Este una din relaţiile fundamentale ale modelului occidental de administraţie şi se caracterizează prin faptul că este o relaţie de subordonare a instanţelor economice faţă de instanţele administrative. Modelul liberal este în această privinţă foarte net. Paul Leroy-Beaulieu, profesor la Collège de France la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care apare în această epocă ca un teoretician al statului liberal[1], afirmă clar: "Statul concret, aşa cum îl vedem funcţionând în toate ţările, este un organism care se manifestă prin două caracteristici esenţiale pe care le posedă în permanenţă, fiind unicul posesor: mai întâi, puterea de a impune pe calea constrângerii tuturor locuitorilor unui teritoriu, injoncţiunile cunoscute sub numele de legi sau regulamente administrative; apoi, puterea de a ridica de asemenea pe calea constrângerii, asupra locuitorilor din teritoriu, sume a căror liberă dispoziţie o are. Statul are deci o funcţie coercitivă. Constrângerea pe care o exercită instanţele administrative cu privire la toţi locuitorii se adresează în mod natural atât instanţelor economice, cât şi grupurilor de indivizi: "vorbiţi despre individul izolat, unde-l vedeţi voi pe acest individ izolat? Eu văd grupuri de orice ordin şi orice gen, grupuri de persoane şi grupuri de capitaluri"[2].
Modelul liberal, care instaurează subordonarea instanţelor economice celor administrative, este totuşi în primul rând un model de păstrare a autonomiei indivizilor faţă de stat. Echilibru pe care-l asigură în relaţia dintre instanţele administrative şi economice rezultă deci din separarea şi subordonarea lor.
- a) Subordonarea instanţelor economice instanţelor administrative este, în modelul liberal, esenţa însăşi a unui stat făcut pentru a constrânge şi a comanda. Într-o asemenea calitate, el este împuternicit cu o funcţie redutabilă, aceea de a menţine ordinea - securitatea - atât în interiorul cât şi în exteriorul comunităţii. Ordinea pentru liberali înseamnă mai întâi ordinea publică, dar nu ca un scop în sine.
Subordonarea instanţelor economice celor administrative este aceea care rezultă din reglementarea adoptată de administraţie şi în cadrul căreia se derulează activitatea entităţilor economice, acestea nefiind definite decât prin prisma limitelor acţiunii lor, în timp ce conţinutul însuşi al acţiunii economice rămâne liber. Stat-jandarm, stat-garant, stat-spectator, stat-patern[3] - patern în sensul în care este "pater familias", fără îndoială - toate aceste formule traduc uneori relaţia de autoritate între instanţele administrative şi economice şi preocuparea de a păstra libertatea acestora faţă de stat.
- b) Separarea dintre instanţele economice şi administrative furnizează în mod precis mijlocul de asigurare a echilibrului necesar protecţiei autonomiei individului faţă de stat. Ea este, de asemenea, împreună cu subordonarea, una dintre caracteristicile administraţiei.
Max Weber, descriind naşterea birocraţiilor moderne, o descrie de fapt ca pe un proces de separare progresivă între administraţie şi economie.
În general vorbind, se pot distinge două categorii de administraţie, unele în care funcţionarii sunt ei înşişi proprietarii mijloacelor de gestiune - mijloace materiale, financiare, militare etc. - celelalte în care funcţionarii sunt, dimpotrivă, lipsiţi de aceste mijloace. Primei ipoteze îi corespunde situaţia care se află în epoca feudală, când vasalul asigura prin propriile sale mijloace cheltuielile de administraţie şi justiţie, când se echipa şi se aproviziona el însuşi pentru război, când era deci, uneori, instanţă administrativă şi putere economică. În această situaţie, suveranul nu putea guverna decât cu ajutorul unei aristocraţii independente şi a fost nevoit să împartă cu ea exercitarea puterii. Celei de-a doua ipoteze îi corespunde, dimpotrivă, situaţia care se află în statul contemporan în care "nici unul dintre funcţionari nu rămâne proprietarul personal al banilor pe care-i cheltuie sau al clădirilor, stocurilor şi maşinilor de război pe care le controlează"[4] şi în care, separând instanţele administrative şi economice printr-un proces de expropriere "a puterilor private independente" care, alături de el deţin o putere administrativă, statul reuşeşte pe viitor să monopolizeze violenţa fizică legală.
Odată această evoluţie săvârşită, care a dat naştere statului modern, atunci trebuie să fie menţinută, după modelul liberal, separarea dintre administraţie şi economie. Această separare are, în acest model, o dublă semnificaţie: distincţia dintre autorităţile administrative şi economice pe de o parte, iar, pe de altă parte, limitarea poziţiilor în care se împleteşte relaţia dintre acestea.
Limitarea frecvenţei relaţiilor între instanţele administrative şi economice este foarte caracteristică modului liberal de a gândi. Când astăzi partide sau oameni politici se sprijină pe tradiţia liberală sau invocă necesitatea de a reveni la ea, ei cer mai întâi limitarea domeniilor de intervenţie economică a statului şi autorităţilor administraţiei publice. Administraţia publică nu trebuie să aibă - după modelul liberal -, decât o funcţie de organizare şi nu de producţie economică. Astfel, va fi păstrat sau restabilit în puritatea sa modelul liberal de administraţie destinat să protejeze împotriva statului libertatea individului în calitate de agent economic.
[1] Pierre Legendre, Istoria administraţiei, P.U.F., Coll.Thémis, 1968, p.77
[2] Paul Leroy-Beaulieu, Statul modern şi funcţiile lui, Librăria Félix Alcan, 4e éd., 1911, p.33-45
[3] Pierre Legendre, Op.cit.
[4] Max Weber, Savantul şi politicul, p.105-107