Administrație publică

Poziţia şi activitatea individului în cadrul structurii sociale, al grupurilor din care face parte pot fi urmărite şi explicate sociologic cu ajutorul conceptelor de status şi rol, acestea constituind şi elemente componente ale structurii sociale.

Statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ, în ca­drul grupului, sau ale unui grup în raport cu alte grupuri. Student, profesor, decan, poliţist, medic, tată sunt exemple de statusuri din structura unei societăţi.

Orice status este legat de o anumită consideraţie, de care se bucură individul respectiv, de un anumit prestigiu. Prestigiul mai mic sau mai mare este reflecţia situaţiei obiective a individului în relaţiile grupului, în ierarhia formală sau informală a acestuia. în ori­ce grup social, statusurile indivizilor care compun grupul vor prezenta deosebiri, constituind o scară ierarhică de poziţii diferite. Statusul apare astfel ca un ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membrii din grupul său.

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de la un status la altul. Culturologul american Ralph Linton¹ deosebeşte statusuri prescrise sau atribuite (ascribed status) şi statusuri dobândi­te {achiceved status).

Statusul prescris este cel deţinut de un individ în cadrul unei so­cietăţi, independent de calităţile şi de eforturile pe care el le face. Cu acesta indivizii se nasc şi nu pot renunţa la el.

Statusul dobândit este cel la care individul accede prin propriile eforturi şi care presupune iniţiativă, creativitate, competiţie. De exem­plu, statusurile profesionale (economist, medic), statusurile de titrat (profesori ai unui titlu ştiinţific), statusul de membru al unui club, aso­ciaţii, obţinut prin aderare, statusurile politice etc.

Prescrierea statusurilor se face în mod obişnuit în fiecare so­cietate în raport cu sexul şi vârsta. în unele societăţi, prescrierea se face în raport cu rasa, naţionalitatea, religia sau clasa socială. Soci­alizarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. în majoritatea societăţilor, copiii, încă de la naştere, sunt socializaţi diferenţial, în raport cu sexul. Prima diferenţiere simbolică apare cea vestimenta­ră: culoarea hainelor cu care sunt îmbrăcaţi băieţii se deosebeşte de culoarea hainelor pe care le poartă fetele. Prescrierea statusurilor în funcţie de sex se face în baza unor modele culturale, în baza nor­melor sociale dominante. în unele societăţi, pregătirea hranei este o activitate exclusiv feminină, în altele predominant masculină; în unele societăţi activitatea agricolă este exercitată de către bărbaţi, în altele de către femei. Nerespectarea statusului prescris în raport cu sexul se poate manifesta prin: nediferenţierea vestimentară, nediferenţierea tunsorii, etalarea nediferenţiată a podoabelor, până la nediferenţierea sexuală. Reacţiile sociale sunt proporţionale cu im­portanţa pe care societatea o acordă fiecărui gest sau compartiment al nediferenţelor. În general, societăţile industriale, dezvoltate, au devenit mai tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex. De exemplu, unele meserii care cereau un efort fizic mai mare şi erau considerate specific masculine au început să fie practicate şi de femei pe măsură ce progresul tehnic reduce importanţa efortului fizic în exercitarea muncii.

În fiecare societate există copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni şi statusuri asociate fiecărei categorii de vârstă. Societatea pres­crie fiecărui individ un anumit status, în raport cu vârsta pe care o are. Dacă un copil realizează rolurile unui adolescent sau matur, se consideră că a îmbătrânit prea devreme. Dacă un matur reali­zează rolurile unui copil, este considerat imatur. Importanţa statu-surilor de vârstă s-a schimbat pe măsura modernizării societăţilor, în societăţile tradiţionale, bătrânii aveau un status cu prestigiu social ridicat. Ei erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi jude­cători, în prezent, bătrânii sunt marginalizaţi social în majoritatea societăţilor. După ieşirea la pensie îşi reduc brusc importanţa sta-tusului social. în societăţile mai sărace, bătrânii sunt abandonaţi sau au un nivel de trai scăzut; în societăţile bogate ei îşi compen­sează pierderea importanţei sociale prin obţinerea unui grad mai mare de independenţă sau prin posibilitatea de a practica anumite hobby.

Majoritatea statusurilor deţinute de un individ sunt dobândite pe parcursul socializării şi interacţiunii sociale. Dobândirea unui status este rezultatul unei alegeri individuale şi al unei competiţii. Dobândirea unui status obligă individul la alegeri multiple: cariera şcolară, ocupaţională, relaţiile cu prietenii, cu cei de la locul de reşedinţă. O persoană care dobândeşte un status de cadru superior într-o organizaţie îşi va schimba locuinţa, îşi va părăsi unii dintre vechii prieteni, îşi va stabili noi prietenii, va vizita mai rar sau de­loc anumite rude. Un bărbat care se căsătoreşte va abandona, total sau în mare parte, cercul prietenilor celibatari şi va stabili relaţii cu familii. Dobândirea unui nou status este asociată cu ruperea unor relaţii, inclusiv cu distanţarea faţă de părinţi.

Accesul la statusurile cu prestigiu ridicat este considerat de­pendent de capacităţile şi eforturile individului. Pentru a accede la un status cu prestigiu ridicat, individul trebuie să facă eforturi fizi­ce, psihice şi intelectuale. Dar nu toţi indivizii sunt dotaţi pentru această competiţie. Unii reuşesc, alţii nu. Cei care doresc să ajungă la un status cu prestigiu ridicat, dar nu reuşesc, vor trăi un sentiment de frustrare, de inferioritate. Extinderea posibilităţilor de mobilitate de status este deci însoţită de multiplicarea dramelor personale ale celor care eşuează în tentativele lor.

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele, formând un ansamblu denumit status global. Statusul global poate fi coerent, unitar, dacă statusurile, poziţiile care îl compun sunt congruente între ele. În realitate, între diversele statusuri ale unui indi­vid intervin conflicte frecvente. De exemplu, poziţia profesională comportă un anumit număr de elemente, de atribute: prestigiu, intere­sul muncii, libertatea de acţiune şi salariu. Aceste patru atribute permit definirea statusului profesional deţinut de un individ într-o anumită structură birocratică. În mod frecvent, cele patru atribute variază con­comitent: o activitate cu un prestigiu ridicat este interesantă, bine plă­tită şi oferă un grad mare de libertate celui care o exercită. în anumite situaţii oamenii acceptă poziţii mai puţin prestigioase, dar mai bine plătite sau cu un grad mai mare de libertate sau poziţii mai prestigioa­se, dar mai puţin plătite. Tendinţa generală este de a asocia cele patru atribute, de a le face congruente.

Conflictele de status, sau incongruenţa poziţiilor, se pot ma­nifesta între componentele profesionale, familiale, politice, civice ale statusului global. Sub acest aspect nu există reguli generale, valabile în toate societăţile. Elementele unui status global pot fi congruente într-o societate şi aceleaşi elemente pot fi în conflict în altă societate.

Numărul de statusuri pe care îl poate ocupa o persoană este limi­tat, întrucât fiecare persoană poate avea doar un număr de statusuri egal cu numărul de grupuri sociale la a căror activitate participă. Ori­cât de importante ar fi statusurile ocupate de acelaşi individ, la un moment dat doar unul dintre ele este statusul cheie prin care societatea valorizează individul şi interpretează toate celelalte statusuri deţinute de către acesta.

O altă caracteristică a statusurilor este că majoritatea dintre aces­tea sunt complementare (şef-subaltern, soţ-soţie, profesor-student), adică în cadrul lor nu poate fi definit un status independent de celălalt.

Orice grup social, orice societate îşi reglementează statusurile prin impunerea unor simboluri de statusuri (grade militare, titluri aca­demice) şi le prescrie prin regulamente de ordine interioară, coduri penale, legi etc. Pentru identificarea mai uşoară se utilizează simboluri materializate, cum ar fi: halate, uniforme, insigne, decoraţii, gulere albe şi albastre.

Conceptul complementar celui de status este conceptul de rol de­semnând aspectul dinamic al statusului, sau stausul în acţiune, adică punerea în vigoare a drepturilor şi a îndatoririlor asociate statusului social al indivizilor sau grupurilor.

În orice societate, fiecare persoană învaţă să exercite anumite ro­luri. Rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status. într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii şi înda­toriri, iar rolul este exercitarea acestor privilegii şi îndatoriri.

Conform definiţiei date de Ralph Linton, „rolul este suma totală a modelelor culturale asociate unui anumit status "

Rolul exprimă relaţia dintre stabilitatea normelor, legilor, cerin­ţelor, idealurilor, nevoilor sociale, pe de o parte, şi diversitatea, ori­ginalitatea trăsăturilor de personalitate, a caracterelor, a comporta­mentelor, a intervenţiei subconştientului şi întâmplătorului în manifes­tarea individualităţii, pe de altă parte.

Rolurile se definesc în contextele în care ele se exercită şi în ra­port cu alte roluri care intervin în aceste contexte. De exemplu, într-o universitate o persoană exercită rolul de profesor. în exercitarea aces­tui rol, persoana intră în relaţii cu alte persoane care exercită alte cate­gorii de roluri (studenţi, colegi de catedră, conducerea universităţii, personalul administrativ etc). Studenţii au anumite aşteptări de la pro­fesor, iar profesorul încearcă să răspundă acestor aşteptări.

Cel care joacă rolul corespunzător statusului pe care îl deţine la un moment dat devine un actor social. Actorul porneşte de la presupu­nerea că ceilalţi actori împărtăşesc împreună cu el anumite aşteptări de rol comun, în aceasta constând caracterul anticipativ al aşteptărilor sociale. O a doua caracteristică a rolurilor este normativitatea lor ex­primată prin faptul că:

- modelează comportamentul în conformitate cu valorile existen­te sau promovează comportamente pentru realizarea anumitor scopuri propuse;

variază în funcţie de gradul în care aşteptările sunt funcţional legate de cele mai importante valori ale grupului;

valorile şi aşteptările sunt impuse de comportamentul celorlalţi;

aşteptările variază după gradul lor de difuziune în cadrul grupu­lui, adică unele norme sociale pot fi împărtăşite de întreaga societate, de întregul grup sau doar de unele subgrupuri;

aşteptările variază în funcţie de gradul de elasticitate a compor­tamentului pe care îl prescriu, adică anumite norme şi valori prescriu comportamentului limite mai severe decât altele.

În analiza rolurilor distingem trei niveluri:

modelul de rol;

formele individuale de exercitare a rolului;

modalitatea medie de exercitare a rolurilor.

Forma individuală de exercitare a rolului, sau comportamentul de rol, desemnează comportamentul real, efectiv al unei persoane care joacă un anumit rol. Grupurile şi organizaţiile dispun de diverse mij­loace pentru a limita devierile prea mari ale comportamentelor de rol faţă de modelele de rol. în acest scop sunt utilizate uniformele, titluri­le, ecusoanele şi ritualurile. Aceste mijloace permit o percepere mai uşoară a celor care exercită anumite roluri şi constrâng actorii sociali să se conformeze aşteptărilor de rol.

Încercând să clasifice rolurile, T.Parsons a identificat cinci carac­teristici esenţiale:

unele roluri cer reţinerea sentimentelor emoţionale, atunci când altele cer exprimarea lor; sunt roluri predestinate, dar şi obţinute;

unele roluri sunt limitate, altele au un caracter difuzoriu;

în timp ce unele roluri cer numai o relaţie formală cu oamenii, alte roluri permit stabilirea de raporturi şi legături neformale, chiar personale;

diversitatea tipurilor de roluri reizultă din diversitatea motivaţi­ilor.

În concluzie menţionăm că rolurile pot fi:

atribuite (impuse) în mod automat (roluri de părinţi, copii etc);

dobândite în baza deciziei personale a indivizilor;

    previzibile, acestea sunt rolurile impuse, organizate, obişnuite, privilegiate, actuale, uneori fiind chiar obiect al dorinţelor şi al aspira­ţiilor;

   imprevizibile, aceatea fiind roluri fluctuante, neaşteptate sau inventate.

Ca şi statusurile, rolurile pot fi principale (legate de profesie) şi secundare (cele din familie, sau din grupul de prieteni etc), sau roluri actuale şi roluri latente, acestea influenţând, într-o măsură mai mare sau mai mică, rolul sau rolurile active ale individului la un moment dat.

Majoritatea comportamentelor de rol sunt exercitări inconştiente ale modelelor de rol socializate. Oamenilor le place ca această audienţă să fie cât mai mare, iar rolul exercitat de ei să fie cât mai bine apreciat.

Învăţarea rolului implică două aspecte:

• dobândirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretin­de privilegiile rolului;
• dobândirea atitudinilor, sentimentelor şi a aşteptărilor pretinse de rol.

Primul aspect se realizează mai uşor; al doilea aspect presupune reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficien­tă a rolului. Aceste reorientări nu pot avea loc întotdeauna, întrucât personalitatea unor indivizi prezintă caracteristici incompatibile cu anumite roluri. O persoană cu impulsuri agresive nu va putea performa rolul de preot, deşi poate să stăpânească cunoştinţele pen­tru exercitarea acestui rol, după cum o persoană melancolică, apati­că, nu va putea fi un bun ofiţer. Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare a rolurilor. în acelaşi timp, dobândirea unui nou rol produce modificări ale eului, ale personalităţii. De exemplu: o domnişoară îşi modifică personalitatea după căsătorie, iar o soţie îşi modifică personalitatea după ce naşte.

Faţă de fiecare rol există anumite aşteptări din partea celuilalt. Dar nu toate aşteptările sunt la fel de constrângătoare. Pot fi deosebite trei categorii de aşteptări: necesare, obligatorii şi facultative.

Aşteptările necesare se impun cu o forţă maximă, completă, iar deţinătorul unui rol nu se poate sustrage lor. Dacă individul nu satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever. Un poli­ţist care fură va fi exclus din poliţie şi condamnat mai sever decât alte persoane care fură.

Aşteptările obligatorii se manifestă la nivelul unor grupuri socia­le; în cazul lor este posibilă o anumită doză de neobservare, întrucât sancţiunile nu sunt atât de severe ca în primul caz. Grupurile impun membrilor lor anumite reguli de conduită, gradul de conformare la ele fiind variabil. Grupul permite anumite limite de variabilitate a con­formării. Un contabil este pedepsit pentru faptul că a furat o sumă mi­că sau o sumă mare de bani.

În cazul aşteptărilor facultative, există libertatea de a le respecta mai mult sau mai puţin. Membrii grupului se rezumă să atragă atenţia celui în cauză că nu se comportă bine. Teama de scandal acţionează de multe ori în direcţia respectării acestor aşteptări sau conformării la ele.

Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set de roluri. Rolurile care formează un set pot fi performate în mod diferit. Cineva este un foarte bun administrator, dar un soţ dezagreabil; poate fi un tată priceput, dar total neinspirat în afaceri.

Pe parcursul vieţii, individul joacă mai multe roluri legate de evoluţia sa biologică şi profesională. Trecerea de la un rol la altul poate fi asociată cu multe dificultăţi, întrucât nu există o pregătire adecvată pentru rolul următor. Un bătrân care, prin pensionare, se vede redus la condiţia de fiinţă inutilă, lipsită de autoritate, dimi­nuată din punct de vedere economic, va renunţa greu la vechiul său rol. Acest fapt poate provoca conflicte între generaţii la nivel fami­lial şi extrafamilial.

Conflictele de rol se pot manifesta în două forme: între două sau mai multe roluri exercitate de o persoană; între cerinţele care confi­gurează acelaşi rol.

În primul caz, de exemplu, pot exista conflicte între rolul de ma­nager într-o companie şi cel de soţ, între rolul de studentă şi cel de mamă, între rolul de poliţist şi cel de adept al unei religii. în al doilea caz, conflictele apar între componentele aceluiaşi rol, percepute drept contradictorii de persoana care exercită rolul. De exemplu, în cazul rolului de profesor pot să apară conflicte între exigenţele de moralita­te, corectitudine şi dorinţa de câştiguri suplimentare. Foarte multe ro­luri reunesc exigenţe percepute drept conflictuale şi foarte puţine se­turi de roluri sunt complet neconflictuale.

Depăşirea conflictelor de rol la nivel individual se face pe trei căi: raţionalizarea, compartimentarea şi adjudecarea.

Raţionalizarea este un proces protectiv, de redefinire a unei situa­ţii dificile în termeni acceptabili, din punct de vedere social şi perso­nal. Cât priveşte procesul de socializare formală: ştim, de exemplu, că minciuna este inacceptabilă din punct de vedere moral; şi totuşi, în anumite situaţii minţim puţin, convinşi că o facem spre binele persoa­nei pe care o minţim.

Compartimentarea este procesul de separare a setului de roluri în părţi distincte şi de conformare numai la cerinţele unui rol la un mo­ment dat. Un judecător poate fi foarte sever, dând pedepse maxime în fiecare caz, dar acasă poate fi un tată foarte tolerant.

În situaţiile în care compartimentarea nu funcţionează, iar conflictele de rol se manifestă puternic, pot apărea conflicte men­tale şi dezechilibre psihice. în situaţii limite, conflictele de rol pot conduce la sinucidere. Un soldat ataşat puternic de o religie care afirmă dreptul la viaţă şi nu justifică omuciderea în nici o situaţie, obligat să ucidă pe câmpul de luptă, poate trăi o dramă atât de puternică, încât să nu-i găsească conflictului său de rol nici o altă ieşire decât sinuciderea.

Adjudecarea este un proces formal, conştient şi intenţionat, de atri­buire a responsabilităţii pentru o decizie dificilă. Prin aceste mecanisme individul se disculpă de vinovăţia pe care o asociază exercitării unor acţiuni pretinse de un rol. Formula frecvent utilizată „îmi pare rău, dar nu pot face altfel" indică transferul conştient al responsabilităţii pe sea­ma regulamentelor, legilor, codurilor sau deciziilor superiorilor. Indivi­dul care procedează astfel nu este neapărat ipocrit. El poate compătimi în mod sincer persoana care este afectată prin exercitarea rolului său, dar nu se va simţi vinovat pentru neplăcerile pa care le provoacă. Meca­nismul de adjudecare intervine frecvent în majoritatea deciziilor dificile sau a acţiunilor percepute ca neplăcute la nivel social.

Eşecul de rol poate interveni în situaţiile în care nu s-a realizat o pregătire adecvată pentru rol, exercitarea acestuia făcându-se în mod neadecvat. în societăţile puternic integrate, în care majoritatea roluri­lor sunt prestabilite, eşecurile de rol sunt accidentale. în societăţile foarte dinamice, cu numeroase posibilităţi de opţiuni de rol, eşecurile sunt mai frecvente. Aceste eşecuri se pot manifesta la nivelul rolurilor de sex, de vârstă sau la nivelul rolurilor familiale şi profesionale.

Eşecul de rol la nivel familial devine evident în situaţiile de di­vorţ, în multe cazuri, partenerii nici nu sunt conştienţi că eşecul căsă­toriei se datorează pregătirii neadecvate pentru rolurile de soţ sau so­ţie. Eşecul poate apărea din lipsa pregătirii pentru rol sau dintr-o pre­gătire care nu mai corespunde noilor exigenţe de rol configurate prin dinamica modelelor familiale.