O primă observaţie ar fi aceea că teoria ar trebui să urmărească un dublu obiectiv. Mai întâi, să furnizeze un limbaj reductiv, care să autorizeze trecerea, prin conceptualizare, de la una la cealaltă dintre situaţiile empirice observate, ca şi de la un model la altul. Un asemenea demers nu s-ar bucura de succes decât dacă ar fi posibil să fie relevate universaliile administrative[1], adică elementele în număr finit care, fiind proprii administraţiei, nu ar putea fi întâlnite cu necesitate în orice administraţie, dar a căror prezenţă sau absenţă determină specialitatea diferitelor situaţii administrative analizate. Cel de-al doilea obiectiv al unei asemenea teorii ar trebui să fie atunci (plecând de la aceste elemente în număr finit) de a reconstitui extraordinara varietate a structurilor, mecanismelor şi instituţiilor administrative existente în realitatea şi infinita diversitate a situaţiilor posibile. Dacă numărul de situaţii posibile cu care se confruntă observaţia ar fi limitat, ar fi de conceput (deşi destul de dificil), trecerea la un recensământ care ar putea fi exhaustiv pentru aceste situaţii şi, în consecinţă, pentru elementele lor componente. Dar numărul extrem de ridicat al acestor situaţii ar determina mai mult ca sigur un recensământ lacunar. Pe de altă parte, infinitatea situaţiilor şi evoluţiilor posibile împiedică trecerea la analiza fenomenelor administrative numai pe baza elementelor în număr finit ale căror posibilităţi de combinare ar fi, ele înseşi, limitate. În fapt, exigenţa esenţială a unei astfel de teorii este de aceeaşi natură ca şi aceea cu care s-a văzut confruntată, înaintea ei, lingvistica, exigenţă care, pentru a împrumuta terminologia lui Wilhelm von Humboldt din anii 1830, consta în a construi gramatici care să stabilească "folosirea infinită a mijloacelor finite". O eventuală "gramatică administrativă" ar trebui, deci, să fie concepută ca şi gramatica unei limbi, ca "un sistem de reguli generale"[2]. O gramatică administrativă ar trebui să ţină cont de toate modelele: liberal, weberian etc., care constituie cazurile de figură posibil de imaginat, de construit sau de reconstituit plecând de la sistemul de reguli generale de bază. Aceste modele, însă, nu pot constitui ele însele o ştiinţă a administraţiei. Ele nu sunt pentru ştiinţa administraţiei decât ceea ce sunt frazele sau un text pentru gramatica unei limbi: terenuri de cercetare.
A doua observaţie ar fi aceea că reflecţia asupra administraţiei se petrece în tiparul modelelor administraţiei. Aceste modele alimentează prin viziunea lor asupra situaţiei şi devenirii administraţiei, analizele teoretice şi scenariile imaginate asupra evoluţiilor şi transformărilor sale. Mai mult sau mai puţin riguroase, coerente, obiective, ştiinţifice, aceste modele oferă descrierea unei stări şi, uneori, a unei perspective a administraţiei, a unui viitor apropiat sau îndepărtat, dorit sau nu. Acestea sunt analize care, oricare ar fi gradul lor de rigoare ştiinţifică, rămân fundamental supuse ideologiei, iar acest lucru este evident în special când aceste modele, descriind viitorul pe care ele îl imaginează pentru administraţie, transmit adevăruri neverificabile, necontestabile. Totuşi, trebuie să le utilizăm în sprijinul unei analize ştiinţifice. O analiză nu va dobândi pe deplin acest caracter decât cu condiţia ca modelele care vor fi utilizate în sprijinul analizei să fie folosite numai cu titlu de terenuri de cercetare şi pentru o cercetare cu caracter diacronic.
Munca de recenzare şi de analiză a modelelor se apropie foarte mult de o istorie a ideilor, dar nu constituie decât prima fază a unei cercetări care - pentru a se integra într-o astfel de teorie - trebuie să aibă iniţial un caracter de analiză diacronică. Deosebirea constă în aceea că în timp ce istoria ideilor înseamnă esenţialmente descrierea unei geneze - şi a urmărilor sale (naşterea, dezvoltarea, cristalizarea şi dispariţia unei idei) - cercetarea diacronică are, drept obiect, aducerea la zi a elementelor constitutive ale administraţiei, elemente conţinute în modelele care o analizează şi o schematizează.
A treia observaţie ar fi aceea a cercetării prospective. Dacă se admite, într-o primă aproximare, că "prospectarea dă devenirile posibile, nu devenirea probabilă şi nici devenirea necesară" a unei administraţii şi că ea trebuie deci să fie o analiză a regulilor şi mecanismelor de transformare a administraţiei în măsură să dea naştere unor noi structuri, unor noi moduri de funcţionare, unor noi imagini ale administraţiei şi ale procesului său de transformare, trebuie să constatăm că modelele liberian, weberian etc. - există deja şi schiţează perspective posibile ale societăţii noastre. Ceea ce viitorologii numesc scenarii nu este decât proiectarea acestor modele asupra unei situaţii istorice date. Adevărata problemă a prospecţiunii nu este atât determinarea scenariilor posibile ale unei administraţii - cât aceea a modurilor de schimbare a unei administraţii, moduri care permit trecerea de la o stare iniţială a administraţiei la una sau alta dintre imaginile finale pe care modelele le-au schiţat. Or, determinarea acestor moduri de trecere este subordonată utilizării unui limbaj care să permită traducerea în termeni comuni a ansamblului situaţiilor şi evoluţiilor pe care le cunoaşte o administraţie care se transformă a la longue. Un astfel de limbaj înseamnă să dispunem de concepte care să permită conversia fiecăreia dintre imaginile administraţiei (administraţia în prezent, administraţia în viitor) şi a proceselor sale de transformare, în elemente sau noţiuni compatibile. Prospecţia administraţiei este, deci, subordonată, formalizării sale. Aşadar, trebuie să începem cu formalizarea.
Această tentativă de formalizare a administraţiei cere "o transmutare epistemologică"[3]. dincolo de decupajul naiv şi de datele brute exprimate în limba cotidiană, formalizarea trebuie să permită traducerea semnificaţiilor trăite într-un univers de semnificaţii obiective[4]. Pe lângă matematizare, ea trebuie să conserve ceva "din această căldură afectivă pe care o avea evenimentul în existenţă[5] şi nu trebuie, "într-un efort rău adaptat pentru a atinge pozitivitatea ştiinţelor naturale (...), să lichideze orice semnificaţie pentru a reduce fapta umană la modelul fenomenelor fizice". Formalizarea înseamnă căutarea conceptualizării fenomenului care să permită să i se reducă complexitatea fără a-i restrânge câmpul social.
Or, până în prezent, teoriile tradiţionale ale administraţiei sunt foarte departe de a îndeplini aceste exigenţe. Fără matematizare aceste teorii nu pot atinge vreun grad de formalizare. Motivul pare a fi metoda adoptată de aceste teorii pentru a-şi descrie obiectul: ea se caracterizează prin construirea unei ierarhii de concepte şi prin juxtapunerea unei serii de diferenţe elaborate plecând de la considerarea instituţiilor şi normelor particulare ale unei situaţii şi ale unei ţări determinate. Metoda care constă în ascensiunea componentelor la nivel de categorii şi a categoriilor la nivel de ansambluri, ale căror funcţii sunt precizate şi ale căror structuri sunt definite. Această metodă care, de fapt, nu reuşeşte să scape de capcanele decupajului naiv şi al datelor brute şi care conduce, în practică, la împiedicarea oricărei comparaţii, are drept rezultat principal avantajarea conceptelor prea înguste.
A patra observaţie ar fi în legătură cu conceptul de relaţie concept, care ar permite să se evite un alt risc, care ar consta în analizarea totalităţii administraţiei în termeni pur statici şi ca o imagine absolut fixă şi imuabilă: de fapt, acest concept de relaţie autorizează o analiză sincronică. Or, "sincronic nu este egal cu static"[6]. În definitiv, conceptul de transformare ar trebui, deci, să vină în completarea aceluia de relaţie. În jurul acestor două concepte, s-ar putea încerca construirea unei gramatici administrative, deci o autentică ştiinţă a administraţiei[7].
[1] Noţiunea de universalii administrative este împrumutată din lingvistică, unde "universaliile de limbaj" desemnează "o formă de limbaj" comună şi subiacentă diferenţelor naţionale şi individuale (Noam Chomsky, Lingvistica carteziană, Edition du Seuil, 1969, p.95)
[2] Nicole Rowt, Introducere în gramatica generativă, Plon, 1967, p.45
[3] Gilles-Gaston Granger, Gândirea formală şi ştiinţele omului, Aubier-Montaigne, 1967, p.66-72
[4] Ibid
[5] Ibid
[6] Roman Jakobson, Eseuri de lingvistică generală, Edition de Minuit, 1936, publicat în Collections Points, 1970, p.36
[7] Despre această construcţie şi perspectivele sale putem trimite la G. Timsit, Modele, structuri şi strategii ale administraţiei, Revue, 1980, p.937; Modelul occidental al administraţiei, Revue Française d'administration publique, 1982, articol precedat de avant-propos de G. Timsit şi M. Delmas-Marty