Administrație publică

Sistemul social, ca şi celelalte tipuri de sisteme, se caracteri­zează printr-o stare de echilibru intern care poate fi static sau dinamic.

Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări ale elementelor sistemului care sunt reciproc compatibile, prezentând deci o mare sta­bilitate, în acest sens, un sistem poate avea mai multe configuraţii, stări interne posibile, fiecare prezentând un grad ridicat de stabilitate.

Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabi­le. D.H. Meadows, în urma analizei dinamice a sistemului mondial, evidenţiază cinci parametri fundamentali care se influenţează conti­nuu reciproc: producţia industrială, producţia agrară, resursele natu­rale, populaţia şi poluarea. Sistemul social are o anumită evoluţie da­torită dinamicii acestor parametri.

Din punct de vedere metodologic, există o distincţie şi între sis­temele finaliste şi sistemele de interacţiune, sau suprasisteme.

Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul că întreaga lor orga­nizare (structurare) şi dinamică este determinată de realizarea unei fina­lităţi. Fabricarea unui tip de produse determină organizarea internă a unei întreprinderi; dezvoltarea cunoaşterii determină modul de organi­zare a activităţilor de cercetare ştiinţifică la nivelul unui cercetător sau al unui institut de cercetători. Un sistem finalist este compus dintr-o mul­ţime de acţiuni astfel constituite încât ansamblul lor să ducă la realiza­rea respectivei finalităţi. De regulă, sistemele finaliste tind să-şi ex­prime organizarea într-un amplu sistem de statute şi roluri. Ultimele formează un sistem, pentru că fiecare are funcţia sa, completându-se reciproc, astfel încât să asigure realizarea unor finalităţi specifice. Sis­temele de interacţiune (interdependenţă) nu sunt finaliste, ci sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează, tinzând să realizeze un anumit echilibru ce reprezintă o rezul­tantă a acestor interacţiuni. Datorită faptului că reprezintă un sistem rezultat din interdependenţa mai multor sisteme orientate finalist, ele pot fi numite suprasisteme (sisteme din sisteme).

O problemă care apare în studiul aplicării teoriei sistemului la via­ţa socială este cea a structurii sale intime, a modului cum apar, se or­ganizează şi funcţionează aceste sisteme pe diferite paliere ale existen­ţei sociale. Întreaga societate poate fi considerată ca un sistem în sine, structurat în diverse paliere şi subsisteme. Acestea sunt dotate cu o anumită funcţie care se constituie ca valoare de comandă a acelui subsistem, participând astfel la realizarea valorilor şi a funcţiei siste­mului general. O societate apare la un moment ca un ansamblu că­ruia îi este proprie o reţea complexă de sisteme subordonate, interde­pendente şi care acţionează ele însele în calitatea lor de sisteme.

Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de componente (sub­sisteme) între care există raporturi dinamice de tipul dependenţelor funcţionale. Componentele (subsistemele) sistemului social sunt de na­tură materială (cadrul geografic, cadrul demografic, cadrul tehnologic), de natură ideală (simboluri, valori, tradiţii, obiceiuri şi reguli) şi psihice (atitudini, credinţe, prejudecăţi, idei, sentimente, opinii, trăiri etc).

Corespunzător diverselor necesităţi prezentate de societate, în interiorul sistemului global apar unele organizaţii, sisteme care pro­movează un tip adecvat de relaţii în interiorul lor, capabile să răs­pundă acestor necesităţi. Necesităţile materiale (în bunuri de consum, de exemplu), au prilejuit apariţia unor ansambluri în care se manifestă un tip de relaţii specifice realizării acestor necesităţi, şi anume: relaţii economice, de producţie, de muncă. Acest tip de rela­ţii, ca şi altele (politice sau juridice), pot forma un subsistem al sis­temului global. Încercarea unei astfel de ierarhizări apare clar şi la Parsons, care în unul din studiile sintetizatoare ale teoriei sale despre sisteme spune: „...concepem economia ca subsistem funcţional al societăţii". Tot Parsons, referindu-se la palierul politic din viaţa so­cială, scrie: „ Conceptul nostru cheie de orientare este politica, defi­nită ca un subsistem primar funcţional al societăţii, "

Pavel Apostol elaborează o tipologie care poate fi considerată ca bază de pornire într-o analiză a structurii sistemului social total. Ast­fel, el consideră că „într-un sistem social oarecare distingem: a) subsistemele care realizează activitatea economică, politică etc, ca funcţii ale sistemului global; b) subsisteme parţiale, efectuând specii de activităţi distincte ce formează părţi ale activităţilor (funcţiilor) sis­temului global". Societatea este deci un complex de subsisteme, de natură economică, politică, administrativă, culturală etc, dispuse ier­arhic şi în corelaţii de ordin cauzal şi funcţional, a căror dinamică se desfăşoară prin intermediul efectului uman structurat, la rândul lui, în funcţie de aceste subsisteme.

Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea menţionăm:

• subsistemul condiţiilor material-naturale;
• subsistemul economic;
• subsistemul administraţiei şi conducerii sociale;
• subsistemul normativ;
• subsistemul cultural, al activităţilor de creaţie etc.
  Subsistemul condiţiilor material-naturale este reprezentat de mediul cosmic şi geografic al existenţei diferitelor forme de comunita­te umană, ca şi de o serie de alţi factori, ca cei demografici şi ai resur­selor naturale, cu rol important în formarea, dezvoltarea sistemelor sociale şi în stabilirea echilibrului între acestea. Orice societate se dezvoltă pe un anumit teritoriu şi îşi realizează un ritm existenţial în funcţie de trăsăturile naturale ale acestuia. Atmosfera, schimbările de climă, hidrosfera, litosfera, biosfera etc. impun activităţi specifice de­pendente de particularităţile lor.

Universul sociouman funcţionează diferenţiat în cadre referenţiale deosebite, structurându-se distinct în anumite forme de viaţă comuni­tară. Schimbările climaterice impuse de două sau patru anotimpuri, de specificitatea acestora, marchează intensităţi diferite ale activităţilor sociale şi ale capacităţii productive a indivizilor. Ritmurile muncii în general sau ale muncii agricole în special, desfăşurate în zona tempe­rată, au alţi parametri, decât cele din climatul tropical sau ecuatorial.

Influenţa cadrului cosmologic asupra societăţii trebuie corelată cu capacitatea acesteia de a acţiona, la rândul ei, asupra naturii, în funcţie de gradul de dezvoltare culturală a colectivităţilor umane, ca şi de ni­velul lor de civilizaţie. Realizarea unor mari sisteme de irigaţie, trans­formarea chimică a structurii unor soluri, dobândirea de spaţii propice pentru agricultură, prin îndiguire şi desecări, împădurirea unor zone aride, construirea unor căi de comunicaţie rapidă etc, cu efecte benefice asupra satisfacerii nevoilor socioumane, sunt rezultatul acţiu­nii societăţii asupra naturii. Măsura în care anumite comunităţi umane sunt capabile să-şi adapteze modelele lor culturale la ansamblul condi­ţiilor cosmico-geografice constituie o sursă principală a implicării lor rapide în satisfacerea cerinţelor contemporaneităţii.

Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societăţii vi­zând satisfacerea trebuinţelor vitale ale membrilor ei. Sistemul nevoi­lor are un caracter dinamic şi nelimitat, fiind dependent de dorinţele, aşteptările, aspiraţiile, idealurile indivizilor, grupurilor şi ale societăţii în ansamblul ei, deci de gradul de civilizaţie al societăţii şi al individu­lui. Stratificarea acestor trebuinţe aflate într-un proces permanent de diversificare constituie conţinutul activităţii economice, nucleul sub­sistemului economic al societăţii.

Activitatea economică se realizează prin multiplele acţiuni între­prinse de agenţii economici, ca acte de comportament conştient, deli­berat orientate spre sfera producţiei, consumului, circulaţiei şi reparti­ţiei de bunuri. Aceste forme de activitate economică au la bază, în principal, trei factori: munca, natura şi capitalul, al căror angrenaj conduce la conturarea unui mod concret de interacţiune între satisface­rea nevoilor şi resursele naturale şi sociale, adică la un anumit mecanism economic. în cadrul activităţilor economice de tip liber, ansam­blul relaţiilor dintre satisfacerea nevoilor şi resurse se realizează prin manifestarea liberă a opţiunii agenţilor economici pentru mijloacele folosite, căile de urmat, domeniul în care vor să acţioneze, pentru mo­dul de conducere a activităţilor etc, concretizându-se sub forma rapor­turilor cerere-ofertă. în cadrul activităţilor economice de tip coman­dat, relaţiile nevoi-resurse se realizează prin orientarea acţiunii agenţi­lor economici în mod centralizat, la nivelul întregii societăţi, folosind în acest scop aparatul de stat. Cele două tipuri de mecanisme ale acţi­unii economice coexistă şi se întrepătrund, combinarea lor depinzând de condiţiile, nevoile şi particularităţile structurilor social-politice din fiecare ţară.

Subsistemul administraţiei şi conducerii sociale cuprinde insti­tuţii administrative, statale, ale conducerii, integrate într-un ansamblu de activităţi impuse de necesităţile menţinerii ordinii şi echilibrului social, ca şi de cele ale schimbării sau „reformării" societăţii. Putem aminti următoarele mari grupuri de instituţii:

instituţiile politice (statul, partidele politice, asociaţiile, or­ganizaţiile politice etc.) create în scopul de a asigura cucerirea sau menţinerea puterii politice, organizarea şi conducerea unei comu­nităţi umane, menţinerea ordinii interne şi a securităţii pe plan ex­tern etc;

instituţiile juridice, responsabile de elaborarea şi aplicarea normelor de drept într-o societate, de controlul şi sancţionarea unor indivizi, grupuri, instituţii pentru nerespectarea lor;

instituţiile economice, care au ca obiect producerea şi distribui­rea bunurilor şi serviciilor;

instituţiile cultural-educative, în cadrul cărora sunt cuprinse modalităţile de organizare şi îndrumare a activităţilor ce privesc do­meniul învăţământului, artei, ştiinţei etc;

instituţiile familiale, preocupate de problemele vieţii de familie, ale educării şi formării fiecărei noi generaţii, întru sprijinirea şi apăra­rea acestora.

Fiecare grup este antrenat în acţiuni diferite, care se repercutează asupra societăţii, oferind instituţiilor posibilitatea de a conlucra şi de a se completa reciproc, în funcţie de nevoile societăţii şi de modalităţile ei de organizare.

Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor, valori­lor, principiilor etico-juridice, concretizate în drepturile şi obligaţiile pe care le au indivizii, elaborate în scopul reglementării raporturilor dintre ei. Valorile şi normele ce reglează relaţiile dintre indivizi sunt de două tipuri, acţionând în modalităţi distincte: unele se referă la reglementarea liberă, constrângere instituţională, a raporturilor umane şi a condiţiei indivi­dului uman faţă de structurile sociale, faţă de semeni şi faţă de el însuşi, constituind morala; celelalte - valorile şi normele juridice - asigură echi­librul social, prin intermediul instituţiilor juridice, care impun într-o socie­tate sau alta modalitatea specifică de apreciere a ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în relaţiile dintre oameni, dintre aceştia şi stat, dintre state.

Subsistemul cultural şi al activităţilor de creaţie se referă la multitudinea valorilor ştiinţifice, artistice, religioase etc, a activităţilor şi instituţiilor, care permit crearea şi comunicarea lor, în scopul satis­facerii unor trebuinţe mai complexe ale oamenilor, rezultate din gradul de dezvoltare a societăţii, şi amplificării dimensiunilor spirituale ce caracterizează fiinţa umană. Societatea presupune existenţa unui mij­loc de transmitere codificată, de coordonare şi de cercetare a informa­ţiilor şi a experienţei acumulate în timp de membrii ei, numit limbaj uman. Simbolurile realităţii şi ale experienţei umane, elementele com­ponente ale acestui limbaj asigură obiectivarea produselor spirituale individuale, transmiterea lor la nivelul comunităţii, de la o generaţie la alta, ca şi de la o comunitate la alta, făcând posibilă constituirea me­moriei colective, concretizată în tradiţii, obiceiuri, aspiraţii şi atitudini, unite într-un model cultural specific comunităţii respective.

Totalitatea valorilor, procesul creaţiei şi al comunicării lor funda­mentează specificul societăţii umane, asigurând manifestarea deplină a acelei existenţe ce caracterizează doar omul - existenţa în şi prin cultură.