Administrație publică

Societăţile modeme sunt reduse, de cele mai multe ori, la un complex instituţional. Din punct de vedere sociologic, societatea reprezintă un sistem de structuri organizatorice divizate în două mari grupe, după gradul lor de maturitate funcţională: instituţiile şi organizaţiile.

Conceptele de instituţie şi organizaţie sunt fundamentale pen­tru analiza societăţilor tradiţionale sau moderne, deoarece se referă la mecanismele şi procesele structurării vieţii cotidiene. Ele vizea­ză seturi ordonate de comportamente individuale şi fluxuri de in­teracţiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme şi reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organi­zarea resurselor ce asigură procesele de tranzacţie variabilă în timp şi spaţiu social. Instituţiile şi organizaţiile sunt cadrele socia­le prin care se reduce incertitudinea vieţii individuale şi cadrele relaţionale prin care se structurează activităţile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât şi re­compense sau imbolduri pentru performanţe mai înalte.

Acţiunea socială se desfăşoară în cadrul unui sistem de reguli şi norme. Codificarea acestora, reglementarea statusurilor şi a ro­lurilor indivizilor într-un sistem colectiv de acţiuni se realizează prin intermediul unor structuri organizatorice, din rândul cărora instituţiile sociale au ponderea cea mai mare şi aria de cuprindere cea mai vastă în ce priveşte reglarea raporturilor sociale şi organi­zarea acţiunilor colective.

Cum se poate ajunge la crearea de instituţii sociale şi ce repre­zintă acestea?

Pentru a-şi satisface necesităţile, oamenii intră în relaţii şi practică anumite comportamente. Dacă aceste comportamente sunt repetate o anumită perioadă de timp, ele ajung să se fixeze în obi­ceiuri standarde. La un anumit moment, practicile de satisfacere a unor scopuri determinate sunt codificate şi capătă o expresie lega­lă. Din acest moment putem vorbi de o instituire a relaţiilor socia­le. Instituţionalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de compor­tamente aşteptate, modelate şi acceptate în cadrul unui sistem so­cial. Relaţiile dintre bărbat şi femeie se instituţionalizează prin căsătoria civilă. în cadrul acestei instituţii, statusurile şi rolurile celor doi parteneri sunt clar definite şi acceptate social.

Instituţionalizarea constituie procesul de stabilire a unor norme clare care definesc o serie de statusuri şi roluri sociale în corelaţie cu un anumit comportament ce răspunde unui set de valori comune. Acest proces presupune înlocuirea comportamentului spontan, expe­rimental, cu un comportament bine precizat, constant, previzibil şi presupune a avea loc în anumite condiţii.

Urmarea acestui proces de instituţionalizare este crearea de insti­tuţii, în limbajul ştiinţific şi în cel comun, termenul de instituţie are mai multe semnificaţii. Prin instituţie se înţelege:

un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor pro­bleme importante pentru o comunitate;

formele organizatorice folosite pentru realizarea unor pro­bleme;

ansamblul de mijloace şi procedee folosite de membrii unui grup în vederea satisfacerii unor nevoi;

rolurile importante pe care le deţin anumiţi membri ai unui grup şi care le permit să acţioneze în rezolvarea unor probleme. De exemplu, un minister poate fi considerat instituţie din mai multe punc­te de vedere: ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se ocupă de rezolvarea unor probleme; datorită formelor organizatorice prin care acţionează respectivul minister; mijloacelor folosite (buget, funcţionari, hotărâri, instalaţii tehnice); rolurilor principale deţinute în cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director, şef de serviciu, referent etc).

În literatura sociologică, prin instituţie socială adesea se înţelege "un sistem de relaţii sociale organizat pe baza unor valori comune şi în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivităţi sociale".

Instituţiile sociale reprezintă structuri organizaţionale cu carac­ter formal, în sensul că funcţionează în baza unor sisteme de norme instituite prin tradiţie sau elaborate intenţionat, pe care grupurile sau comunităţile umane le constituie conştient, din necesitatea de a asigura un grad superior de eficienţă a raporturilor dintre ele, pen­tru a le aplica în activitatea de producere a bunurilor şi a valorilor materiale şi spirituale.

Aşadar, instituţiile îşi bazează legitimitatea fie pe valorile tradiţiei, cumulate în mentalitatea colectivă, fie pe un sistem de valori elaborate intenţionat de un grup sau o comunitate. Caracteristica de bază a insti­tuţiilor o constituie medierea dintre aşteptările membrilor, scopul pro­pus şi condiţiile de mediu proprii acţiunii umane. Ele asigură maxi­mum de eficienţă acţiunii în condiţiile date, fiind deservite de specia­lişti profesionalizaţi cuprinşi într-un aparat tehnico-administrativ me­nit a asigura optimul funcţional.

Instituţiile sunt un sistem organizat de relaţii sociale care întru­chipează anumite valori comune şi procedee de lucru, răspunzând unor nevoi fundamentale ale societăţii. Indiferent de tipul acestora (instituţii politice, administrative, economice, juridice, militare, de învăţământ, de cultură etc), lor le sunt proprii o serie de caracteris­tici generale, şi anume:

existenţa unui anumit scop, care este stabilit în baza unor nevoi importante comune şi a unor valori comune;

instituţiile realizează, în vederea atingerii scopului, o serie de funcţii, de activităţi determinate şi reglementate; funcţiile sunt realiza­te de anumite persoane care trebuie să se conformeze rolurilor instituţionale stabilite;

existenţa unor mijloace, a unor procedee şi instalaţii cu ajuto­rul cărora este realizat scopul; aceste mijloace pot fi materiale şi simbolice;

existenţa unor simboluri culturale care ajută la identificarea instituţiilor (de exemplu, drapelul, inelul de căsătorie, imnul naţio­nal, imnul religios, diverse clădiri: şcoala, biserica, casa, palatul
regal etc);

existenţa unor coduri de comportament care prin însuşirea lor ajută la punerea în practică a rolurilor instituţionalizate (de exem­plu, jurămîntul de credinţă faţă de patrie şi popor depus de cadrele militare, jurământul depus de preşedintele ţării la preluarea manda­tului, jurământul lui Hipocrate depus de medici la intrarea în profe­sie etc). în societăţile contemporane codurile de comportament sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris (constituţii, legi, co­
duri civile, convenţii, coduri profesionale, regulamente). Codurile de comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul in­stituţiei şi relaţiile cetăţenilor cu instituţia. Respectarea codurilor
de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este urmărită prin sancţiuni pozitive (decoraţii, diplome, recompense)  şi negative (amenzi, pedepse, sancţiuni administrative);

acţiunea altor instrumente care se manifestă în cazul în care co­durile de comportament nu îşi ating scopul (de exemplu, tradiţii informale, obiceiuri, legi nescrise, măsuri rapide pentru a preveni încăl­carea Codului etc);

existenţa ideologiilor ce reprezintă orice set de idei care explică şi legitimează aranjamentele sociale, structurile de putere, scopurile, interesele sau poziţiile sociale ale grupurilor în care acestea apar;

existenţa unor modalităţi de acţiune în numele grupului ca în­treg, ceea ce permite reprezentarea grupului în exterior;

modurile de acţiune sunt definite impersonal, adică aceste acţi­uni trebuie să fie executate independent de caracteristicile şi interesele personale ale celui care le execută;

individul sau indivizii umani care execută aceste acţiuni au, în principiu, sprijinul întregului grup sau al majorităţii lui.

Prin activităţile pe care le desfăşoară, instituţiile urmăresc realiza­rea mai multor scopuri:

1. a) satisfacerea unor nevoi sociale dintr-un anumit domeniu (promovarea relaţiilor dorite şi reprimarea celor ne­dorite); b) asigurarea continuităţii vieţii sociale. Aceste scopuri sunt atinse prin realizarea unor funcţii şi cu ajutorul unor mijloace şi pro­ Funcţiile pot fi manifeste (exprimate clar în scopurile şi ideologiile instituţiilor şi derivate din scopuri) şi latente (neintenţionate, pro­duse secundare ale funcţiilor manifeste). Funcţiile manifeste şi latente se pot completa, dar ele pot fi şi opuse. Instituţiile culturale care se ocupă de creaţia folclorică contribuie la promovarea acestui gen de creaţie, dar, în acelaşi timp, ele pot conduce la standardizarea ei şi la dispariţia specificităţii locale.

Condiţiile eficacităţii şi ale randamentului funcţionării institu­ţiilor sociale. Măsura eficacităţii funcţionării unei instituţii este în funcţie de gradul de realizare a scopului şi a obiectivelor sale. Eficien­ţa unei instituţii depinde de modul ei de organizare şi funcţionare şi de relaţiile ei cu celelalte instituţii sociale. Condiţiile de care depinde efi­cacitatea şi randamentul funcţionării instituţiilor sociale sunt:

definirea clară a scopului şi a domeniului de exercitare a fun­cţiilor. O instituţie trebuie să corespundă unor nevoi şi probleme reale şi importante. În caz contrar, ea devine parazitară şi nu se poate men­ţine decât prin constrângere;

organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei. În ori­ce instituţie există o serie de  comportamente funcţionale, iar în cadrul comportamentelor - anumite roluri. Prin organizare, trebuie să se sta­bilească precis sarcinile funcţionale ale fiecărui comportament şi ale fiecărui rol. În caz contrar, personalul instituţiei nu va şti ce sarcini îi revin şi cum trebuie să le soluţioneze;

gradul de depersonalizare a funcţiilor şi de obiectivare a aces­tora, adică gradul de independenţă a funcţiilor faţă de interesele per­sonale ale funcţionarilor instituţiei respective;

acceptarea socială a mijloacelor şi a procedeelor folosite de in­stituţie. Procedeele folosite în realizarea funcţiilor instituţionale trebu­ie să fie în concordanţă cu valorile recunoscute, acceptate şi promova­te de către societate;

recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei;

relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională. Activităţile instituţiilor se intersectează în cadrul aceluiaşi spaţiu social. Intrând în relaţii unele cu altele, instituţiile se influenţează reciproc în realizarea
funcţiilor lor. Pentru a asigura eficacitatea funcţionării instituţiilor este necesar să se producă o alianţă instituţională. Deşi interdependente, instituţiile posedă o anumită autonomie instrituţională. Gradul de au­tonomie depinde de modul de organizare a societăţii.