşurate de către „ actorii sociali" la nivelul „ construcţiei soci­ale a realităţii" cotidiene. Strategia de abordare proclamată de Buckley este însă departe de a avea caracter novator atât timp cât conceptul de „sistem social" are o istorie teoretică mult mai veche în sociologie. în-că în tradiţia teoriilor sociologice „clasice" din secolul trecut analizele sociale se desfăşurau din perspectiva implicării sau raportării la siste­mul social general. Teoria materialist-dialectică şi istorică a lui KMarx a oferit un model integral al societăţii prin care poate fi înţeleasă atât dialectica dezvoltării sau transformării sale istorice, cât şi mecanismele interioare de constituire şi funcţionare. Potrivit teoriei marxiste, socie­tatea umană poate fi concepută, explicată şi transformată numai prin prisma conceperii ei ca sistem. Concepţia marxistă asupra rolului speci­fic al structurii, al relaţiilor de producţie în determinarea şi în reglarea acţiunii în sistemul social este revelatoare şi serveşte drept punct de reper pentru orice analiză a fenomenelor sociale prin prisma teoriei reglării sistemelor sociale.

Mai pot fi aduse multe argumente în sprijinul teoriei marxiste a sis­temelor. Astfel, reluând problema raportului dintre bază şi suprastructu­ră, Antonio Gramsci elaborează cunoscutul concept de bloc istoric, ca o sinteză a teoriei lui despre dezvoltarea sistemelor sociale hiper-complexe. Metodologic, acest concept cuprinde în sine principiile com­portamentului sistemic, înglobând atât explicarea complexităţii structurilor formaţiilor sociale ca sisteme, caracterul dinamic al acesto­ra, cât şi mecanismul de „reflex", de retroacţiune, care permite comple­xului de suprastructuri să intre într-o adevărată relaţie sistemică cu baza.

Cei care au procedat la o teoretizare explicită a sistemului social ca atare sunt V.Pareto şi T.Parsons. V.Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit conceptul de sistem social şi 1-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a caracteriza „forma generală a societăţii", Pareto porneşte de la premisa că aceasta este determinată de toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca ur­mare, ea reacţionează asupra elementelor. în majoritate, elementele sunt reciproc dependente, constituind astfel „sistemul social".

T.Parsons publică, mai târziu (1951), lucrarea sa fundamentală Sistemul social, în care face o încercare de a continua intenţia lui Pareto, utilizând o abordare nouă - nivelul structural-funcţional de analiză. Parsons şi-a propus să elaboreze teoretic „sistemul total al acţiunii", pe care îl consideră format din mai multe sisteme. Dintre acestea se prezintă în detaliu sistemul social, cel cultural şi cel referi­tor la personalitate. Parsons s-a orientat către sasXi7& ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale sistemelor considerate.

În general, este acceptat că ansamblurile sociale poartă în sine în­suşiri sistemice puse în lumină de teoria generală a sistemelor. Aceasta pentru că, după cum spune Bertalanffy, „fiind interesată în caracteris­ticile formale ale ansamblurilor luate ca sisteme, teoria generală a sistemelor are un caracter interdisciplinar, servind la investigarea fenomenelor din diferite discipline".¹ înţelegerea diverselor ansam­bluri sociale ca sisteme dă posibilitatea de a explica legătura func­ţională dintre aceste ansambluri, de a dezvălui calitatea complexă a individului ca element al grupului sau al organizaţiei sociale, făcând finalmente posibilă constituirea unei concepţii clare şi cuprinzătoare asupra proceselor sociale. E ştiut că societatea nu este un agent meca­nic, ci o totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadra­te într-un ansamblu în care toate elementele se condiţionează reci­proc. Societatea apare astfel ca un ansamblu hipercomplex, cu puter­nice calităţi sistemice, eficienţa acţiunii sociale în aceste condiţii fiind funcţie de modul de organizare sistemică care permite simultan atât realizarea sarcinii generale a sistemelor, cât şi manifestarea fiecărui element, a indivizilor umani care formează sistemul.

Premisele ce stau la baza definirii unei societăţi bine conturate sunt caracteristicile şi proprietăţile ei ferme, care permit să deosebim societatea ca o organizare socială complexă de toate celelalte elemen­te: de realitatea socială, relaţiile sociale, instituţii, culturi etc.

O premisă importantă este arealul geografic, în care are loc con­solidarea relaţiilor sociale. Fiecare comunitate şi-a conturat în baza teritoriului său, anumite caracteristici specifice (activităţi, ramuri ale industriei, agriculturii, cultură, obiceiuri etc). O dată cu apariţia hota­relor dintre state, au apărut noi factori care au influenţat localizarea influenţărilor sociale pe anumite teritorii (mijloacele de comunicare, cooperările internaţionale, turismul etc).

O altă premisă definitorie este universalitatea - societatea cu­prinde multitudinea relaţiilor şi legăturilor sociale, toate instituţiile şi comunităţile sociale, statuate la hotarele unui anumit areal. în baza acestei premise, societatea poate crea condiţiile necesare pen­tru satisfacerea nevoilor indivizilor şi poate oferi o gamă largă de posibilităţi de autoafirmare şi autorealizare a actorilor sociali. Societăţii îi este caracteristică acea universalitate, capabilă să creeze indivizilor forme de organizare a vieţii, care le facilitează realiza­rea scopurilor personale.

Autonomia reprezintă încă o premisă definitorie a societăţii ca sistem. Prin ea se înţelege capacitatea de a exista independent, caracte­ristică ce se fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare in­ternă, asigurând susţinerea şi reproducerea continuă a sistemului com­plex de relaţii sociale. Doar în cadrul societăţii se conturează meca­nismele de control şi de reglare a ansamblului de interrelaţii.

În cele din urmă menţionăm că o premisă de fundamentare a soci­etăţii este integritatea, care se evidenţiază, pe de o parte, prin faptul că societatea reuşeşte să-şi subordoneze fiecare generaţie, să-i includă pe indivizi într-un context unic al vieţii sociale şi în baza activităţilor lor să-i stimuleze pe aceştia în reproducerea structurii sociale hiper-complexe. Pe de altă parte, societatea posedă mecanisme interne nu doar pentru susţinerea structurilor formate, dar şi pentru includerea în aceste structuri a noilor formaţiuni sociale, create de oameni prin activitatea practică. Mecanismele integrităţii sociale sunt extrem de complicate, dar anume datorită lor noile instituţii, comunităţi, organiza­ţii se subordonează continuu unei logici ordinii sociale.

Extinderea teoriei sistemelor la viaţa socială impune implicarea unor aspecte cu totul specifice care contribuie la îmbogăţirea a însăşi teoriei funcţionării sistemelor. Existenţa socială imprimă categoriei de sistem, în raport cu modul în care a fost el tratat de cibernetica clasică, unele corective. Analiza modului de organizare sistemică în viaţa so­cială, a modului cum se constituie aceste sisteme, a elementelor pe care le integrează, a specificului de reglare, precum şi a modului nou în care se pun diferite alte probleme - comportament, interrelaţii din­tre elemente, finalitate etc, ne determină să admitem că procesele ce se desfăşoară în cadrul unui ansamblu sistemic privesc nu doar infor­maţia şi energia, dar şi calitatea substanţei însăşi, calitatea elementelor care interacţionează în sistem. în societate, în condiţiile unei interdeterminări atât de complexe (existenţa vieţii în comunităţi foarte largi, cu multiple legături în interiorul lor, precum şi între diferitele paliere ale cadrului lor structural), nu se poate admite posibilitatea viabilităţilor unor organizaţii sistemice închise fără schimbări, fără metabo­lism. Deci, în forma cea mai înaltă de existenţă a materiei, în societate, nu putem înţelege existenţa sistemelor decât ca sisteme rela­tiv deschise. Indiferent de consideraţiile de la care s-a pornit în defini­rea sistemului în sine, subliniem că una dintre coordonatele specifice ale sistemului social este caracteristica acestuia de a fi relativ deschis, ceea ce ne permite să înţelegem mai departe faptul că diferitele an­sambluri ce se organizează sistemic în viaţa socială rămân ansambluri de sine stătătoare, dar, în acelaşi timp, într-o permanentă şi multiplă legătură cu mediul.

După cum am văzut, sistemul este definit, în general, ca un an­samblu dinamic şi complex ale cărui elemente se află într-un raport de interdeterminare. în cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste ele­mente, aflate în interrelaţie, reprezintă pur şi simplu obiecte sau, cel mult, elemente vii, organice - în cazul aplicării lor la biologie şi fizio­logie pe când în societate aceste elemente care intră în relaţie unul cu celălalt, în cadrul unui ansamblu sistemic, sunt oamenii. De aici se desprinde şi enorma complexitate pe care o capătă un astfel de sistem ale cărui elemente sunt reprezentate de subiecţi.

Capacitatea sistemelor sociale de a se constitui ca ansambluri hiperocomplexe provine, în primul rând, din potenţialităţile elemente­lor sale - ale oamenilor, care se constituie ei înşişi ca sisteme de sine stătătoare, cu valori proprii de autoconducere. Mai mult, indivizii umani nu acţionează în vederea unei realizări a valorilor de comandă în sine ale unei organizaţii sistemice integratoare; individul acţionează în aceste sisteme în vederea mani­festării valorilor sale intime, pentru că nu el este mijlocul de realizare a valorilor de comandă ale sistemelor sociale generale, ci acestea din urmă sunt mijloacele care permit realizarea plenară a omului, care este concomitent şi element constitutiv al sistemului şi care trebuie deci să acţioneze în vederea realizării sarcinilor acestuia, dar şi a scopului întregului sistem social.

Deosebirea esenţială dintre sistemul cibernetic şi cel al teoriei ge­nerale a sistemelor constă în modul în care trebuie să înţelegem calita­tea sistemului în lumea social-umană, precum şi în criteriile funda­mentale ale acţiunii indivizilor ca elemente ale sistemului social. Indi­vidul uman acţionează în societate ca un sistem propriu de valori ra­portate la el însuşi şi la toate celelalte sisteme în care se integrează, cu care cooperează ca participant activ şi conştient şi care se constituie finalmente drept mijloace de manifestare a capacităţilor de realizare a valorilor lui, a personalităţii lui. În afara multiplelor variabilităţi ale parametrilor de care trebuie să se ţină seama în orice sistem social, poate interveni acum şi o anumită doză de „acţiune liberă" din partea elementelor, liberă de comportamentul şi de sarcina generală a siste­mului, acţiune care poate aduce o anumită caracteristică de nedetermi­nare, de aleatoriu. Astfel, realitatea socială ca nivel de organizare, ca grad de complexitate nu se reduce nicidecum la realităţile altor nive­luri de organizare. Comportamentul omului ca element în sistemul social apare ca un salt calitativ faţă de comportamentul diferitelor elemente ce mijlocesc comportamentul unei maşini cibernetice. Sarci­na sistemului social nu este un scop în sine, în care elementele ar apă­rea ca mijloc ce ar putea fi folosit în mod voluntar, ci are un caracter pe deplin concordant cu valorile al căror purtător este omul.

Un ansamblu organizat sistemic în societate nu poate să aibă ca­racteristici homeostatice, să rămână în echilibru absolut. El poate să-şi realizeze o stabilitate relativă, această stabilitate relativă presupunând totuşi un proces de diacronie. Starea absolută de echilibru „ ar însemna absenţa oricărui factor de perturbare sau de schimbare internă sau externă, ceea ce duce la viziunea statică asupra sistemului".

Dacă am încerca să revenim pe scurt asupra deosebirilor dintre comportamentul sistemic din viaţa socială şi cel strict cibernetic, am putea considera ca fiind esenţiale următoarele momente:

elementele de acţiune în mediul social sunt indivizii umani;

valorile de comandă ale sistemului nu subordonează subiectul, decât parţial şi temporal, în măsura în care să nu-1 dezorganizeze. Sis­temul cu valorile lui apare ca mijloc în vederea rezolvării finale a subiectului ca scop;

relaţiile ce se stabilesc în sistemul social sunt mai complexe şi de alt tip, fiind stabilită atât o interacţiune materială, cât şi una spiritu­ală;

subiecţii din sistemele sociale au capacitatea unică de a conşti­entiza, ceea ce implică un nou şi important parametru. Această capaci­tate poate contribui esenţial fie la creşterea caracterului aleatoriu al comportamentului, fie la creşterea nivelului interogator;

     comportamentului sistemic social nu i se poate aplica viziunea homeostatică a echilibrului, ci cea adaptiv procesuală, transformatoare.

Potenţialitatea sistemului de a-şi elabora comportamente diferenţia­te, deci răspunsuri adecvate la întrebările mediului înconjurător şi, fi­nalmente, de a găsi comportamentul care-i asigură relativa stabilitate, este o caracteristică a ansamblurilor ultrastabile. în cazul în care siste­mul în cauză îşi pierde aceste potenţialităţi, pentru a i se asigura o fun­cţionare continuă este necesară conducerea lui directă de către sistemul imediat subordonat, preluarea informaţiei şi a dispozitivului de reglare, stabilitatea acestui sistem păstrându-se cu mare dificultate. Acţiunea socială poate fi eficientă numai în condiţiile în care îşi creează aseme­nea sisteme ultrastabile, în care acel sistem social-global capătă caracte­ristica de sistem multistabil. Un astfel de sistem multistabil „are o capa­citate de adaptare considerabil mai mare, fiindcă fiecare sistem parţial al său poate funcţiona relativ independent de celelalte sisteme parţiale şi de sistemul global în vederea obţinerii stabilităţii sale."

În concluzie menţionăm că sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi principale ale sale:

totalitatea (elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele căpătând însuşiri noi conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului; individualitatea este atributul întregului, şi nu al elemente­lor componente);

integrativitatea (dobândeşte dimensiuni distincte când se are în vedere proprietatea de ierarhizare);

autoreglarea   (autocorectarea,   autostabilizarea,   homeostaza, menţinerea stabilităţii sistemului, a capacităţii lui de a-şi restabili echi­librul, structura şi funcţionalitatea, indiferent de acţiunea unuia sau a mai multor factori de perturbare);

ierarhizarea (un sistem este în acelaşi timp suprasistem - pen­tru părţile sale şi subsistem - în componenţa altor sisteme);

structurarea (fiecare sistem are o anumită configuraţie de ra­porturi dintre elementele componente).

Aşadar, abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un an­samblu unitar de componente dispunând de anumite structuri interioa­re şi de anumite niveluri de organizare, de un ansamblu coerent de instituţii aflate în relaţii de interacţiune.