Administrație publică

În fiecare societate există numeroase tipuri de instituţii sociale, ca­re pot fi clasificate după mai multe criterii.

După gradul de reglementare, distingem instituţii formale şi neformale. În cazul instituţiilor formale, scopul, obiectivele, proce­deele de acţiune, modul de organizare, rolurile sunt concret determina­te şi reglementate prin prescripţii cu caracter juridic. în cazul instituţii­lor neformale, reglementarea se face în baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea activităţilor şi a rolurilor acţionează atâta timp cât durează o anumită activitate.

Distincţia dintre instituţiile formale şi neformale este destul de imprecisă. Această distincţie între formal şi neformal poate fi stabi­lită la nivelul regulilor sau normelor. Instituţiile sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul în care se sta­bilesc şi derulează interacţiunile umane. Din punct de vedere nor­mativ, instituţiile constau dintr-un ansamblu coerent de reguli sau norme care definesc structura de bază a ordinii sociale, respectiv modelele de comportare sau acţiune şi de relaţionare socială. Regu­lile sunt formale şi neformale. Cele formale sunt incluse în legi sau prevederi (statute, regulamente etc.) juridice. Cele neformale iau forma tradiţiilor, convenţiilor, codurilor de conduită, ritualurilor etc. şi pot fi scrise sau nescrise, implicite sau explicite. Atât reguli­le formale, cât şi cele neformale pot fi asociate cu o anumită ideo­logie, ca formă sistematică de reglementare în care se specifică ra­porturile trăite ale omului cu lumea. Indiferent însă de faptul dacă sunt sau nu asociate cu ideologii, regulile instituţionale sunt încor­porate sau iau forma expresivă a atitudinilor şi a valorilor. Altfel spus, regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite valori şi se exprimă interacţional nu numai prin acţiuni şi compor­tamente, ci şi prin atitudini specifice.

Regulile instituţionale formale şi/sau neformale au funcţii con­strângătoare, adică limitează spaţiul de variabilitate a iniţiativelor sau a acţiunilor şi interacţiunilor. încălcarea regulilor este (sau se presu­pune a fi) urmată de pedeapsă, tot aşa cum respectarea normelor se asociază cu recompense gradate.

În funcţie de natura acţiunii sociale (de natura activităţii), pe care o mediază, se cunosc următoarele tipuri de instituţii: politico-administrative, economice, juridice, militare, de învăţământ, culturale, de cercetare ştiinţifică, medicale, de ocrotire a sănătăţii, religioase (de cult), de publicitate, instituţii bancare, financiare, de credit, comercia­le, de cooperare economică. Acestea, la rândul lor, pot fi: particulare, de stat, de competenţă locală, zonală sau internaţională. Să analizăm unele dintre ele.

Instituţii economice. În această categorie sunt cuprinse toate insti­tuţiile care se ocupă de producerea, circulaţia şi desfacerea bunurilor, desfăşurarea activităţii de servicii şi de organizare a muncii (întreprin­deri industriale şi agricole, servicii publice, bănci, cooperative etc). Instituţiile economice sunt dependente de diviziunea muncii şi de tipul de proprietate.

Instituţii politice şi juridice. Aceste instituţii se ocupă de cuceri­rea, menţinerea şi extinderea puterii. în această categorie se includ parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procu­ratura, poliţia, închisorile.

Elementul principal al instituţiilor politice este puterea. Aceasta este folosită pentru:

menţinerea şi consolidarea orânduirii respective;

asigurarea fucnţionării tuturor instituţiilor sociale;

menţinerea coeziunii sociale;

controlul comportamentului cetăţenilor şi prevenirea comporta­mentelor nedorite.

Sistemul instituţiilor politice este determinat de natura societăţii, de clasele sociale existente în societate şi de relaţiile dintre clase. Fie­care societate dispune de mecanisme specifice de formare a instituţii­lor politice.

Instituţiile juridice asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legi­lor. Ele deţin un rol important în exercitarea controlului social din ca­drul societăţii. în acest scop folosesc un sistem de sancţiuni (de pedep­se şi recompense) stabilit prin prevederile legii. Eficienţa este scăzută dacă normele juridice intră în contradicţie cu normele politice, morale şi culturale.

Instituţii cultural-educative. Aceste instituţii au ca scop menţine­rea tradiţiei culturale şi dezvoltarea creaţiei culturale, socializarea in­divizilor conform normelor şi valorilor sociale existente în societate, în această categorie se includ grădiniţele de copii, şcolile, instutiţiile de învăţămînt superior, aşezămintele culturale, mijloacele de comuni­care în masă.

Principalele funcţii ale instituţiilor culturale şi educative sunt:

pregătirea indivizilor pentru o anumită ocupaţie;

menţinerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generaţie la alta;

dezvoltarea la indivizi a capacităţii de a gândi şi a acţiona în mod raţional şi independent;

îmbogăţirea vieţii indivizilor în vederea integrării în viaţa so­cială;

intervenţia în formarea personalităţii indivizilor;

formarea atitudinilor cetăţeneşti şi patriotice.

Instituţii religioase. Aceste instituţii organizează activitatea cultelor şi relaţiile credincioşilor cu reprezentanţii clerului. Impor­tanţa acestor instituţii diferă de la o societate la alta. în societăţile cu un nivel ridicat de religiozitate, instituţiile religioase ocupă un loc central în sistemul instituţiilor sociale. în societăţile contempo­rane dezvoltate, instituţiile religioase au pierdut mult din influenţă.

Organizarea activităţii religioase este diferită în raport cu doc­trinele acceptate. în societăţile contemporane, activitatea religioasă este organizată în forme ecleziastice (biserici), în culte, secte şi denominaţii.

Biserica este o uniune relativ largă, apartenenţa la ea e determina­tă, de regulă, de tradiţie. în realitate, lipseşte un control permanent şi strict al membrilor, adepţii fiind anonimi.

Cultele şi sectele sunt opuse organizării ecleziastice (bisericii). Cultele sunt organizaţii religioase relativ mici care se ocupă în princi­pal de practica religioasă a credincioşilor şi se interesează puţin de tipurile de moralitate personală. Sectele sunt, de asemenea, organizaţii religioase mici, dar care se ocupă insistent de moralitatea aderenţilor şi de respectarea doctrinelor. Secta apare ca o mişcare opusă în raport cu o direcţie religioasă sau altă. Pentru ea e caracteristică pretenţia ex-cepţionalităţii rolului său, a doctrinei şi a valorilor sale. Normele de comportament practicate de secte pot fi diferite de normele sociale generale. în multe cazuri, sectele intră în conflict cu activitatea institu­ţiilor economice şi politice.