Noile modele de administraţie nu rup legătura cu modelele clasice, ci ele asimilează aporturile metodologice şi conceptuale ale noilor modele de analiză despre care tocmai am vorbit, iar dacă ele dau o altă imagine a administraţiei, această imagine rămâne profund marcată de originile sale teoretice. Astfel, modelul liberal rămâne modelul fondator în căutarea unei demarcaţii între sfera indivizilor şi aceea a statului, în limitarea intervenţiei statului şi angajarea autonomiei indivizilor. Există totuşi şi un model neo-liberal, iar cei care l-au conceput sau îl apără au conştiinţa că administraţia şi mediul său s-au transformat începând din secolul al XIX- lea şi că a survenit mutaţia organizaţiilor publice, ca şi aceea a întreprinderilor, "la răscrucea a două fenomene: acela al dimensiunii crescânde şi acela al schimbării accelerate"[1]. Nu mai este acelaşi mediu, nu mai este acelaşi stat. Liberalii au conceput şi construit o administraţie care este total neadaptată la toate funcţiile noi care incumbă şi la noul mediu în care ea acţionează. Neoliberalismul vrea să facă dovada lucidităţii şi realismului: neo-liberalii sunt adesea administratori, gestionari publici sau privaţi sau teoreticieni crescuţi la şcoala eficienţei şi legaţi de ideea de management. Într-un demers pragmatic, neo-liberalismul vrea să înceapă prin a face o analiză diagnostic. Apoi propune soluţii.
Analiza neo-liberală a administraţiei ia act de transformările mediului în care funcţionează administraţia acestui sfârşit de mileniu şi de inadaptarea administraţiei moştenită din secolul trecut, la solicitările mediului actual.
Cea mai sensibilă şi mai evidentă transformare a mediului ţine de creşterea considerabilă a volumului şi a naturii exigenţelor, a cererilor adresate sistemului administrativ: "Într-adevăr, nu e vorba numai de a asigura ordinea şi de a impune un minimum de justiţie şi de redistribuire socială cum se făcea în trecut. Este vorba chiar de a stăpâni conjunctura, aşa cum începem să o facem, este vorba despre a face investiţiile colective necesare pentru a preveni şi minimaliza crizele structurale previzibile, pentru a dezvolta capacitatea grupelor şi organizaţiilor de a stăpâni consecinţele directe şi indirecte ale progreselor lor"[2]. Mediul economic, mediul cultural, mediul social s-au modificat şi cer alte răspunsuri de la sistemul administrativ, alte reacţii decât acelea - foarte timide şi limitate pe care acesta a fost, până în prezent, în măsură să le furnizeze.
Ritmul exigenţelor însuşi a crescut considerabil. Desigur, în orice epocă, administraţie a trebuit să facă faţă şi să se adapteze schimbărilor. Dar, astăzi, "schimbarea s-a schimbat"[3]. În secolul al XIX-lea, explică Michel Massenet, schimbarea socială era trăită ca o mutaţie globală, ca trecerea de la o stare a societăţii la alta, cu totul nouă. Era, deci, necesar să se treacă la o revizuire fundamentală a valorilor şi structurilor sociale. Erau revoluţiile, dar între aceste perioade sau aceste situaţii revoluţionare, starea societăţii rămânea stabilă şi administraţia sa rămânea un cadru instituţional în interiorul căruia aveau loc auto-ajustări economice şi sociale indispensabile. În secolul al XX-lea, schimbarea socială se analizează astfel: ea este o stare constantă de mobilitate a societăţilor. Continuă, dispersată în manifestările sale, rapidă - perceptibilă la scara unei singure generaţii - multiformă - martoră a efemerităţii cunoştinţelor dobândite de fiecare individ - schimbarea apare de acum înainte, ca "un fel de mişcare browniană" căreia administraţiile nu îi mai pot face faţă în formele lor tradiţionale.
Or, în faţa unor asemenea transformări şi atunci când ar trebui "să crească disponibilitatea administraţiilor la eveniment"[4], se constată - spun neo-liberalii - totala scleroză, completa inadaptare a administraţiilor la mediul lor.
"Organizaţia centralizată, birocratică, ierarhizată şi sectorializată (supranumită piramidă pentru a aduce aminte de organigramele care o reprezintă) stă la originea celor mai multe rele denunţate (...) şi constituie principalul obstacol în calea adoptării principiilor de redresare (...)"[5]. În acest caracter cvadruplu al administraţiei moştenite de la secolele trecute • centralizare • birocratizare • ierarhizare • sectorializare - rezidă, în opinia neo-liberalilor, sursa, cauza tuturor dificultăţilor administraţiei contemporane şi inadecvarea sa la noile funcţii.
Centralizarea a putut fi, într-adevăr, potrivită şi eficientă cu mult timp în urmă, la circumstanţele istorice în care ea a apărut. Ea este astăzi în contradicţie cu condiţiile actuale de funcţionare a administraţiei.
După neo-liberali, la originea centralizării stau două tradiţii: tradiţia romană - modelul cezarian - pe care Alain Peyrefitte îl privilegiază în analiza Răului francez[6] şi tradiţia democratică - modelul liberal. Tradiţia romană este, după Alain Peyrefitte - aceea a organizaţiei centralizate pe care o cunoscuse Imperiul Roman şi pe care biserica catolică născută la Roma a moştenit-o.
Reforma, la rândul ei, antrenează decăderea bisericii şi eliminarea autorităţii cezariene. Ea explică trăsăturile statului în ţările protestante, statul slab şi, în orice caz, policentric. Contrareforma este caracterizată, dimpotrivă, prin autoritatea cezariană. Dar, în timp ce în ţările latine ale Europei, altele decât Franţa, contra-reforma se traduce prin întărirea bisericii, a cărei consecinţă este puterea inchiziţiei şi acapararea vieţii intelectuale de către clerici, Franţa nu cunoaşte o veritabilă contra-reformă ci, începând cu Richelieu, se semnalează apariţia unei forme laicizate a centralismului absolut al dreptului divin, şi anume statul ca substitut al autorităţii ecleziastice, şi care reia pe contul său centralismul roman. "Cezarismul nu mai este întruchipat de Cezar, ci a devenit colectiv. Ieri, un rege era considerat Cezar. Astăzi, statul este considerat
rege"[7].
Două tradiţii stau la originea centralizării dar, în sprijinul menţinerii sale, stă o singură justificare. Centralizarea era mecanismul cel mai bine adaptat "pentru a transmite o voinţă relativ simplă unui mare număr de executanţi puţin specializaţi"[8]. Schema piramidei ierarhizate - în care centralizarea îşi găseşte desăvârşirea instituţională - "corespunde unui tip de societate - încă subdezvoltată - , dar care a depăşit stadiile autoconsumării şi artizanatului şi se angajează în producţia de masă cu o mână de lucru numeroasă şi puţin specializată"[9]. Or, această centralizare care se armoniza de minune cu statul societăţilor din secolul trecut, produce astăzi un anumit număr de disfuncţii analizate de neo-liberali printre care: absorbţia puterii centrale în ceea ce priveşte sarcinile de gestiune cotidiană.
Rezultatul: "Vârful este integrat în gestiune". "Franţa este atinsă de un fel de necroză a extremităţilor"[10]. Ceea ce Michel Crozier teoretizează, în analiza fenomenului birocratic, explicând: "cei care decid nu cunosc direct problemele pe care ei le au de tranşat; cei care sunt în domeniu şi cunosc problemele nu au puterea necesară pentru a efectua adaptările şi pentru a experimenta inovaţiile devenite indispensabile"[11]. Rezultă de aici o extremă rigiditate a organizării centralizate şi dificultatea sau imposibilitatea pentru ea de a se adapta schimbării: "transformările necesare - continuă Michel Crozier - pot fi graduale şi cvasi-constante dacă agenţii organizaţiei, care sunt conştienţi de necesitatea lor, căci ei au o experienţă directă, au posibilitatea de a introduce inovaţiile necesare sau de a obţine uşor acordul autorităţilor competente pentru aceasta. Dar, (...) organizaţiile "birocratice" nu lasă asemenea iniţiative la nivelul eşaloanelor inferioare şi procedează în aşa fel încât să îndepărteze centrele de decizie de dificilele contacte cu problemele concrete. Deciziile privind cea mai mică schimbare sunt luate la vârf. Această concentrare şi izolarea diverselor categorii care o însoţesc fac absolut imposibilă o politică de schimbare graduală şi permanentă[12]. Or, se ştie acum, "schimbarea s-a schimbat ..." Şi centralizarea aparatului administrativ a cărei origine teoretică este găsită de critica neo- liberală în opera lui Crozier, este total neadaptată gestiunii schimbării ... Fără îndoială, pretutindeni în statele democratice s-a încercat să se limiteze efectele centralizării şi să se corecteze consecinţele acesteia.
Ierarhizarea este - ca şi centralizarea - un alt caracter al acestui aparat administrativ moştenit din secolul trecut şi neadaptat la funcţiile sale. "Fiecare subordonat nu are decât un singur şef şi toţi subordonaţii săi nu depind decât de el"[13]. Organizarea piramidală este traducerea instituţională a principiului ierarhic. O asemenea organizaţie asigură conformarea strictă a acţiunii subordonaţilor la regulile definite de superior. "Stilul ideal de guvernare este, într-adevăr, după cum explică Jean-Claude Thoenig, în ochii numeroşilor conducători, un stil bazat pe un mod de a raţiona deductiv şi ierarhic: diviziunea sarcinilor şi repartiţia autorităţii trebuie să fie demultiplicarea riguroasă a obiectivelor generale şi a autorităţii centrale"[14].
Adevărul este că - cel puţin în opinia neo-liberalilor - ierarhizarea actuală a aparatului administrativ antrenează un anumit număr de consecinţe disfuncţionale grave. Pe acest aspect Michel Crozier teoretizează şi formulează în doctrina modelului neo-liberal, teza stratificării. Ierarhizarea, arată el, este o consecinţă a centralizării. Or, centralizarea - prin fenomenul de segregare pe care îl provoacă, între cei care decid şi cei care execută, antrenează constituirea unei "serii de straturi suprapuse comunicând foarte puţin între ele"[15]. "Micro-societăţile"[16] care se creează astfel favorizează fenomenele specifice corpului administrativ francez: "ritualismul" căruia îi sacrifică membrii acestor micro-societăţi şi, în acelaşi timp, semnul - având ca singura referinţă ritul grupului - semnul apartenenţei la corpul în care se integrează şi mijlocul de a afirma diferenţa şi opoziţia lor faţă de alte organisme. În plus, multiplicarea straturilor şi izolarea lor dau agenţilor incluşi în ele sentimentul neputinţei şi tendinţa spre apatie şi formalism: "hommo ierarchicus se şterge, dispare în faţa procedurii".
Consecinţa acestui fapt este:
- Sectorizarea administraţiei: "vaste feude şi mici câmpuri închise", rezultat al proceselor de diferenţiere care impune dezvoltarea, centralizarea şi ierarhizarea administraţiei. Fenomenul este evident mai ales în cadrul funcţiei publice: "văzuţi din afară, toţi funcţionarii aparţin aceleiaşi caste. Văzuţi din interior, apare o mare diversitate. Poporul funcţiei publice se dizolvă într-un mozaic de triburi între care domnesc ierarhii subtile şi care se opun prin străvechi rivalităţi"[17].
- Birocratizarea este cea din urmă trăsătură a acestei organizări administrative pe care o denunţă neo-liberalii: o organizare bazată pe anonimatul generalizat şi a cărei expresie clară constă în existenţa statutului funcţiei publice în majoritatea statelor de pe continent, statut care prin rigiditatea lui generează la rândul său centralism.
Aşadar, analiza critică a administraţiilor actuale făcută de neo-liberali începe de la aceste constatări: centralizare, ierarhizare, sectorializare, birocratizare.
Modelul neo-liberal se situează la jumătatea drumului dintre două curente politice: între un "pan-socialism" care pretinde că "organismele publice trebuie să asigure totalitatea manifestărilor vieţii sociale", cu riscul de a vedea organizaţiile publice să fie declarate "sacrosante" şi refuzând să-şi regândească statutul şi să-şi îmbunătăţească randamentul ... şi un "pan-liberalism" care, în numele eficacităţii sale liberale ar putea să uite fundamentele vieţii publice[18]. Modelul neo-liberal se situează la jumătatea drumului dintre cele două reflecţii doctrinale asupra gestiunii organizaţiilor publice şi aceea a întreprinderilor private: "de câţiva ani, organismele publice compară efectiv modurile lor de gestionare cu modul de gestionare propriu întreprinderilor pentru a încerca, la fel ca acestea, să-şi stăpânească şi să-şi controleze extinderea" (p. 16). Organizaţiile publice şi private sunt, într-adevăr, confruntate cu probleme asemănătoare ca dimensiuni şi ca rapiditate de reacţie la eveniment. În plus, ele sunt organizate într-un mod asemănător cu acela al întreprinderilor private: în această privinţă, analiza organizaţională a relevat înrudirea organizaţiilor cu scop lucrativ cu cele non-profit: "orice organizaţie produce un anumit flux de bunuri şi de servicii măsurabile cu mai multă sau mai puţină rigoare şi dispune în acest scop de nişte mijloace (birouri, personal, serviciile altor organizaţii, diverse materii prime) organizate ele însele în vederea urmăririi unor obiective determinate" (p. 40).
Asemenea asimilări nu pot fi totuşi făcute la modul absolut şi, după Michel Massenet cel puţin, ar fi imposibil să fie transpuse integral în cadrul organizaţiilor publice metodele managementului privat. Din tot felul de motive. În primul rând culturale. Sunt acelea pe care Michel Crozier le-a pus în lumină în analiza făcută asupra fenomenului birocratic. Aceste raţiuni ţin de opoziţia care există între exigenţele gestiunii unei organizaţii moderne care trebuie să fie suplă şi adaptabilă şi să dea dovadă de iniţiativă şi caracteristicile unei administraţii impersonale, rigide, stereotipe şi impermeabile la spiritul reformei. O asemenea constatare care condamnă modurile actuale de gestiune a administraţiei, interzice, totuşi, introducerea tehnicilor care s-ar situa exact în partea opusă. Modurile actuale de gestionare proprii administraţiei ar risca să fie golite de orice realitate deoarece sunt prea străine faţă de cultura administrativă existentă.
Un alt motiv care interzice transpunerea metodelor managementului privat în organizaţiile publice ar fi acela pe care Michel Massenet îl numeşte "primatul politicului" (p. 45). Trebuie să remarcăm diferenţa remarcabilă dintre organizaţiile publice şi cele private: există două logici esenţialmente opuse: o logică a organizaţiei care conduce la căutarea celui mai mare avantaj posibil de gestiune şi o logică a adeziunii care poate obliga la sacrificii de gestiune inspirate sau comandate de grija de a obţine adeziunea ... "Politica este arta de a accepta" (p. 47). În acest sens, decizia politică ce se impune administraţiei nu este un arbitraj între diferitele proiecte considerate din punctul de vedere al raţionalităţii lor celei mai mari, ci un compromis între raţionalitatea unui proiect şi exigenţele de opinie ... În plus, serviciile publice şi întreprinderile private se disting prin sistemul lor de obţinere a resurselor, serviciile publice nu depind numai de piaţă, pe când întreprinderile private îşi găsesc resursele numai în cadrul pieţei. În administraţie nu vom găsi nici contabilitatea sarcinilor, nici indicatorul de profit. Mai există şi alţi factori de diferenţiere. În ciuda tuturor diferenţelor dintre organizaţiile publice şi cele private, în ciuda imposibilităţii de a transpune în domeniul administraţiei tehnicile de gestiune ale întreprinderii - rămâne, totuşi, un lucru în opinia liberalilor, şi anume de a redefini principiile.
Modelul neo-liberal de administraţie defineşte noi principii, atât în ceea ce priveşte instituţiile, cât şi oamenii care le asigură. În ceea ce priveşte instituţiile, este vorba de a substitui structura bazată pe ierarhia normelor juridice cu structura concepută în funcţie de obiectivele proprii.
Coordonare, descentralizarea, controlul, toate acestea sunt, desigur, necesare, dar într-o altă viziune, deci o altă coordonare, o altă descentralizare, un alt control decât acelea care au fost practicate până în prezent.
O altă coordonare este posibilă cu două condiţii şi anume: să nu se confunde "orizontalismul" administraţiei actuale, de adevărata coordonare şi în al doilea rând serviciile orizontale să înţeleagă sensul exact al misiunii lor, care este de a defini obiective precise pentru eşaloanele decizionale pe lângă care ele se găsesc plasate şi să măsoare în folosul lor rezultatele obţinute de serviciile operaţionale fără să se amestece în gestiunea proprie a acestor servicii. Realizându-se aceste două condiţii, se va produce o transformare profundă a structurilor administraţiei, care va permite o mai bună adaptare la exigenţele unei gestiuni moderne. Organizarea administrativă tradiţională, piramidală, centralizată, ierarhizată va lăsa locul unei multitudini de agenţi autonomi, după modelul agenţilor americani însărcinaţi cu optimizarea rezultatelor activităţilor publice. Statul va renunţa să asigure sarcinile de gestiune care-l împovărează şi îl paralizează. De asemenea, se va estompa - cel puţin în domeniul economic şi social - misiunea sa ierarhică de comandă şi de injoncţiune. Noua misiune a statului va fi aceea de coordonare reală, de armonizare a aspectelor economice ale cunoaşterii cu ritmurile sociale de dezvoltare. Nu va mai fi vorba de a coordona operaţiunile sau unităţile operaţionale, ci "nivelurile de intervenţie şi de acţiune"[19] unde se situează forţele sociale care regăsesc astfel şi mai mari posibilităţi de ajustare spontană. Declinul statului dirijist.
Întoarcerea la semnificaţia profundă a liberalismului, deoarece această formă de coordonare care restrânge rolul statului şi "îl înrudeşte mai degrabă cu un holding dând viaţă unui conglomerat decât cu o birocraţie"[20], conduce la mai buna separare a sferei statului de aceea a societăţii.
O altă descentralizare ar trebui să respecte acest principiu constant al managementului: "a centraliza deciziile strategice, a descentraliza structurile operaţionale"[21]. Ar trebui să fie înmulţite centrele de decizie, pentru ca deciziile să fie luate chiar la nivelul unde se situează informaţia şi pentru a apropia decizia de acţiune. Astfel s-ar putea face să coincidă, pe cât posibil, informaţia, decizia şi acţiunea. Se are în vedere, într-o asemenea perspectivă, importanţa pe care modelul neo-liberal o dă adevăratelor sisteme de informare. O ameliorare a sistemelor de gestiune trece prin stabilirea sistemelor de informare adecvate, adică prin recurgerea în special la informatică.
Controlul - dar un alt fel de control - constituie, cu siguranţă, cel de-al treilea aspect al unei inevitabile regenerări a instituţiilor după modelul neo-liberal de administraţie. "Controlurile, în general, formează un cancer în sânul administraţiei franceze", aprecia René Mayer[22] De aceea, după opinia neo-liberalilor, nu este vorba de a restaura controalele, aşa cum există şi funcţionează deja în cadrul administraţiilor moştenite din secolul al XIX-lea. Sunt necesare transformări, pe cel puţin două planuri - cantitativ - numărul de controale trebuie să fie diminuat - şi calitativ - controlul nu trebuie să fie un mijloc de sancţiune, ci un instrument de măsură a distanţelor faţă de ţelul final în îndeplinirea obiectivelor urmărite.
A controla înseamnă (şi aici neo-liberalii se referă direct la principiile analizei sistemice şi ale ciberneticii) "a compara operaţiunea efectuată cu aceea care ar fi trebuit să fie pentru a măsura astfel distanţa care există între ele"[23]. Sancţiunea, într-o asemenea perspectivă nu mai este decât accesoriul operaţiunii de control, în timp ce astăzi ea este, în realitate, esenţialul acesteia. Analiza sistemică şi teoria cibernetică au introdus, într-adevăr, ideea că un act nu trebuie să fie analizat numai în ceea ce priveşte norma rezultatului; el trebuie să fie considerat în ansamblul organizaţiei din care el emană, ceea ce, într-o anumită fază, în prima fază, trebuie să permită ca organizaţia să răspundă mai bine obiectivelor pe care şi le-a asumat şi, într-o a doua etapă, să îşi facă pe autorul actului să se întrebe asupra validităţii proiectelor sale. Acesta trebuie să fie sensul controlului în modelul neo-liberal de administraţie. Dar, prin tradiţie, controlul a devenit un scop în sine. "Ar fi timpul să ne dăm seama că el nu este decât un mijloc de a reorienta acţiunea în lumina rezultatelor obţinute"[24].
Acestei regenerări a instituţiilor prin instituirea unor noi tipuri de coordonate, de descentralizare şi de control, trebuie, pe de altă parte, să adoptăm o nouă politică a resurselor umane în organizaţiile publice: mai întâi, o politică de formare: "este vorba despre cum să facem să apară (...) un tip de om având un rol nou, managerul, alături de tipurile vechi, ale juristului, ale economistului"[25]. O asemenea politică presupune, în special, ca metodele de formare prealabilă care stabilesc "legături prea strânse"[26] între formaţia iniţială şi soarta indivizilor în sânul organizaţiei din care fac parte, să fie înlocuite cu un sistem de formare permanentă. Acest sistem este de două ori necesar: mai întâi pentru că el rupe absurdul automatism al corespondenţelor absolute între nivelul şcolar sau universitar şi nivelul ierarhic, automatism care este stabilit prin statut ca şi cum simplul fapt de a fi titularul unei diplome atestând anumite cunoştinţe ar putea garanta aptitudinea de a ocupa şi de a exercita o responsabilitate; şi, de asemenea, pentru că ritmul schimbării accelerându-se, cunoştinţele dobândite înainte de începerea unei cariere sau la începutul acesteia, vor fi depăşite foarte repede.
O nouă politică a resurselor umane presupune, de asemenea, în modelul neo-liberal, să fie regândită natura însăşi a regulilor care statuează situaţia agenţilor administraţiei. Astfel, pentru a descuia unul dintre zăvoarele care blochează această situaţie şi o fac rigidă şi în stare să prejudicieze o bună gestiune, ar trebui să distingem în statutele funcţiei publice între caracteristicile care pot releva o deontologie a funcţiunii publice care ar trebui, deci, să facă obiectul dispoziţiilor de ordin regulamentar sau legal, dacă nu chiar constituţional, pentru a fi la adăpost de orice modificare politică şi ceea ce, pe de altă parte, ar putea face obiectul convenţiilor colective şi ar privi raporturile dintre personal şi statul care îl angajează care, în această privinţă, ar trebui să se afle în aceeaşi situaţie ca şi orice particular care angajează personal. Dispoziţiile care ar păstra un caracter statutar - de exemplu acelea referitoare la relaţia ierarhică dintre şef şi subordonaţi - ar trebui să fie mai puţin formaliste: astfel, modurile de apreciere închise în cadre juridice constrângătoare ar trebui să fie transformate prin grija şefului de a discuta aprecierea sa cu subordonaţii. Personalizarea relaţiilor administrative - un anti- weberianism activ - este unul din punctele fundamentale asupra cărora insistă modelul neoliberal.
Modelul neo-liberal de administraţie are, de aceea, noi principii de gestiune. El se opune principiilor gestiunii administrative tradiţionale marcate prin caracterul lor în acelaşi timp autoritar şi improvizat. Cuvântul-cheie în materie: conducerea participativă prin obiective, ceea ce ar însemna că managerul distribuie colaboratorilor săi nu sarcini de executat, ci obiective de atins, lăsându-le iniţiativa şi latitudinea în folosirea mijloacelor.
Participarea, pe de altă parte, opusă constrângerii, tinde să determine consensul celor interesaţi de decizie. Participarea în concepţia neo-liberală este aceea pe care o permit descentralizarea şi contractualizarea, aşa cum o doresc neo-liberalii: o participare care trebuie să parcurgă de sus în jos fiecare treaptă, plecând din vârful care fixează celui care îl urmează obiectivele şi cadrul propus pentru desfăşurarea eforturilor sale şi pentru libera utilizare a mijloacelor de care el dispune.
În această viziune participarea este mai puţin o formă de democraţie şi mai mult un anumit tip de strategie vizând dezvoltarea capacităţilor de auto-adaptare a sistemului administrativ: "Nu mai este vorba despre a reforma - adică despre a dirija în abstract, în numele unui model pretins ideal, o realitate rebelă. Este vorba de a pune în mişcare şi mai ales de a face posibilă o mişcare spontană a organizaţiilor publice"[27].
[1] Michel Massenet, Noua gestiune publică. Pentru un stat fără birocraţie, Ed. Hommes et Technique, 1975, p. 27
[2] Michel Crozier, La société bloquée, 1970, p. 60
[3] Michel Massenet, Du changement technique à l'éclatement social, 1971
[4] Michel Massenet, Noua gestiune publică, citată mai sus, p. 83
[5] René Mayer, Feudalităţi sau democraţie, pentru o administraţie în stil nou, Arthaud, 1968, p. 125
[6] Alain Peyrefitte, Le mal français, Plon, 1967
[7] Alain Peyrefitte, Op. cit., p. 232
[8] René Mayer, Op. cit., p. 52
[9] Ibid, p. 53-54
[10] Alain Peyrefitte, Op. cit., p. 333
[11] Michel Crozier, Fenomenul birocratic, Ed. du Seuil, 1963, p. 234
[12] Ibid, p. 240
[13] René Mayer, Op. cit., p. 22
[14] Jean-Claude Thoenig, Raţionalitatea, în: M. Crozier şi alţii, Unde merge administraţia franceză?, Ed. d'Organisation, Paris, 1974, p. 151
[15] Michel Crozier, Fenomenul birocratic, citat mai sus, p. 234
[16] Jean-Claude Thoenig, Stratificarea, op. cit., p. 30
[17] Alain Peyrefitte, Răul francez, precitat, p. 312
[18] Michel Massenet, Noua gestiune publică, precitată, p. 16
[19] michel Massenet, op. cit., p. 144 i 35 (La nouvelle gestion publique)
[20] Ibid
[21] Ibid
[22] René Mayer, op. cit., p. 78
[23] Michel Massenet, op. cit., p. 59
[24] René Mayer, op. cit., p. 78
[25] Michel Crozier, Apropierea actuală dintre administraţiile publice şi marile întreprinderi private şi consecinţele sale, Revue internationale des sciences sociales, 1968, p. 14
[26] Michel Massenet, Noua gestiune publică, precitată, p. 103
[27] Michel Massenet, op. cit., p. 140