Administrație publică

Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un in­divid aparţine unui sau mai multor grupuri sociale.

Există mai multe criterii de clasificare a grupurilor. După structu­ră şi organizarea lor, precum şi după numărul de indivizi ce-1 cuprind, sociologul american Charles H. Cooley {Social organization, 1909) a distins între grupurile primare (grupul mic, faţă-în-faţă) şi grupurile secundare (fără relaţii interpersonale).

Grupurile primare sunt grupuri mici în care membrii au relaţii personale, strânse şi durabile. Fiind intime şi durabile, aceste grupuri sunt deosebit de importante pentru individ. De fapt, Cooley a numit aceste grupuri „primare", pentru că ele sunt esenţiale pentru dezvolta­rea socială a individului. Cooley descrie patru tipuri de grupuri prima­re despre care spune că ar aparţine tuturor tipurilor şi stadiilor de dez­voltare a omenirii, şi anume: familia, grupul de joacă al copiilor, grupul de vecini şi comunitatea de bătrâni. Membrii grupului primar în mod caracteristic petrec o mare parte de timp împreună, cu experi­enţe comune şi desfăşoară mai multe activităţi în comun. Relaţiile în­tre membri sunt profunde datorită sentimentelor investite în ele. Membrii grupurilor primare deseori ştiu foarte multe unul despre altul şi fiecare are grijă de bunăstarea celuilalt.

Un grup secundar este de cele mai multe ori un grup cu durată de­terminată şi mai mare, constituit pentru un scop sau o sarcină precisă, în care relaţiile sunt relativ impersonale. Aceste „relaţii secundare" nu au forţa de coeziune a „relaţiilor primare".

Deşi grupurile primare se mai menţin, ele au trecut pe un plan mai secund, datorită caracterului tot mai complex al societăţii şi al expan­siunii grupurilor secundare în viaţa socială. Prin urmare, şi tipologia acestora a cunoscut o oarecare nuanţare, identificându-se astăzi:

grupuri primare naturale (familia, vecinătatea);

grupuri primare artificiale sau ocazitionale (de formare, reunite pentru o experienţă);

grupuri temporare (o reunire de dezbatere);

grupuri durabile (cluburi, clase sociale, membrii unui birou).
Un grup primar (mic, faţă-în-faţă) are unele caracteristici cum ar fi: un număr relativ de membri; interacţiunea directă dintre membrii săi; roluri intercorelate (reciproce); membrii grupului se conduc după unele norme comune; membrii percep apartenenţa la grup şi existenţa unor scopuri comune; e stabilită o structură de relaţii; există o motiva­ţie comună a membrilor de a fi împreună.

În ceea ce priveşte diferenţierea grup primar-grup secundar, tre­buie de menţionat că în societatea modernă industrializată grupurile secundare acţionează asupra grupurilor primare în două direcţii:

• preiau o serie de activităţi ale grupurilor primare transformându-le la nivelul lor de activitate (de exemplu, prelucrarea unor funcţii edu­cative ale familiei ca grup primar de către şcoală ca grup secundar);
• grupurile primare care se menţin rămân la dispoziţia nevoilor şi cerinţelor grupurilor secundare (de exemplu, grupurile de muncă sau membrii unui birou din cadrul unei întreprinderi, organizaţii ca
  grup secundar).

Cu toate că manifestă aceste tendinţe, grupurile secundare nu au înlocuit în totalitate grupurile primare, care încă mai există într-o lume dominată de grupuri secundare, mari, impersonale. Acestea continuă să se menţină tocmai datorită nevoii omului de intimitate, de asocieri bazate pe relaţii de simpatie, înţelegere, care-i conferă un anumit grad de securitate, siguranţă şi un anume confort psihic.

Grupurile pot fi împărţite, de asemenea, în grupuri interne şi ex­terne. Un grup intern este un grup în care membrii au un sentiment de identitate şi loialitate. Acest tip de grup se deosebeşte de grupul extern prin aceea că persoana nici nu face parte din el, nici nu are vreun sentiment de loialitate. Deseori, oamenii manifestă o oarecare opoziţie şi ostilitate faţă de grupurile externe. „Noi " suntem membri ai grupului intern, „ei" sunt membri ai grupului extern. Grupurile interne şi grupurile externe au puţine contacte unele cu altele. Dese­ori, ele ştiu puţine lucruri unele despre altele, iar ostilitatea lor reci­procă în general se bazează pe steriotipuri. Aceste idei şi contactul sporadic între cele două grupuri deseori întăresc indiferenţa sau an­tagonismul deschis între grupurile interne şi grupurile externe.

O altă clasificare a grupurilor, care pleacă de la tipul de normalitate implicată în organizarea lor (de la natura raporturilor pe care membrii le alcătuiesc), împarte grupurile în grupuri formale şi grupuri informate.

Grupurile formale sunt instituţionalizate, funcţionează în conformi­tate cu norme din regulamente sau legi juridice ce aparţin, de regulă, unei organizaţii. în cadrul unei organizaţii (întreprinderi) grupurile for­male sunt create deliberativ (intenţionat) de către manageri şi au ca obiectiv realizarea unor sarcini specifice pentru a ajuta organizaţia să-şi realizeze scopurile. în acest sens, grupul formal este specific organiza­ţiilor, care, având un număr mai mare de membri şi un set de obiective, sunt obligate să funcţioneze prin împărţirea membrilor în grupuri mai mici ce se cooperează la îndeplinirea scopului (scopurilor) organizaţiei în ansamblul său. Grupurile formale sunt creaţie oficială a conducerilor întreprinderii care hotărăsc câte grupuri să funcţioneze în organizaţie, din ce fel de grupuri din sine să fie alcătuite aceste grupuri, ce relaţii, pe orizontală şi verticală, să existe între ele etc. în cadrul grupurilor forma­le distingem grupuri permanente ( grupurile de comandă, comitetele) şi grupuri temporare (grupurile de sarcină, echipele de proiect).

Grupurile neformale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul ce­lor formale, fie în afara unor cadre instituţionalizate pentru realizarea unor scopuri specifice. Faţă de grupurile formale, care apar în mod deliberat, alcătuind grupuri oficiale, grupurile neformale apar şi evo­luează "natural", în sensul că ele se formează ca urmare a cerinţelor, stărilor de spirit, preferinţelor, intereselor comune ale oamenilor, atraşi reciproc de aceste caracteristici "naturale" ale indivizilor. Grupurile neformale apar totdeauna când oamenii sunt reuniţi şi interacţionează în mod obişnuit. Asemenea grupuri se dezvoltă, adesea, în cadrul structurii organizaţionale formale şi acţionează, uneori, contrar obiec­tivelor acestora. Grupurile neformale pot fi de diverse feluri: grupuri de interes, de prieteni, de referinţă, de petrecere a timpului liber etc. Grupurile neformale îndeplinesc, în esenţă, patru funcţii principale:

• menţin şi consolidează normele şi valorile membrilor lor îm­părtăşite în comun;
• oferă membrilor sentimente de satisfacţie socială, status şi se­curitate;
• ajută membrii săi să comunice între ei;
• contribuie efectiv la realizarea unor probleme.

În funcţie de scopurile comune, grupurile se împart în:

• grupuri de bază (de convieţuire împreună);
• grupuri de lucru, de acţiune (îndeplinirea unei sarcini);
• grupuri de laborator, sau artificiale (reunite în vederea efectu­ării unui experiment, realizării unui proiect ştiinţific);
• grupuri de deliberare (membrii acestora reunindu-se pentru a schimba puncte de vedere asupra unei anumite probleme);
• grupuri de decizie (pentru a găsi soluţii practice de rezolvare a unei probleme de interes comun);
• grupuri deformare, sau antrenament (organizate în vederea în­ văţării unor comportamente interpersonale satisfăcătoare şi utilizate ca model de învăţare psihosocială);
• grupuri de întâlnire, terapeutice (constituite în vederea amelio­rării unor comportamente deviante, situaţii frustrante);
• grupuri depresiune (acţionează ca factori exteriori de influenţă asupra dinamicii grupurilor presate).

După gradul de aderare a membrilor la normele şi valorile grupu­lui, se identifică: grupuri de referinţă (out-group) şi grupuri de aparte­nenţă (in-group).

Fiecare dintre aceste categorii de grupuri sociale se află într-o con­tinuă dinamică, existând posibilitatea de trecere dintr-o categorie în alta, de transformare a microgrupurilor în macrogrupuri, şi invers.

Deşi toţi indivizii, ca membri ai unor grupuri, fac parte dintr-o serie de forme organizatorice, ei nu se raportează întotdeauna la grupul din care fac parte în mod nemijlocit, ci şi la altele din exteriorul acestora.

Grupul din care indivizii fac parte în mod efectiv, în care aceştia sunt prezenţi în cea mai mare parte a timpului şi în care relaţiile ce se stabilesc sunt de tipul "faţă-în-faţă", poartă denumirea de grup de apartenenţă. Spre deosebire de acesta, grupul din care indivizii nu fac parte direct şi fizic la un moment dat, dar la ale cărui opinii, norme, valori şi comportamente aderă, poartă denumirea de grup de referinţă. în momentul în care, spre exemplu, muncitorul se află în procesul de producţie, grupul de apartenenţă al acestuia este echipa din care el fa­ce parte, în timp ce familia sa constituie pentru el grupul de referinţă. Când acesta se află în cadrul familiei, ultima constituie grupul de apar­tenenţă, iar grupul de muncă devine grup de referinţă.

Grupurile de referinţă sunt folosite de oameni pentru a-şi exprima, compara şi evalua propriul comportament. Aceste grupuri îndeplinesc trei funcţii: funcţia normativă, când definesc forme adecvate de com­portament; funcţia comparativă, prin asigurarea fie a unui model pen­tru a fi imitat, fie a unui standard după care să fie judecată corectitudi­nea unei persoane; funcţia de public, prin evaluarea acceptabilităţii comportamentului unei persoane. Unele grupuri de referinţă pot înde­plini mai multe dintre aceste funcţii. Părinţii, de exemplu, în mod obişnuit îndeplinesc toate trei funcţii: ei îşi învaţă copiii ce să facă şi ce să nu facă (funcţie normativă); ei deseori servesc modele pentru ceea ce copiii vor să fie şi să facă (funcţie comparativă); şi ei îşi arată aprobarea sau dezaprobarea faţă de comportamentul copiilor lor (fun­cţie de public).

La prima vedere s-ar părea că relaţiile dintre cele două categorii de grupuri sunt simple. în fapt, aceste relaţii sunt mult mai complexe.

O problemă strâns legată de acţiunea şi raporturile ce se manifestă între grupul de referinţă şi grupul de apartenenţă este aceea privind desele mutări, treceri dintr-un loc în altul, dintr-un grup în altul (spre exemplu, a personalului muncitor). Aceste mutaţii atrag după sine o serie de conflicte, o serie de nemulţumiri, opunerea muncitorului la mutare, dificultăţi pentru conducător în realizarea mutării şi dificultăţi pentru cel efectiv mutat.

Aceste dificultăţi cresc sau scad în intensitate, în funcţie de gradul de compatibilitate sau incompatibiltate între valorile şi normele celor două grupuri (cel din care individul este scos şi cel în care acesta in­tră). Roger Macchielli distinge trei feluri de compatibilitate:

integrală, când ambele grupuri aparţin aceluiaşi sistem, ceea ce în­seamnă că normele de comportament şi valorile celor două grupuri sunt asemănătoare putând fi asimilate cu uşurinţă mai rapid şi în deplinătate;

relativă, când prin întâlnirea celor două tipuri de grupuri rezul­tă un amestec de norme şi valori, unele asemănătoare, altele foarte diferite. în această situaţie individul nu poate opta în mod clar pentru
un anumit set de norme şi valori, manifestându-se fenomenul de inde­cizie. Conflictul datorat neputinţei de a alege unele sau altele din nor­mele comportamentale de cele mai multe ori se încheie din partea in­
dividului cu renunţarea la ambele grupuri şi aderarea la un al treilea grup. Acest tip de compatibilitate apare, de exemplu, ca fiind una din cauzele mobilităţii şi fluctuaţiei forţei de muncă;

absolută, situaţie în care individul nu poate alege nici normele şi valorile grupului de apartenenţă, nici pe cele ale grupului de referin­ţă, fiind astfel un neintegrat. Soluţia se găseşte în renunţarea la ambele
grupuri şi aderarea la un al treilea grup, considerat de către individ mai potrivit propriului sistem de norme şi valori.

Grupurile de presiune. Pentru existenţa şi funcţionarea oricărui grup mic un mare rol revine legăturilor sale cu alte grupuri fie din imediata sa apropiere, fie dintr-un perimetru mai îndepărtat. Se pot distinge o serie de alte grupuri din exteriorul unui grup, care exercită presiune asupra sa încercând să-1 domine, după cum şi grupul în cauză exercită presiuni asupra altor grupuri, încer­când să se apere, să le subordoneze pe acestea sau să le domine. Acele grupuri (care sunt exterioare unui grup dat, dar care fac parte din me­diul său socioistoric şi sociocultural sau social propriu-zis), care exer­cită o presiune asupra altui grup, poartă denumirea de grupuri depre­siune. Aceste grupuri influenţează dinamica grupului presat prin:

tipul de presiune exercitat;

numărul de grupuri exterioare care exercită presiunea;

calitatea, tăria sau puterea presiunii exercitate;

maniera în care se realizează presiunea.

În ceea ce priveşte primul element, se pot distinge două tipuri: presiunea exterioară directă şi presiunea exterioară indirectă.

În legătură cu cel de-al doilea şi al treilea element, dacă grupurile care exercită presiunea la un moment dat sunt numeroase, posibilitatea grupului presat de a le face faţă prin contrapresiune scade, însă această condiţie nu e suficientă, întrucât dacă intensitatea presiunii exercitate nu este ridicată, efectul acestei presiuni poate să nu fie puternic sau important. De asemenea, dacă presiunea este de calitate, ea poate să provină de la un singur grup şi să aibă acelaşi efect sau unul superior, în comparaţie cu o presiune de slabă calitate exercitată de mai multe grupuri. Dacă numărul de grupuri care presează este mare, dar nu toate presiunile sunt la fel de puternice sau acestea sunt slabe, reacţia grupului presat va fi diferită şi se va orienta spre acel grup a cărui pre­siune este cea mai puternică.

Fiind vorba, în special, de o presiune morală a unui grup asupra altuia, un mare rol îl are şi maniera în care se exercită presiunea. Din acest punct de vedere putem distinge trei mari tipuri:

manieră brutală, bazată pe ameninţare şi intimidare, fără să se ţină seama de interesele grupului presat, ci numai de cele ale grupului de presiune. Mijloacele preferate, utilizate în această manieră, sunt ordinul categoric (verbal sau nonverbal); acordarea de ultimatumuri, realizate în practică prin folosirea de oameni duri, ei înşişi brutali, ne­sensibili, neînţelegători, incapabili de a dialoga şi a negocia;

manieră elegantă, dar falsă, bazată pe concesii parţiale, minore, acordate de grupul care presează grupul presat pentru a linişti spiritele şi pentru a câştiga timp. Această manieră lasă impresia că ia în consi­
derare interesele grupului presat în favoarea intereselor grupului de presiune. Mijloacele utilizate în aplicarea acestei maniere sunt discuţia academică şi diplomatică, acordarea de concesii, mijloace cunoscute sub denumirea de tehnici "de a arunca praf în ochi";

manieră corectă şi deschisă, cunoscută şi sub denumirea de tehnică cu "cărţile pe faţă", se bazează pe faptul că grupul care exerci­tă presiunea este interesat de armonizarea intereselor ambelor grupuri.
Mijloacele utilizate în această manieră sunt discuţiile bazate pe argu­mente şi contraargumente, studierea realistă a faptelor şi a fenomene­lor, participarea ambelor grupuri la discutarea problemei şi la luarea
de decizii. Utilizarea acestei maniere este cea mai de dorit, însă dinmotive obiective (timp, rapiditate necesară în luarea deciziilor, rapidi­tatea schimbărilor) de multe ori această manieră nu poate fi exercitată
în practică, în mod real.

În concepţia lui Jean Meynaud, grupurile de presiune sunt caracte­rizate prin prezenţa a trei factori:

• prezenţa unor legături stabile în interrelaţiile dintre membri;
• prezenţa la membrii grupului a unui sentiment colectiv care îi distinge de cei care nu aparţin grupului;
• comunitatea scopului care reprezintă, de regulă, elementul stabi­lizator (gradul şi natura organizării intervin adeseori ca un factor de putere şi eficienţă în acţiunea grupurilor de presiune).

Grupurile de presiune antrenează o serie de efecte, de cele mai multe ori negative, asupra structurii şi dinamicii interioare a grupului presat, printre care:

• solidarizarea membrilor grupului presat faţă de presiunea exer­citată asupra lor, care joacă rolul de reflex de apărare a grupului împo­triva presiunii exterioare, reflex declanşat de sentimentul de insecuri­tate resimţit de membrii grupului presat. Această solidaritate poate avea atât un caracter pozitiv, cât şi negativ. Ea poate fi pozitivă când grupul presat se opune la încercările ce vin din partea grupului de pre­
  siune de a-1 disocia, scinda sau chiar desfiinţa, demonstrând astfel for­ţa grupului presat de a rezista presiunii exterioare asupra sa. Solidari­tatea este negativă atunci când grupul este puţin permeabil şi puţin receptiv la „presiunea" prin care urmăreşte introducerea în grupul pre­sat a noului, a unor idei inovatoare, de progres;
• promovarea tensiunilor în cadrul grupului, a interagresiunii re­ciproce dintre membrii acestuia, care, voit sau nu, se împart în tabere adverse, se atacă şi se acuză reciproc, astfel încât viaţa omului dispare;
• diminuarea capacităţii creatoare a grupului presat, care rezultă din faptul că grupul nu mai este centrat şi orientat spre realizarea obiective­ lor curente, ci spre alte probleme, cum ar fi cea a acceptării sau inaccep-
  tării ce vine din partea grupului de presiune;
• apariţia în grupul presat a unor membri falşi, refractori, ce devin promotorii diviziunilor şi subdiviziunilor în cadrul grupului şi princi­palii animatori ai conflictelor de grup;
• paralizarea completă a activităţii grupului presat şi, în final, dispari­ţia acestuia, datorită accentului pus pe stările tensionate şi conflictuale.