Administrație publică

Ştiinţa administraţiei preconizează două mari categorii de decizii administrative^[1]:

• decizii care privesc administraţia internă şi care se referă la aspectele lăuntrice din administraţia publică;
• decizii care privesc administraţia externă, adică decizii care facilitează, sau prin care se realizează acţiunea administraţiei publice în raport cu alţii, nu în raport cu sine însăşi. Prin aceste decizii se realizează, în fapt, funcţiile administraţiei publice ca expresie a puterii executive şi acestora li se aplică rgimul juridic specific al actelor administrative, pe care le studiază dreptul administrativ.

Din punct de vedere juridic, decizia administrativă - ca act administrativ - este definită ca acea formă a activităţii administrative a statului sau a colectivităţii locale, care constă în manifestarea expresă de voinţă, ce emană de la o autoritate a administraţiei publice în realizarea voinţei puterii legislative şi prin care se dă naştere, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.

Independent de accepţiunea adoptată cu privire la actul administrativ, repsectiv decizia administrativă ca act juridic, există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca aceasta să poată opera, condiţii care se impun a fi respectate de către autorităţile administraţiei publice în elaborarea deciziilor lor.

Condiţii de fond, a căror nerespectare poate atrage nulitatea absolută a deciziei administrative, ar putea fi grupate astfel^[2]:

1. Decizia trebuie să fie emisă pe baza şi în vederea executării legii. Referindu-ne, spre exemplu, la consiliile locale, putem remarca faptul că, deşi potrivit prevederilor Constituţiei, acestea funcţionează ca autorităţi administrative autonome, ele nu au independenţă de reglementare, în sensul de a emite reglementări primare. Astfel, potrivit art.120 (2) din Constituţie şi Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, consiliile locale funcţionează "în condiţiile legii", ele au iniţiativă şi hotărăsc "cu respectarea legii în problemele de interes local", aşadar adoptă decizii pe baza şi în vederea executării legii, ceea ce înseamnă că exercitarea drepturilor de decizie nu se poate realiza decât secundum legem. În legătură cu aceasta, trebuie să subliniem totuşi că, în condiţiile unui stat de drept, democratic şi, în general, pentru realizarea unei administraţii viabile, este imperios necesar ca decizia administrativă să nu constituie expresia unei executări automate şi rigide a voinţei putrii legislative, ci a unei administraţii care, permiţând iniţiativa, creează cadrul propice de alegere a celor mai eficiente soluţii, în executarea deciziei politice. Tocmai în această calitate pe care o are decizia administrativă, aceea de a stabili mijloacele de realizare a obiectivelor stabilite de autorităţile puterii legislative, constă deosebita sa importanţă.
2. decizia trebuie să fie emisă de organul îndrituit şi în limitele competenţei sale (materiale, teritoriale şi temporale). Decizia administrativă trebuie să conţină o anumită voinţă juridică, pe care autoritatea administrativă este competentă să o exprime, având ca obiect crearea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
3. Decizia trebuie să fie corespunzătoare scopului şi spiritului Constituţiei.

Condiţii de formă - a căror nerespectare poate atrage anul abilitatea, se referă la prevederile actelor normative privind procedura de emitere, forma, numerotarea, datarea şi terminologia ce se impune a fi utilizată.

O condiţie foarte importantă este oportunitatea deciziei, ca de altfel a întregii activităţi administrative, care este o condiţie de valabilitate specifică deciziei administrative şi care constă în actualitatea, corespondenţa permanentă a acesteia, cu evoluţia realităţilor administrative. Nerespectarea condiţiei de oportunitate poate atrage nulitatea.

În legătură cu decizia administrativă, se ridică problema motivării actului administrativ.

În ţara noastră, lipsind un cod de procedură administrativă, problema motivării actelor administrative, a deciziilor, este rezolvată de autorităţile administraţiei publice în mod diferite, în sensul că unele motivează, iar altele nu le motivează. Noi considerăm (alături de alţi practicieni şi teoreticieni) că motivarea deciziilor este o necesitate, constituind o garanţie a respectării drepturilor omului, a cunoaşterii profunde a situaţiei de fapt, a legislaţiei în vigoare şi, în final, a aplicării corespunzătoare a legii la situaţiile concrete. Este adevărat că deciziile administraţiei publice sunt manifestări de voinţă unilaterală, dar o administraţie democratică şi apropiată de cetăţeni, de popor, reclamă neapărat luarea în considerare a faptului că actul respectiv se adresează unor cetăţeni conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, care, în acelaşi timp, trebuie să fie antrenaţi cât mai mult posibil la îndeplinirea misiunilor administraţiei publice, sprijinind-o cu iniţiativa şi priceperea lor. Motivând decizia administrativă, convingem cetăţenii despre legalitatea şi oportunitatea ei, iar acest lucru sporeşte încrederea acestora în autorităţi, dezvoltă spiritul de iniţiativă, diminuează folosirea diferitelor căi de atac prevăzute de lege în vederea proteguirii drpturilor cetăţenilor împotriva unor eventuale abuzuri ale administraţiei.

Încercând să conturăm trăsăturile actului administrativ, am putea, sintetic, aminti următoarele:

• actul administrativ este un act juridic - ceea ce diferenţiază actul administrativ de operaţiune materială şi de operaţiune administrativă. În principal, în legătură cu această problemă, trebuie să reţinem că actul administrativ antrenează în mod independent producerea unor efecte juridice (dând naştere, modificând sau desfiinţând drepturi şi obligaţii), spre deosebire de operaţiunea materială şi operaţiunea administrativă, care nu produc efecte juridice prin ele însele.

De exemplu, decizia administrativă a unui minister sau a unui consiliu, produce efecte juridice, pe când întocmirea unui dosar (care este o operaţiune administrativă), nu produce efecte juridice.

• actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică;
• voinţa juridică unilaterală provine de la o autoritate a administraţiei publice;
• voinţa juridică unilaterală este supusă unui regim juridic specific; aşa după cum am mai arătat, un regim juridic administrativ, care constă dintr-un sistem de reguli (de formă şi de fond) asupra cărora deja ne-am oprit.

Clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice de drept administrativ se realizează din mai multe puncte de vedere şi anume:

1. după autoritatea decidentă pot fi decizii administrative ale: Guvernului, ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice şi decizii administrative ale consiliilor locale, ale primarilor sau serviciilor descentralizate ale administraţiei publice din teritoriu;
2. după sfera sau efectele pe care le produc: decizii care produc efecte asupra unor persoane din afara administraţiei publice (acte administrative obişnuite) sau asupra unor persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii; deciziile care se referă la o persoană sau un grup definit, determinat, de persoane (exemplu: acte individuale); sau se referă la o categorie nedefinită, nedeterminată de persoane (exemplu: acte cu caracter normativ), decizii care constituie drepturi sau obligaţii (acte administrative constitutive) şi decizii care recunosc anumite drepturi (acte administrative recognitive).

O categorie specială de decizii (acte) administrative sunt cele cu caracter jurisdicţional.

Deci, în legătură cu clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice, putem conchide că, indiferent de denumirea consacrată în reglementări, aceste tipuri de decizii (acte) administrative au forţă juridică diferenţiată, alcătuind un sistem ordonat, determinat de poziţia decidenţilor în structura sistemului autorităţilor administraţiei publice.

^[1]    Al.Negoiţă, Drept administrativ, Bucureşti, Ed.Sylvi, 1996, p.116 şi urm.; A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed.Biblioteca juridică, Nemira, Bucureşti, 1996

^[2]    A.Iorgovan, Tratat elementar, vol.I, Ed.Hercules, 1993, p.1-3, 80-83; R.Ionescu, Drept administrativ, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970