loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Studierea relaţiilor sociale în complexitatea, diversitatea şi dina­mica lor are importanţă deosebită atât pentru înţelegerea structurii şi funcţionării sistemului, cât şi pentru intervenţia practică la diverse pa­liere ale sistemului social.

Relaţia socială este sistemul interacţiunii reciproce normale dintre indivizi (parteneri sau grupuri) având la bază o anumită platformă; spre exemplu, platforma relaţiei de prietenie o constiuie valorile co­mune, idealurile, părerile, atitudinile emoţionale.

Viaţa socială, fiind o viaţă colectivă, presupune existenţa unei mari diversităţi de relaţii, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei indivizi sau grupuri de indivizi.

În istoria gândirii sociologice s-a conturat, după aprecierea lui Pitirim Sorokin, şcoala formală (sau relaţionistă), care a considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare primordială a sociologiei, relaţiile sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli, obi­ectul de studiu specific sociologiei. Fondatori ai acestei şcoli sunt con­sideraţi a fi sociologii germani George Simmel şi Ferdinand Tonnies.

G.Simmel susţine că, pentru a se afirma, sociologia trebuie să aibă propriul ei domeniu de studiu şi propriul său punct de vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele relaţiilor umane.

F.Tonnies distinge două forme principale de relaţii sociale: comu­nitate şi societate. Comunitatea reprezintă o uniune de indivizi cu voin­ţă organică a cărei solidaritate rezultă din forţele naturii. Indivizii sunt doar membrii unui corp general, cu o solidaritate naturală, relaţii reci­proce armonioase şi identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii. Ca rezultat al acestei solidarităţi organice, se formează o comunitate de proprietate. Societatea (a doua formă fundamentală a relaţiilor sociale) reprezintă însă o totalitate de indivizi ce intră în interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă in­dividuală, pentru atingerea propriilor scopuri. Este, în esenţă, un meca­nism artificial, şi nicidecum un organism natural. Istoric, comunitatea a apărut mai devreme, exemple ale acestui tip de organizare socială fiind grupurile primitive, familia şi triburile. Cu timpul, comunităţile încep să se dezintegreze, oamenii devin tot mai puţin ataşaţi de orice comunitate; în schimb, în modalităţi temporare şi contractuale, tind să devină membri ai unor grupuri tot mai numeroase şi mari.

În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la cul­tura poporului la civilizaţia statului.

Sociologul german L. von Wiese evidenţiază următoarea clasifi­care sistemică a formelor relaţiilor umane:

  • relaţii interindividuale:

un individ manifestă ataşament faţă de alt individ: contact, abordare, adaptare, combinare,unire;

un individ se opune altui individ: competiţie, opoziţie, conflict, forme mixte;

  • relaţii între grupuri:

de diferenţiere: promovare, degradare socială, dominare şi subordonare, stratificare, selecţie şi individualizare,

de integrare: stabilizare, socializare,

distructive: exploatare, favorizare parţială, corupţie, comer­cializare;

modificator constructive: instituţionalizare, profesionalizare.
P.Sorokiii analizează şi alte încercări de clasificare a relaţiilor în­tre indivizi:

relaţii de interstimulare, constituite prin acţiunea de a face sau a nu face ceva, deoarece indivizii se pot influenţa reciproc nu numai pentru a face ceva, ci şi pentru a nu face ceva;

relaţii cu caracter: unilateral (spre exemplu, când un partid in­fluenţează alte partide, dar nu este influenţat de acestea) şi bilateral (cu o influenţă reciprocă);

relaţii de durată, permanente şi relaţii incidentale, temporare;

relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate;

relaţii directe, nemijlocite şi relaţii indirecte, mediate;

relaţii conştiente, intenţionate şi relaţii inconştiente, neintenţi­onate;

relaţii formale, instituţionalizate şi relaţii neformale, unde nu există un model general acceptat.

În viziunea sociologului german M.Weber, relaţiile sociale pot fi:

comunitare - care se bazează pe atitudinile subiective ale celor care interacţionează (relaţii afective sau tradiţionale);

asociative - care se orientează spre acţiunea bazată pe interes raţional calculat (relaţii de piaţă);

Relaţiile comunitare presupun legături strânse între indivizi, pe când cele asociative sunt adecvate societăţii în care domină relaţiile de piaţă. Autorul mai face o distincţie - între relaţiile închise şi deschise.

Familia, satul - sunt considerate instituţii închise, rolul primordi­al revenind relaţiilor dintre indivizi (familia).

Biserica - acordă atenţie relaţiilor comunitare tradiţionale.

Persoana care îşi exprimă ataşamentul faţă de principiile unui partid politic manifestă o relaţie asociativă.

Piaţa - relaţiile se stabilesc de o multitudine de indivizi anonimi, care interacţionează în mod neutru şi raţional pentru a atinge scopurile raţionale.

Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J.L. Moreno.

J.L. Moreno consideră că din multitudinea relaţiilor sociale cele mai importante sunt relaţiile interpersonale. Acestea sunt semnificativ afective (de atracţie, respingere sau neutre). în cadrul fiecărei societăţi există anumite modele comportamentale individuale şi sociale, care constituie cultura acestei societăţi. Aceste modele asigură securitatea indivizilor, dar în acelaşi timp îi împiedică să-şi exprime atracţiile şi respingerile. Menţinerea acestor modele comportamentale rigide re­prezintă o sursă de frustrate, de tensiune pentru individ, iar la nivelul grupurilor sociale ele pot provoca dezechilibre. Sociometria îşi propu­ne cunoaşterea relaţiilor interindividuale, pentru a ajuta individul să-şi elibereze spontaneitatea sa creatoare.

Pentru a identifica relaţiile afective interindividuale, la nivelul grupu­rilor mici, se utilizează tehnica testului sociometric (bazat pe un chestio­nar sociometric ce solicită membrilor unui grup, prin întrebări deschise, exprimarea atracţiilor şi respingerii de către ceilalţi membri ai grupului), în baza rezultatelor testului sociometric se elaborează matricea sociometrică şi sociograma, care permit surprinderea coeziunii grupului, a stării moralului de grup, identificarea unor echilibre ierarhice, stabilirea rapor­tului dintre liderul formal şi cel neformal al grupului etc.

E de menţionat, că pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se axează şi Şcoala cercetării active, iniţiată de Kurt Lewin. Con­form lui, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două componente:

un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine compor­tamentul grupului la un anumit punct;

un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine compor­tamentul fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup.

Aceste ansambluri de forţe sunt denumite standarde sau norme. Dinamica grupului este considerată a fi rezultatul unor contradicţii interne în cadrul grupului respectiv şi între acesta şi alte grupuri. In acest context, Şcoala cercetării active îşi propune să cerceteze relaţiile din cadrul grupului care generează schimbări în comportamentul de grup şi în relaţiile de grup.

În consecinţă, după Jan Szczepanski, sociologia trebuie să studi­eze relaţiile sociale, ca sistem complex, cu laturile lor materiale, obi­ective şi cele subiective, psihologice, interindividuale. în opinia aces­tui autor, pot fi distinse câteva tipuri de relaţii interumane (căci nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale):

contactul spaţial, individul devine conştient de existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, în baza căruia indivizii intră în contact unii cu alţii în diverse împrejurări: la locul de muncă, în localurile de studii, în locuinţe, în adunări publice etc. însă nu orice contact spaţial duce la apariţia relaţiilor sociale. De exemplu: participarea la o întru­nire sportivă este un contact spaţial în care indivizii sunt conştienţi unii de prezenţa altora. Aceste situaţii pot conduce uneori la statornici­
rea unor relaţii sociale durabile, dar, după încetarea acestor forme de contact spaţial, relaţiile dintre indivizi pot să dispară;

contactul psihic, care presupune că individul apreciază persoa­nele cu care intră în contact reciproc sau unilateral. Această apreciere poate fi conştientă sau inconştientă, reciprocă sau unilaterală;

contactul social, care presupune legătura dintre două sau mai multe persoane ce realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare. Contactele sociale pot fi:

trecătoare sau durabile, de exemplu: cineva explică altcuiva cum să ajungă la o anumită adresă; în timpul unei călătorii apa­re discuţia între două persoane; cineva serveşte masa la restaurant şi discută cu ospătarul. Acestea sunt contacte trecătoare, pentru că e posibil ca persoanele respective să nu se mai întâl­nească niciodată. Contactele dintre studenţii aceleiaşi grupe, dintre muncitorii aceleiaşi echipe sunt contacte permanente sau cu o durată lungă de timp;

publice sau private. Faptul că doi studenţi merg împreună la un spectacol de teatru este un contact privat. Discuţia pe care o are un student cu profesorul în momentul susţinerii unui examen
este un contact public;

personale sau materiale. Contactele personale apar atunci când partenerii acţionează din interes comun pentru anumite proble­me. Contactele dintre doi parteneri, doi îndrăgostiţi sunt contac­te personale. Plata unei taxe, cumpărarea unui obiect se pot face în condiţiile în care persoanele aflate în contact nu ma­nifestă interes una faţă de alta;

directe (faţă în faţă) sau indirecte (indivizii intră în contact prin intermediul produsului colectivităţii lor).

Contactele directe şi personale sunt foarte importante din punct de vedere sociologic. Absenţa acestor contacte poate conduce spre marginalizare, însingurare şi poate avea consecinţe asupra echilibrului psihic al individului.

Interacţiunea socială, ca rezultat al unor contacte sociale durabi­le, în cadrul cărora indivizii se influenţează reciproc, este esenţială pentru activitatea grupurilor sociale. Ea generează procese de adapta­re, de acceptare, de socializare, de cooperare, opoziţie şi conflict. In­teracţiunile sociale se realizează după anumite modele statornicite în practica vieţii sociale. Aderând la un anumit grup individul trebuie să se conformeze modelelor de interacţiune existente în acel grup. Ca urmare a interacţiunilor în cadrul grupului, modelele de acţiune pot suferi modificări.

Interacţiunile pot fi: directe şi indirecte.

În cadrul unui grup de studenţi interacţiunile sunt directe şi au loc în timpul contactelor directe. în cadrul unei localităţi mari, al unui oraş sau al unei mari întreprinderi, interacţiunile pot fi predominant indi­recte. Locuitorii unui oraş interacţionează, de cele mai multe ori inconştient, asupra serviciilor publice, reţelei culturale, instituţiilor eco­nomice, administrative şi politice. Interacţiunile în cadrul marilor co­lectivităţi sunt independente de intenţiile subiective ale indivizilor, care rezultă din participarea lor la sistemele complicate de organizare socială. în cadrul acestor interacţiuni, rolul modelelor de interacţiune este mult mai mare. Modelele de interacţiune socială sunt produsele dezvoltării socioculturale a societăţii, ele se schimbă de la o perioadă istorică la alta şi sunt privite diferit.

Interacţiunile sociale sunt mai durabile decât contactele sociale. în constituirea relaţiilor sociale nu sunt necesare toate etapele prezente. Contactele sociale şi psihice intervin în cazul relaţiilor directe, dar în cazul relaţiilor indirecte (de exemplu, al relaţiilor dintre clasele socia­le) ele sunt puţin importante.

Relaţiile sociale reprezintă un sistem de interacţiuni sociale dintre doi parteneri (indivizi sau grupuri) care au la bază atitudini, interese şi situaţii. Relaţiile din cadrul grupurilor mici se bazează pe contacte şi interacţiuni directe şi personale, dar în cadrul grupurilor mari, al co­lectivităţilor, al societăţilor relaţiile sunt complexe şi se bazează, pe interacţiuni indirecte.

Relaţiile sociale sunt orientate de anumite norme şi modele de acţi­une, în cadrul relaţiilor directe şi personale reglementarea este mai sla­bă. Dar şi aici intervin anumite norme. De exemplu, relaţia de prietenie nu se conformează unor statute sau unor legi, pentru că există unele modele sociale elaborate cărora indivizii trebuie să li se conformeze. în caz contrar, relaţia de prietenie încetează, iar persoana considerată res­ponsabilă de nerespectarea normelor de comportament poate suporta dezaprobarea indivizilor cu care se găseşte în contact. în cadrul grupuri­lor mici, există atât relaţii directe şi personale, cât şi relaţii reglementate prin modele comportamentale de grup sau instituţionalizate. Coeziunea grupului depinde de existenţa ambelor tipuri de relaţii.

Relaţiile sociale prezintă o mare diversitate. Există mai multe cla­sificări ale lor, făcute în raport cu diferite criterii:

  • după natura (sau conţinutul) lor:

relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, re­partiţie şi schimb),

relaţii educaţionale,

relaţii politice;

după cadrul lor de desfăşurare:

  • interindividuale, care se stabilesc între doi indivizi. Acestea pot fi relaţii de prietenie, de colaborare, de duşmănie, de conflict,
  • între individ şi grup. în cadrul acestor relaţii, grupul apare ca un tot unitar cu valorile, interesele şi normele sale. în grupu­rile mici, principalele tipuri de relaţii sociale sunt relaţiile de comunicare, relaţiile afective, relaţiile de conducere şi de mobilitate,
  • intergrupale, relaţii care se stabilesc între grupuri ca totali­tăţi. Aceste relaţii sunt diferite în raport cu natura (scopul) şi mărimea grupului;

după modul de afectare a coeziunii sociale:

  • de cooperare, care poate fi personală sau interpersonală, delibe­rată sau simbolică. Cooperarea decurge din diviziunea socială a activităţilor. în grupurile primare, cooperarea este directă şi per­
    sonală; în grupurile mari şi complexe ea este impersonală şi simbolică (nu poate fi decisă şi planificată de către individ),
  • de subordonare şi supraordonare, când un grup sau un indi­vid este dominat de către un alt grup sau individ sau când domină, prin diverse mijloace, un alt grup sau individ,
  • de compromis şi toleranţă, când doi indivizi sau două grupuri au interese şi scopuri diferite, dar nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc,
  • de marginalitate, în situaţia când indivizii participă în gru­puri cu modele valorice diferite, fără a se identifica comple­tamente cu nici unul dintre ele,
  • de competiţie, când resursele (prestigiu, statute, afecţiune, putere) sunt limitate. Competiţia constă în obţinerea unui re­zultat pe seama celorlalţi indivizi care intră în relaţie,
  • în cazul în care deosebirea de interese dintre indivizi sau gru­puri nu se poate rezolva prin compromis şi toleranţă apar re­laţiile conflictuale, în cadrul cărora un partener încearcă să-1
    elimine pe celălalt partener. Conflictele sunt de multe ori dis­tructive, dar au şi efecte pozitive. Ele permit rezolvarea unor probleme sociale, asigurând coeziunea grupului aflat în con­flict şi conduc la statornicirea unor raporturi de forţă;

după natura activităţii care formează obiectul relaţiei, există rela­ţii de muncă, de vecinătate, relaţii familiale, de petrecere a timpului liber;

după gradul lor de reglementare, unele relaţii sunt neformale, altele formale. Relaţiile neformale sunt directe, personale, sunt puţin reglementate şi controlate; reglementarea lor se face prin norme socia­le difuze. Relaţiile formale sunt definite social, reglementate prin
norme şi coduri. în relaţiile neformale, indivizii intră în raport cu în­tregul lor set de statute şi roluri. în relaţiile formale ei participă doar cu anumite statute şi roluri, acele care includ personalitatea lor. La nivelul fiecărei instituţii sau colectivităţi, se poate stabili o reţea de relaţii formale şi de relaţii neformale. Asigurarea coeziunii sociale şi a funcţionalităţii sistemelor şi subsistemelor sociale depinde de existenţa atât a relaţiilor neformale, cât şi a celor formale.

Loading...