În cadrul relaţiilor dintre instanţele administrative şi economice (Iadm-Ieco) există de asemenea o astfel de relaţie de subordonare, şi anume - instanţele economice par a se subordona celor administrative de această dată.
Organ director, constrângere regulamentară sau fiscală, aceştia sunt termenii care definesc foarte bine tipul de relaţii ce se stabilesc între stat şi comunitatea socială a cărei gestiune o asigură. Pe plan economic, este o funcţie de reglare a instanţelor economice care este atribuită administraţiei. Îngăduinţa şi lejeritatea statului liberal n-a însemnat niciodată un joc absolut liber al mecanismelor economice ale pieţei. Statul are dimpotrivă drept obiectiv să adapteze funcţionarea economiei. Statul are drept rol, cum spune Erhard Friedberg, "de a le face mai asimilabile prin structurile existente"[1].
Obiectivul acestei funcţii de organizare a economiei de către administrativ, în modelul occidental de administraţie, este - cum remarcă Friedberg - "în general global şi impersonal"[2]este vorba despre definirea cadrului normativ determinând modurile de intervenţie a Statului în economie. Statul este responsabilul echilibrelor economice şi sociale existente în interiorul sistemului şi între sistem şi mediul său, el se angajează să garanteze funcţionarea acestora fie direct, prin reglementarea comportamentelor individuale ale unităţilor economice care formează piaţa (reglementarea profesiei; acces la sursele de finanţare etc.) fie indirect, prin constituirea organelor specializate necesare exercitării funcţiei de organizare directă. Principiu de subordonare a instanţelor economice, instanţelor administrative care se interpretează instituţional prin punerea în funcţiune pe de o parte de către administraţie, a serviciilor de tutelă sectorială (ministere, agenţii etc.), iar pe de altă parte organizarea sindicatelor profesionale instituite în mare parte în vederea negocierilor lor cu statul.
Organizarea administrativă a economiei ţărilor occidentale se caracterizează, în general, prin coexistenţa a două sisteme de subordonare a instanţelor economice celor administrative: un sistem pe care Friedberg îl numeşte sistemul A - de intermediere instituţionalizată despre care am vorbit mai sus şi în care sunt părţi servicii administrative de tutelă şi sindicate profesionale şi în care negocierea (medierea) are ca miză definirea unei reglementări generale care să cuprindă modurile de intervenţie (directă sau indirectă) specifice statului; un sistem B, pe de altă parte, de intermediere informală, în care, partenerii diverselor sectoare interesate de administraţie, sunt întreprinderi - mari unităţi economice - care constituie interlocutori privilegiaţi cu administraţia spre deosebire de sistemul A unde administraţia trata cu reprezentanţii profesiunii.
Aceste negocieri între administraţie şi unităţile economice determină practic o structurare a economiei conform voinţei statului.
Uneori Statul încetează a mai fi garantul echilibrelor, pentru a deveni antreprenor. Însă, interacţiunea administraţie - întreprinderi se exprimă esenţial în funcţia de organizare a activităţii economice de către administraţie.
Această funcţie de organizare este una dintre cele pe care Statul le îndeplineşte în toate ţările occidentale. Fie că este vorba despre o ţară cu tradiţie centralizatoare precum Franţa, sau despre ţări cu structură federală sau cvasi-federală (Belgia, Germania, Elveţia), practic tot administraţiile centrale sunt cele care exercită în principal această funcţie.
Aşadar, subordonarea instanţelor administrative instanţelor politice şi de asemenea subordonarea instanţelor economice celor administrative, constituie de fapt un model de integrare care capătă formă sub ochii noştri. Un model axat pe această funcţie de integrare care pentru teoreticieni constituie unul dintre caracterele esenţiale ale oricărui sistem politic şi căruia îi putem spune sistem de integrare "tranzitivă" deoarece subordonând Iadm, Ipol şi Ieco, Iadm, subordonează obligatoriu Ieco, Ipol[3].
Nu este vorba totuşi despre o integrare absolută: relaţia de subordonare este - în modelul occidental - o relaţie de pseudoconfuzie, de integrare relativă: o relaţie între instanţele care rămân totuşi separate unele de altele. Cea de-a doua constantă a modelului occidental de administraţie este aşadar separarea.
[1] Erhard Friedberg, Administraţii şi întreprinderi, în Unde merge administraţia franceză, 1972, p. 105, Ed. d'Organisation
[2] Ibid., 116
[3] G. Timsit, op. cit., p. 302 şi urm.