Unul dintre conceptele sociologice care reflectă corelaţia dintre structura societăţii şi dinamica ei este cel de mobilitate socială.
Mişcarea indivizilor în spaţiul social, ca urmare a dinamicii structurale a sistemului social global sau a redistribuirii status-rolurilor în vederea unei redimensionări a fondului socializant la nivel grupal şi individual, constituie conţinutul procesului de mobilitate socială.
Problema mobilităţii sociale în toată amploarea şi importanţa sa a fost relevată iniţial de către sociologul american Peterim Sorokin, în lucrarea sa Social Mobility, apărută în 1927. Însă, cercetări empirice şi sistemice asupra acestui fenomen au fost efectuate abia în perioada postbelică.
Contribuţii importante la cercetarea mobilităţii sociale şi-au adus: americanii P.Blau, O.D.Duncan, R.Bendix, S.M.Lipset, N.Rogoff, englezul D. Glass, francezii D.Bertaux, R.Boudon, elveţianul R. Girod, germanii K. U. Mayer şi W.Muler, suedezii G.Carlson şi CA. Anderson, danezul K.Svalastoga, italianul V. Capecchi şi mulţi alţii.
În România, literatura teoretico-metodologică referitoare la mobilitatea socială este destul de bogată, fiind reprezentată de studii elaborate, începând cu a doua jumătate a deceniului şapte, de către: I.Aluaş, H.Cazacu, V.Constantinescu, O.Hojfman, I.Mărginean, T.Rotariu, A.Roth etc. Cercetările empirice sunt însă mai puţine, singurele studii consistente fiind cele efectuate de colectivul Centrului de cercetări sociologice din Bucureşti.
P.Sorokin afirmă că conceptul de mobilitate socială exprimă „fenomenul de deplasare a indivizilor în spaţiul social". Această definiţie a rămas până astăzi în cea mai mare parte neschimbată. H.Cazacu, analizând sub multiple aspecte mobilitatea socială, a dat o definiţie similară acestui fenomen: „Mobilitatea socială este procesul de schimbare a poziţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiu social dat."]
O definiţie apropiată de cea a lui P.Sorokin o dă şi Jan Szcze-panski: „Prin acest termen desemnăm seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în spaţiul social. "2
Uneori, definiţia mobilităţii sociale se restrânge, mobilitatea socială concepându-se ca o mişcare în cadrul unui sistem de stratificare. S.M. Lipset şi R.Bendix consideră că „mobilitatea socială se referă la procesele prin intermediul cărora indivizii se mişcă de la o poziţie la alta în societate, poziţii cărora, printr-un acord general, li se dau valori ierarhice specifice." Sociologul francez Raymond Aron reduce conţinutul noţiunii de mobilitate socială numai la „ urcarea sau coborârea indivizilor în ierarhia socială ".
Mobilitatea socială se manifestă prin constituirea unor straturi formate din categorii de persoane având statusuri de acelaşi grad, care se suprapun în ordinea ierarhică pe care o ocupă fiecare status, adică poziţia socială pe care o realizează diferiţi membri ai societăţii şi membrii familiilor acestora.
Mobilitatea socială apare nu doar ca efect al evoluţiei, ci şi drept cadru indispensabil oricărei evoluţii în spaţiul social, întrucât organizarea presupune o permanentă creaţie de structuri şi de rearticulare a acestora în funcţie de anumite exigenţe de moment sau de perspectivă.
Varietatea criteriilor de clasificare a schimbărilor de poziţii atrage după sine o multitudine de ipostaze ale fenomenului de mobilitate socială. Raportând mobilitatea la acele trăsături care surprind, pe de o parte, situaţia individului în raporturile sale cu unul sau mai multe grupuri sociale şi cu societatea în ansamblu, şi, pe de alta, influenţa schimbării asupra factorului uman, putem aprecia că există următoarele tipuri principale de mobilitate:
Mobilitatea orizontală - se produce prin deplasarea de la un status spre un alt status de acelaşi nivel, având eventual un prestigiu asemănător şi fără a schimba statusul social (schimbarea locului de muncă, dar de aceeaşi funcţie şi cu condiţii similare).
Se vorbeşte de mobilitate orizontală, atunci când:
sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci există poziţii de acelaşi nivel între care au loc mişcări de persoane;
straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc de la una la alta fără a ieşi din interiorul stratului;
are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea statusului profesional.
Mobilitatea verticală - constă în trecerea indivizilor de la un status social la altul atât spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri inferioare după diferite grade ale ierarhiei, adică schimbarea poziţiei sociale de la un strat la altul, a nivelului social, a condiţiilor de viaţă etc, în sens ascendent sau descendent (ocuparea unei funcţii de conducere sau părăsirea ei, trecerea de la situaţia de funcţionar al statului la aceea de întreprinzător particular etc).
Mobilitatea verticală poate fi deci ascendentă şi descendentă, primul caz corespunzând, evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale, iar al doilea - coborârii. Mobilitatea ascendentă reprezintă trecerea indivizilor de la poziţii socio-profesionale inferioare la poziţii socio-profesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă socială la alta. Aceste transformări socio-profesionale sunt însoţite de creşterea nivelului de pregătire profesională şi de schimbarea calificării.
O structură organizatorică eficientă este aceea care îşi poate realiza longevitatea nu prin măsuri coercitive, ci prin asigurarea posibilităţii fiecărui individ de a aspira spre un status superior prin perfecţionarea socio-profesională şi aport permanent la viaţa grupului. La nivelul colectivităţilor această mobilitate ascendentă contribuie la creşterea stocului de competenţe ale grupurilor de muncă. Se mai numeşte şi mobilitate structurală. Mobilitatea ascendentă poate avea loc pe parcursul unei generaţii sau în decursul a câtorva generaţii.
Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un status socio-profesional superior la un status inferior. Acest tip de mobilitate socio-profesională apare în mişcarea intergeneraţională, dar se poate manifesta şi în decursul activităţii unei persoane. Mobilitatea descendentă, atât la nivelul activităţilor, cât şi al societăţii globale, este un simptom de patologie organizatorică şi impune o reexaminare critică a tuturor factorilor care ţin de organizare, conducere şi stilul de conducere existent în contextul respectiv.
Mobilitatea verticală poate să se manifeste sub două forme:
ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate intergeneraţională;
ca schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior de aceeaşi persoană, denumită mobilitate intrageneraţională.
Mobilitatea instrucţională şi educaţională se referă la trecerea individului de la un grad de instrucţie, educaţie, acumulare de informaţii, cultură, la altul (trecerea adolescentului de la studiul liceal la cel universitar).
Mobilitatea ocupaţională exprimă mişcarea individului într-un spaţiu social, format dintr-un număr oarecare de categorii socioprofesionale, spaţiu care presupune cu obligativitate ideea ierarhizării, aceasta conturându-se o dată cu asocierea dintre scala de ocupaţie şi cea a veniturilor, puterii, instrucţiei.
Procesul mobilităţii socio-profesionale a populaţiei active determină transformări cantitative şi calitative în cadrul claselor şi categoriilor sociale, reflectând dinamismul vieţii economice şi sociale. Cercetarea mobilităţii socio-profesionale a populaţiei active ne dă posibilitatea să cunoaştem principalele tendinţe ale mişcărilor în cadrul claselor, categoriilor sociale, măsura în care are loc transmiterea poziţiei sociale şi profesionale din generaţie în generaţie, în cadrul unei clase şi în ce măsura clasa respectivă îşi sporeşte rândurile cu persoane din alte clase şi categorii sociale.
Mobilitatea teritorială sau geografică include, în general, fenomenele de migraţie internă rural - urbană sau urban - rurală. Migraţia externă, determinată de numeroşi factori economici, politici, sociali etc, poate fi încadrată, de asemenea, în acest tip de mobilitate.
Mobilitatea individuală şi colectivă distinge între schimbările diverse, referitoare la situaţia individului (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei, exilul etc.) şi mişcările mari de populaţie, considerate „fenomen de masă " (exodul, migraţia, urbanizarea etc).
Aceste tipuri de mobilitate pot contribui la explicarea schimbării şi a rezistenţei la schimbare care însoţeşte procesul schimbării generale a sistemului social global. în general, extensia unor roluri tradiţionale şi apariţia altor noi demonstrează existenţa unor resurse de dezvoltare aflate în acţiune şi o apreciabilă competenţă organizatorică în a valorifica aceste resurse ale dezvoltării spaţiului social global.
Mobilitatea socială reprezintă un fenomen social foarte complex şi cu un conţinut diferit de la o etapă la alta a dezvoltării social-economice a unei ţării. Chiar dacă, în plan mondial, interesul pentru problemele de mobilitate socială pare astăzi mai redus decât în urmă cu trei-patru decenii, fenomenul constituie încă o zonă problematică de primă importanţă pentru sociologie, nu numai pentru că ea este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente aspectele legate de acest fenomen sunt de mare interes şi importanţă pentru societăţile moderne.