În baza celor menţionate cu privire la decizie, este lesne de înţeles că decizia nu constituie un scop în sine, acţiunea administraţiei publice nu se încheie odată cu adoptarea deciziei.
Deciziile nu-şi capătă valoarea decât prin execuţie, ea nu ajunge să devină realitate decât atunci când este executată. Aceste afirmaţii şi altele de acest gen nu exclud existenţa unor decizii care nu au fost executate vreodată. Aşadar, teoretic cel puţin, suntem de părere că executarea nu este inerentă (determinantă) deciziei administrative, chiar dacă actul de a decide nu are altă raţiune de a fi decât realizarea sa.
Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt, conţinutul propriu-zis al activităţii ce o desfăşoară administraţia publică. În acest sens, trebuie să deosebim: - executarea directă (administraţia publică realizează în mod nemijlocit decizia, prin mijloacele de care dispune) şi - executarea indirectă (când sarcina executării cade în seama unor agenţi economici ori instituţii specializate). De altfel, putem considera că orice act sau fapt administrativ constituie întotdeauna, în ultimă instanţă, executarea unei decizii administrative.
De reţinut: cu toate că procesul organizării şi procesul executării se desfăşoară de cele mai multe ori simultan, este necesar să facem o deosebire între cele două procese deoarece ele se desfăşoară în planuri calitativ deosebite. Executarea este procesul care urmează să fie condus şi din acest motiv - spre deosebire de organizare - nu face parte din procesul managerial. Prin organizare şi, după cum vom vedea, prin control, se face trecerrea dintre cele două planuri: planul conducerii şi cel al execuţiei. Comparând organizarea executării cu programarea sau planificarea, o putem defini ca tactică a procesului managerial, deoarece ea stabileşte cum se face realizarea.
Organizarea executării este momentul care reliefează imperativul ca executarea deciziei administrative să constituie o obligaţie nu numai a executanţilor, ci şi a conducătorilor - decidenţi.
Referindu-ne la conţinutul activităţii de executare a deciziei administrative şi reamintindu-ne că procesul de organizare, de cele mai multe ori, se desfăşoară simultan cu procesul executării, nu putem fi de acord în totalitate cu părerea că "aportul intelectual al funcţionarilor administraţiei este dintre cele mai reduse"[1], din cel puţin două motive, şi anume:
- împletirea organizării executării cu executarea propriu-zisă este specifică pentru activitatea majorităţii funcţionarilor din administraţia publică. Aceasta fiind realitatea, trebuie acceptată ideea necesităţii unui aport intelectual remarcabil al acestor funcţionari în executarea deciziilor administrative;
- revoluţia tehnico-ştiinţifică, progresul general contemporan, au determinat amplificarea, multiplicarea şi diversificarea proceselor de execuţie în general şi, implicit, a celor din domeniul administraţiei publice. Acest lucru presupune un aport inelectual intens al agentului chemat să execute decizia administrativă, cu atât mai mult cu cât realitatea confirmă faptul că efortul uman într- o execuţie creatoare este cel puţin la fel de mare ca cel ce are loc în procesul conducerii.
O altă teză necesar a fi discutată, este aceea că "în executarea deciziilor administrative un rol tot mai important îl are aparatul "profesionist", participarea directă a colectivităţii în această fază fiind limitată[2]. Realitatea şi experienţa unor ţări avansate în planul democraţiei statale confirmă, totuşi, că necesitatea specializării unor participanţi la executarea deciziei administrative nu înlătură dezvoltarea şi diversificarea formelor participative a tuturor cetăţenilor la realizarea deciziilor administrative. Ambele tendinţe, considerăm a fi laturi ale aceluiaşi proces dialectic de perfecţionare a activităţii administraţiei publice.
Paralel cu realizarea prin diferite forme (pregătire, formare, specializare, perfecţionare) a unui spor de calificare a funcţionarilor administraţiei publice, se doreşte şi se obţine o participare din ce în ce mai mare a cetăţenilor la concretizarea deciziilor administrative.
F ără a intra în amănunte, trebuie să arătăm că executarea deciziei administrative este determinată de o serie de factori de influenţă, printre care:
- capacitatea administraţiei de a mobiliza forţa de muncă şi mijloacele materiale necesare;
- capacitatea administraţiei de a asigura o bună or-ganizare, înţelegând prin aceasta stabilirea ştiinţifică a începerii acţiunii; fixarea unor ritmuri raţionale; stabilirea exactă a meto-dologiei de coordonare şi control;
- capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă; motivarea acestuia în vederea unei execuţii de calitate.
Toţi aceşti factori de influenţă se concretizează în acte şi fapte administrative, subliniind din nou importanţa deosebită a administraţiei publice, gradul ei de autonomie absolut necesar aplicării creatoare a deciziilor pe care le are de realizat.
Autorităţile publice au fost întodeauna preocupate de găsirea mijloacelor optime prin care să se asigure executarea deciziilor pe care le adoptă în procesul conducerii societăţii.
Atitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice este de a executa de bună voie deciziile autorităţilor publice, contribuind astfel la derularea în bune condiţiuni a raporturilor sociale, la conservarea unui climat de legalitate, ordine şi disciplină, absolut necesar unei vieţi sociale normale.
Există însă situaţii în care fie persoanele fizice, fie agenţii economici nu execută întocmai şi la timp deciziile autorităţilor publice, generând obstacole de natură a perturba viaţa economică şi socială.
În aceste cazuri, autorităţile administraţiei publice utilizează mijloacele de constrângere, singurele prin care se mai poate asigura executarea deciziilor administrative.
O primă formă a constrângerii administrative este executarea silită, care, aşa cum rezultă din denumire, constă, pur şi simplu, în silirea celor obligaţi la executare de a-şi realiza această obligaţie, fără ca pentru aceasta să li se aplice o pedeapsă[3]. Aceasta nu înseamnă că executarea silită nu poate fi consecinţa aplicării unei sancţiuni. Dimpotrivă, de multe ori faptele materiale de executare silită se produc tocmai pentru a traduce în viaţă o sancţiune, cum ar fi, spre exemplu, confiscarea unor bunuri în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa penală a confiscării totale sau parţiale a averii condamnatului.
Executarea silită poate fi realizată direct, asupra persoanei subiectului pasiv al obligaţiei de executare (de pildă, arestarea şi reţinerea celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate), fie indirect, asupra bunurilor acestei persoane (cum este cazul vânzării silite, ori a confiscării unor bunuri). Prin natura sa, executarea silită este superioară - prin eficienţă - sancţiunilor administrative deoarece prin ea se poate obţine executarea în natură a obligaţiilor rezultând din acte administrative sau alte acte ale autorităţilor publice, în situaţia în care acestea nu sunt executate sau respectate de bună voie. Astfel, instituirea carantinei este o măsură de executare silită adoptată faţă de persoanele care suferă de anumite boli, măsură destinată să garanteze executarea obligaţiei acestor persoane (prevăzută de diferite norme juridice) de a se izola în scopul evitării unor epidemii. În cazul în care, prin încălcarea obligaţiei de izolare, epidemia s-a produs, se aplică sancţiuni administrative, care, însă, nu au nici un efect asupra faptului în sine al transmiterii bolii, deci asupra obiectivului
principal al normelor juridice amintite. Din cele de mai sus rezultă, de asemenea, că măsura executării silite nu poate fi aplicată în orice situaţie şi în orice moment. Prin însăşi specificul lor, anumite obligaţii juridice odată nerespectate, nu mai pot fi executate, iar constrângerea nu mai poate interveni decât sub forma aplicării unor sancţiuni care, evident, pot ele însele să fie aduse la îndeplinire prin executarea silită, iar în această situaţie este vorba de executarea "în natură" a acestei sancţiuni şi a obligaţiei principale pentru încălcarea căreia a fost pronunţată sancţiunea.
A şa după cum deja am menţionat, executarea silită poate interveni şi în situaţii în care urmează a fi puse în aplicare unele pedepse. Frecvent, asemenea pedepse sunt pronunţate pentru fapte de o greutate deosebită, cum ar fi, de exemplu, confiscarea bunurilor unor persoane condamnate. Pentru acest motiv nu se poate confirma drept regulă generală că executarea silită este o formă de constrângere administrativă aplicabilă pentru abateri cu un grad extrem de redus de pericol social, deci mai redus decât infracţiunea şi chiar decât contravenţia.
Printre faptele de executare silită cele mai frecvente, menţionăm: sechestrul asigurator sau poprirea asigurătoare, care constă în indisponibilizarea unor sume de bani sau a unor bunuri, vânzarea silită, care presupune sechestrarea unor bunuri, evaluarea şi vânzarea lor cu scopul despăgubirii materiale a unui creditor, rechiziţie etc.
Există, de asemenea, diverse forme de executare silită specifice unui domeniu sau altul al activităţii agenţilor economici. Astfel, suspendarea unor lucrări de construcţii sau reparaţii care încalcă normele de protecţia muncii sau de protecţie a mediului ambiant etc. În domeniul financiar se recurge uneori la sistarea finanţării bugetare a unor instituţii, blocarea de acreditive, vărsarea la buget a sumelor disponibile din conturile curente etc. În domeniul sanitar întâlnim executarea silită sub forma tratamentului medical forţat al unor persoane suferinde de anumite boli, interdicţia utilizării circulaţiei anumitor alimente sau băuturi, precum şi distrugerea acestora, măsurile de protecţie sanitară de la graniţă etc. În domeniul siguranţei statului şi apărării ordinii de drept, se pot aminti percheziţiile domiciliare şi corporale, reţinerea sau deţinerea unor persoane în vederea efectuării urmăririi penale ori a executării unei pedepse privative de libertate.
Contravenţia. Sancţiunile administrative ca o a doua formă principală a constrângerii administrative sunt aplicabile, în general, în situaţia comiterii unor contravenţii. De aceea, înainte de a examina diferitele categorii de sancţiuni administrative şi regimul lor juridic, în viziune comparată, este necesară o prezentare a contravenţiei în sistemul nostru de drept.
Definirea acestei noţiuni face obiectul art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care prevede că este contravenţie "fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti[4]".
Aşadar, o primă observaţie ce se impune este aceea că nu pot fi considerate contravenţii decât faptele care sunt descrise şi calificate ca atare de un act normativ, de felul celor amintite mai sus şi, prin urmare, stabilirea contravenţiilor nu se poate face prin dispoziţii cu caracter exemplificativ, ci este necesar ca fiecare faptă considerată contravenţie să fie prevăzută în mod expres şi distinct de un text normativ, care să prevadă şi sancţiunea aplicabilă.
De asemenea, competenţa de a emite acte normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu este recunoscută oricărei autorităţi, care, în general, au o asemenea competenţă normativă, ci este restrânsă numai la o parte din autorităţile administraţiei publice.
În ceea ce priveşte elementele definitorii ale noţiunii de contravenţie[5], se cere amintit în primul rând caracterul ilicit al faptelor incriminate, caracter dedus din aceea că orice contravenţie reprezintă o abatere de la lege sau de la regulile de convieţuire stabilite prin acte normative ale autorităţilor administraţiei publice.
Fapta ilicită poate consta dintr-o acţiune potrivnică legii ori regulilor de convieţuire (comisivă), forma cea mai des întâlnită, sau dintr-o inacţiune sau omisiune, care este ilicită când actul normativ obligă la săvârşirea unei unei acţiuni, iar persoana respectivă nu o înfăptuieşte. Caracterul ilicit al faptei este înlăturat de unele împrejurări, cum ar fi legitima apărare sau starea de necesitate.
Un al doilea element al contravenţiei îl constituie vinovăţia celui care o săvârşeşte. Aşadar, o faptă constituie contravenţie şi urmează a fi sancţionată numai în măsura în care a fost comisă cu intenţie sau din culpă. În noţiunea de intenţie intră fapta celui care doreşte sau acceptă rezultatul (intenţie directă sau indirectă), iar culpă există atunci când cu uşurinţă apreciază că rezultatul nu se produce sau nu-l prevede, deşi trebuia să-l prevadă. De asemenea, pentru ca o contravenţie să atragă sancţionarea autorului, acesta trebuie să aibă capacitatea de a răspunde juridic, care se naşte odată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Minorul care nu a împlinit această vârstă, ca şi persoanele - indiferent de vârstă - care suferă de anumite maladii mintale sau infirmităţi fizice, sunt ocrotite de lege ca iresponsabile. Răspun-derea poate fi, totodată, înlăturată din motive de forţă majoră sau caz fortuit. Ocupându-ne de subiectul răspunderii contravenţionale, este locul să arătăm că acesta este diferit faţă de infracţiuni, care nu pot fi săvârşite decât de persoanele fizice, în timp ce contravenţiile pot fi săvârşite atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
Un alt element al noţiunii de contravenţie îl constituie periculozitatea sa socială. Din acest punct de vedere, aşa cum am văzut, ordonanţa califică drept contravenţii acele fapte care prezintă un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, pentru a cărei săvârşire sunt prevăzute sancţiuni penale, mult mai grave. Gradul de pericol social al unei fapte nu are un caracter constant, permanent; el este dependent de importanţa relaţiilor sociale, cărora fapta respectivă le aduce atingere, ca şi gradul de consolidare al acestor relaţii la un moment dat al evoluţiei societăţii.
Problema gradului de pericol social se pune nu numai cât priveşte criteriul de distincţie, între contravenţie şi infracţiune, dar şi cât priveşte individualizarea exactă a faptelor contravenţionale. În acest scop, este necesar să se ţină seama de împrejurările concrete ale săvârşirii abaterii, obiectul acesteia, gradul de vinovăţie, persoana contravenientului, urmările faptei etc. Insistând asupra periculozităţii sociale, este util să observăm că acesta este un criteriu de care trebuie să ţină seama mai ales legiuitorul, atunci când apreciază dacă o anumită categorie de fapte vor fi considerate infracţiuni sau contravenţii. În activitatea practică a aplicării dreptului, problema este mult mai simplă, deoarece atât contravenţiile cât şi infracţiunile trebuie să fie reglementate în mod expres de normele legale în vigoare, astfel că poliţia, spre exemplu, constatând o anumită abatere, nu va fi nevoită să aprecieze gradul de pericol social al acesteia, pentru a califica fapta drept infracţiune sau contravenţie, iar preocuparea ei va fi aceea de a stabili ce texte legale incriminează fapta respectivă şi astfel, prin soluţionarea acestei probleme, calificarea faptei va rezulta din textul legal respectiv.
În vederea înţelegerii corecte a noţiunii de contravenţie, considerăm absolut necesar să mai descifrăm şi alte particularităţi ale acesteia, atât în raport cu infracţiunea, cât şi faţă de abaterea disciplinară.
Astfel, pe lângă gradul diferit de pericol social, contravenţia şi infracţiunea se deosebesc şi prin anumite trăsături, care ţin, în special, de regimul lor juridic. În acest sens, este de reţinut că în cazul contravenţiei sancţiunea se aplică de autorităţile administraţiei publice potrivit procedurii administrative şi nu de instanţele judecătoreşti, potrivit procedurii penale, cum se întâmplă în cazul infracţiunii. Natura sancţiunilor aplicate, de asemenea, este diferită. Dacă pentru contravenţii pedeapsa privativă de libertate are un caracter cu totul excepţional, pentru infracţiuni aceasta este sancţiunea cea mai frecventă (chiar şi amenda penală se poate transforma în pedeapsă privativă de libertate).
De asemenea, spre deosebire de infracţiuni, care nu pot fi stabilite decât în baza legii, contravenţiile pot fi reglemntate, aşa după cum am arătat, şi prin alte categorii de acte normative, inclusiv prin acte normative ale consiliilor locale, ceea ce poate determina pentru aceeaşi faptă, un regim de sancţionare relativ deosebit de la o unitate adminitrativ-teritorială la alta. În sfârşit, infracţiunile pot fi săvârşite exclusiv de persoane fizice, pe când anumite contravenţii pot fi comise şi de persoane juridice.
Particularizând contravenţia în raport cu abaterea disciplinară, vom remarca, în primul rând, o deosebire în ceea ce priveşte categoria de acte normative în care acestea sunt reglementate. Astfel, spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară poate fi prevăzută şi de alte reglementări decât cele ţinând de ramura dreptului administrativ, cum ar fi Codul muncii, diferite statute disciplinare, contracte colective etc. De asemenea, abaterea disciplinară presupune un raport de subordonare între cel care o comite şi autoritatea publică sau organizaţia care aplică sancţiunea. Apoi, spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară nu este şi nici nu este necesar să fie descrisă în concret prin actul normativ care o stabileşte, fiind suficiente, de cele mai multe ori, prevederi cu caracter de enumerare exemplificativă. În sfârşit, există, de cele mai multe ori, diferenţe privind procedura de aplicare a sancţiunilor şi formelor acestor sancţiuni.
Regimul juridic, formele de sancţionare şi procedura aplicării contravenţiilor sunt prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, care stabileşte: domeniile în care diferitele autorităţi publice enumerate expres, pot emite acte normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, anumite elemente obligatorii ale acestor reglementări (de pildă, necesitatea descrierii în concret a fiecărei fapte şi obligaţia de a se indica pentru fiecare contravenţiei sancţiunea ce urmează să se aplice, iar, în cazul amenzii, limitele minimă şi maximă ale acesteia), precum şi data intrării în vigoare a reglementărilor respective, care este, în general, de zece zile de la aducerea lor la cunoştinţa publică. Observăm deci că Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 consfinţeşte numai cadrul principal al sancţionării contravenţiilor, fără a incrimina în mod nemijlocit anumite fapte concrete. De aceea, pentru ca o anumită faptă ilicită să fie considerată contravenţie şi sancţionată ca atare, este necesar să intervină un anume act normativ care, în baza Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, să prevadă în mod concret regimul sancţionării acelei abateri.
Pentru a ne putea forma o imagine corectă asupra acestei probleme, este absolut necesar să subliniem că, pe lângă regimul de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor pe baza reglementărilor cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, unele acte normative promovează un regim derogator, care nu se supune principiilor acestor legi, fie cât priveşte anumite domenii de activitate (de pildă contravenţiile regimului vamal), fie cât priveşte sancţiunile aplicabile şi procedura lor de aplicare. În acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că anumite acte normative, cărora dispoziţiile Legii nr.2/2001 le sunt aplicabile, stabilesc totuşi alte sancţiuni decât cele prevăzute în această ordonaţa, ceea ce este de natură a ne permite să concluzionăm că există şi alte abateri administrative decât contravenţiile, al căror regim este stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr.2/2001.
Potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.2/2001, sancţiunile administrative principale aplicabile în cazul comiterii contravenţiilor sunt avertismentul şi amenda. Acestora trebuie să li se adauge confiscarea, drept sancţiune administrativă complementară.
Avertismentul, ca sancţiune administrativă (nu ca acţiune prin care se previne săvârşirea unei abateri), constă în atragerea în scris a atenţiei făptuitorului asupra pericolului contravenţiei săvârşite pentru ca încălcarea legii să înceteze şi să nu se mai repete în viitor. Fiind sancţiunea administrativă cea mai uşoară, care se aplică pentru fapte cu pericol social scăzut, în măsura în care se apreciază că nu este necesară aplicarea unei amenzi pentru a se preveni repetarea lor în viitor, ordonanţa dispune că avertismentul se poate aplica şi în situaţia când actul normativ respectiv nu îl prevede printre sancţiunile aplicabile unei anumite contravenţii.
Principala sancţiune administrativă este amenda, care constă în plata unei sume de bani, ce se face venit la bugetul de stat sau local. Limitele generale, maxim şi minime ale amenzii, sunt stabilite de ordonanţa, fiind diferite, după cum regimul contravenţiilor respective este stabilit prin acte normative ale autorităţilor administraţiei publice. În cadrul stabilit de aceste limite, pentru fiecare contravenţie în parte, actul normativ respectiv stabileşte în mod special un minimum şi un maximum necesar individualizării sancţiunii prin raport cu abaterea concretă, urmările ei, persoana făptuitorului etc. Deşi, în principiu, în materia contravenţiilor nu se întâlneşte situaţia când o abatere a fost repetată înăuntrul unui anumit termen (spre exemplu, în materia contravenţiilor la regulile de circulaţie pe drumurile publice). Este necesar să precizăm, de asemenea, că amenda - ca şi avertismentul - sunt sancţiuni cu caracter personal şi, prin urmare, obligaţia de plată a amenzii se stinge prin decesul contravenientului, nefiind transmisibilă succesorilor acestuia.
Aşa după cum spuneam, amenda şi avertismentul sunt sancţiuni administrative principale, în sensul că nu se pot cumula. Spre deosebire de acestea, confiscarea este o sancţiune complementară, putând fi cumulată cu avertismentul sau amenda. Ea constă în trecerea fără plată în patrimoniul statului a obiectelor care aparţin contravenientului şi au servit la săvârşirea contravenţiei, a acelora care sunt produsul contravenţiei sau dobândite prin aceasta, precum şi celor a căror deţinere sau circulaţie sunt interzise.
Pe lângă aceste sancţiuni, cu aplicabilitate generală în anumite materii, sunt prevăzute şi sancţiuni speciale. Astfel, se cuvine amintită în primul rând pedeapsa închisorii contravenţionale, care se poate institui numai prin act normativ, pentru fapte cu un grad mai mare de pericol social. De exemplu, a fost introdusă sancţiunea administrativă a închisorii corecţionale pentru unele contravenţii săvârşite pe calea ferată, respectiv pentru sancţionarea abaterilor de la regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică.
De asemenea, unele contravenţii la regulile de circulaţie pe drumurile publice, pot fi sancţionate cu pedeapsa suspendării sau retragerii permisului de conducere auto, iar în domeniul financiar, pe lângă amenzi, se pot aplica şi majorări de impozite etc.
În ceea ce priveşte constatarea contravenţiilor, aceasta se realizează de către funcţionarii anume prevăzuţi în ordonanţă sau în alte acte normative (primari, chestorii, comisarii, inspectorii sau agenţii de poliţie, şefii de serviciu, sector sau secţie din autorităţile administraţiei publice imputerniciţi expres etc.), prin încheierea unui proces-verbal, care trebuie să cuprindă toate datele necesare, inclusiv obiecţiunile contravenientului; procesul-verbal trebuie să fie semnat pe fiecare pagină, atât de agentul constatator, cât şi de contravenient. Când actul normativ nu prevede altfel, prin procesul-verbal se aplică şi sancţiunea, caz în care ne aflăm în faţa unui act administrativ propriu-zis şi nu a unei operaţiuni pregătitoare. În ipoteza că actele normative respective nu permit ca agentul cosntatator să aplic şi sancţiunea, procesul-verbal este înaintat autorităţii competente, care aplică sancţiunea printr-o rezoluţie pusă pe procesul-verbal. De cele mai multe ori, când sancţiunea constă în amendă şi nu se pune problema confiscării unor bunuri sau stabilirii de despăgubiri, ordonanţa prevede că făptuitorul poate achita pe loc jumătate din suma stabilită, situaţie în care nu se mai încheie proces-verbal.
Ordonanţa cuprinde, de asemenea, prevederi detaliate privind obligaţia comunicării procesului-verbal şi termenului acestei comunicări, modalităţile de executare şi prescripţia executării sancţiunilor administrative.
Cât priveşte căile de atac împotriva sancţiunii aplicate, în afara cazului când amenda, suma despăgubirii sau valoarea bunurilor confiscate depăşesc un anumit cuantum (situaţie în care se poate face plângere judecătoriei în raza teritorială a căreia s-a comis contravenţia), ordonanţa prevede calea administrativă de atac, plângerea urmând a fi soluţionată, în general, de un funcţionar ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea. În această situaţie, deşi ordonanţa consideră că încheierea prin care se soluţionează plângerea are caracterul unui act jurisdicţional şi, deci, în modul de soluţionare a plângerii există unele elemente de contencios (prezenţa solicitantului, audieri de martori, obligaţia motivării încheierii), se poate constata, totuşi, că nu ne aflăm în faţa unor autorităţi administrative cu activitate jurisdicţională, în sensul propriu al noţiunii. Într-adevăr, plângerea nu se soluţionează de organe special constituite, care să prezinte (prin specializarea lor şi activitate colegială) garanţiile ce caracterizează soluţionarea litigiilor de către autorităţile administrative cu activitate jurisdicţională.
Faţă de cele prezentate mai sus, putem aprecia că problematica modalităţilor de asigurare a înfăptuirii funcţiilor administraţiei publice, deciziei administrative, constituie una din materiile cele mai importante pentru buna funcţionare a mecanismului administrativ. Putem, de asemenea, observa că, în această privinţă, administraţia noastră este susceptibilă încă de multe îmbunătăţiri, de natură a răspunde mai bine comenzilor sociale ce îi sunt adresate. În această ordine de idei, apreciem că în această materie este necesară o reexaminare a reglementărilor, în vederea simplificării acestora, înlăturării paralelismelor cu reglementările referitoare la abaterile disciplinare şi reducerii numărului de contravenţii. Noua legislaţie trebuie să delimiteze mai precis faptele ce constituie contravenţie, astfel încât sancţiunile contravenţionale să poată fi aplicate, de regulă, numai în cazuri în care nu sunt prevăzute sancţiuni de altă natură.
[1] H.Buch, în Traité de Science Administrative, Mouton, Paris, 1966, p.468
[2] Bezeney Sandor, Administraţia de stat şi revoluţia ştiinţifico-tehnică, în "Ştiinţa administraţiei. Progrese, direcţii, tendinţe", Centrul de Informare şi Documentare în Ştiinţe Sociale şi Politice, Bucureşti, 1973, p.49
[3] R.Ionescu, Op.cit.supra pct.442 şi I.Iovănaş, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
[4] Art. 1 din O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001
[5] A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I şi II, Ed.Biblioteca Juridică, Hermina, Bucureşti, 1996