Administrație publică

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece prin intermediul statului se realizează elementele esenţiale ale organi­zării şi conducerii societăţii.

Există o mare diversitate de păreri privind definirea statului, fieca­re în parte având elemente raţionale care contribuie la elaborarea unei definiţii cât mai corespunzătoare a conceputului de stat.

Dintre teoriile, care s-au formulat în legătură cu geneza şi esenţa statului şi care au o largă circulaţie, vom menţiona următoarele:

- teocratică, susţine că statul apare ca o creaţie divină, respectul şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciată ca o îndatorire religioasă.

Astfel de teorii întâlnim în perioada antică, în feudalism şi chiar în condiţiile de astăzi când, în unele Constituţii, se formulează ideea că monarhul domneşte din mila lui Dumnezeu;

patriarhală, afirmă că statul ar fi luat naştere direct din fami­lie, iar puterea monarhului - din puterea părintească. Elemente ale acestei concepţii se întâlnesc, de asemenea, în antichitate, la Aristotel, dar şi în epoca contemporană. De, exemplu, Robert Filiner, în lucrarea "Patriarhul" (1953), susţine că monarhul deţine puterea ca moştenitor al lui Adam, care a primit prin binevoinţa lui Dum­nezeu această putere, ca şi puterea părintească (concepţie combătu­tă de John Locke);

contractuală, potrivit căreia statul a apărut în baza unei înţele­geri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor (Ch.Montesquieu,
J.-J. Rousseau ş.a.);

violenţei, menţionează că statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător îşi subordona tri­bul învins (Eugen Duhring ş.a.). în cadrul acestei concepţii poate fi
inclusă şi teoria marxistă, care susţine că statul este rezultatul luptei de clasă. Pentru KMarx statul era, pur şi simplu, arma politică a celor care deţin mijloacele de producţie, un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia;

organicistă, transpune mecanic situaţia din natură în societate, în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura funcţionalitatea organismului social;

rasistă, variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să do­mine a altă rasă;

-psihologică, explică existenţa statului prin factori de ordin psiho­logic, afirmând că în societate există două categorii de oameni: din punct de vedere psihologic, unii sunt destinaţi să conducă, iar alţii să fie conduşi;

-juridică, susţine că raporturile dintre oameni nu pot exista decât în baza unor reglementări juridice.

Majoritatea acestor teorii exprimă anumite realităţi adevărate, dar suferă de unilateralitate, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât şi de mobilurile ideologice.

Mulţi analişti consideră statul ca formă de organizare politică a societăţii aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele principale ce condiţionează existenţa statului fiind: teritoriul, populaţia şi carac­terul de organizare politică. Spre exemplu, Armând Cuvillier conside­ră că statul este un ansamblu de organisme politice, administrative şi judecătoreşti care se concretizează în societatea ajunsă la un anumit nivel de diferenţiere, conducere şi putere de constrângere a societăţii. După Maurice Duverger, statul este şi un mijloc de a asigura o anumi­tă ordine socială, o anumită integrare a tuturor în colectiv pentru bine­le comun.

Deci, statul poate fi definit ca principala instituţie prin care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui anume teri­toriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa membrilor societăţii privind modul de organizare şi de conducere a acesteia.

Din conţinutul definiţiei se desprind principalele trăsături ale sta­tului, precum:

este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi de structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine contu­rate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi local şi se slujeşte de un aparat specializat, constituit din diferite instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, arma­
tă, poliţie etc):

este o organizaţie politică a unei comunităţi umane în raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor respective, sub forma statelor naţionale;

are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politi­că a unei comunităţi în cadrul unei frontiere, ca expresie a voinţei ce­tăţenilor;

este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin impozite;

are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltă­rii sociale.

Statul, ca principala instituţie politică, a apărut la o anumită treap­tă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare ale societăţii. în general, apariţia statului este situată în perioada de trecere de la or­ganizarea gentilică a societăţii spre organizarea sclavagistă. Printre factorii care au determinat apariţia statului pot fi incluşi:

atingerea unui gard de evoluţie a triburilor şi a uniunilor tribale, prin creşterea lor numerică, dar şi calitativă, prin tendinţa de a se transforma în popoare şi de a deveni sedentare, în care funcţionalitatea
comunităţii nu se mai putea realiza doar în baza legăturilor de sânge, prin supunerea copiilor faţă de părinţi, ci prin altfel de relaţii, su­perioare, oferite de organizarea statală, în care apare o nouă relaţie -
conducători-supuşi;

diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariţia agricul­turii (viaţa comunităţii începând să capete un caracter sedentar), a ge­nerat necesitatea de a organiza comunitatea pe un teritoriu, în baza
unor structuri politice;

-  diferenţierea socială, ca rezultat al apariţiei plusprodusului.
Rolul statului ca principala instituţie de organizare şi conducere a societăţii se realizează prin anumite funcţii. Adepţii funcţionalismului insistă că ordinea socială este esenţială pentru societate şi că statul este necesar pentru a o asigura. Ei consideră că statele prosperă pentru că îndeplinesc următoarele patru funcţii esenţiale care ajută la crearea şi menţinerea ordinii sociale:

aplicarea normelor. Normele constituie o parte importantă a li­antului social care ţine societatea laolaltă. în societăţile tradiţionale mici, ele erau susţinute de comunitate. Pe măsură ce societăţile au de­
venit mai mari şi mai complexe şi au început să sufere schimbări soci­ale rapide, controlul social neformal era insuficient. Cele mai multe societăţii moderne au dezvoltat legi formale, codificate, care aveau
nevoie să fie puse în aplicare. Constituirea sistemului de legi şi a structurii organizatorice care să-1 aplice a devenit responsabilitatea statului - autoritarea politică supremă;

rezolvarea conflictelor. Din când în când apar conflicte cu privi­re la repartizarea resurselor societăţii. Statul are responsabilitatea de a rezolva orice conflicte de acest gen. El trebuie să acţioneze ca un mediator imparţial sau arbitru între părţile în conflict şi să stabilească mecanismele adecvate pentru rezolvarea acestor dispute. El va avea succes în măsura în care este considerat corect şi nepărtinitor;

-planificarea şi coordonarea. Societăţile moderne sunt complexe. Ele necesită o planificare şi coordonare sistematică a repartizării re­surselor societăţii. Traficul aerian, protecţia mediului şi construirea şoselelor sunt câteva dintre sarcinile care nu pot fi rezolvate cu uşurin­ţă de autorităţile locale. Ele necesită un oarecare grad de planificare şi coordonare la nivel naţional, ceea ce reprezintă o funcţie a statului;

-  coordonarea relaţiilor cu alte societăţi. Dacă indivizii şi diverse­le autorităţi locale ar putea încheia convenţii şi stabili relaţii aparente cu alte naţiuni, s-ar ajunge la un haos. Politica externă, economia in­
ternaţională şi strategia apărării ar fi complexe, confuze şi, posibil, contradictorii. Alianţele şi convenţiile între naţiuni sunt posibile doar pentru că fiecare este reprezentată de o singură autoritate politică ce poate vorbi pentru ea.

De regulă, funcţiile statului sunt divizate în interne şi externe. Funcţiile interne asigură satisfacerea celor mai diverse interese ale populaţiei: economice, sociale, ecologice, controlul financiar etc. Fun­cţiile externe sunt orientate la stabilirea colaborării economice, politi­ce, culturale, ecologice, militare cu alte state, spre asigurarea capacită­ţii de apărare a ţării. Dintre principalele funcţii externe şi interne ale statului vom menţiona următoarele:

legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, ad­optă întreaga legislaţie din societate, inclusiv Constituţia, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi prin care
sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle cetăţenilor;

organizatorică, care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi a altor decizii adoptate, precum şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării normale a
vieţii sociale;

judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora;

economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul este orga­nizatorul direct al producţiei, al activităţii economice în cadrul propri­etăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenţii economici independenţi să-şi desfăşoa­re activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente;

socială, prin care se asigură condiţiile că toţi cetăţenii ţării, inde­pendent de poziţia socială, să ducă o viaţă decentă prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc;

administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie pen­tru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum: asigurarea cu apă, energie, prestarea de servicii publice etc;

culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învăţământ, cultură;

de apărare a ordinii socile şi de asigurare a convieţuirii norma­le, care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite elemente (crima organizată, hoţi, diversionisţi, spioni etc);

ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, bio­logic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare;

de apărare a ţării, a independenţei statale, a integrităţii teritoria­le şi a ordinii de drept;

de organizare a colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: ecomic, politic, cultural, ştiinţific etc;

de apărare a păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere între popoare.

O problemă de bază a teoriei statului o constituie elucidarea ti­pului şi a formei de stat, care, pe de o parte, explică esenţa statului într-o anumită perioadă, iar, pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare.

Statul, ca manifestare a voinţei tuturor cetăţenilor de a se organiza politic pe bază de lege, a cunoscut două tipuri: unul de esenţă dicta­torială, absolutistă, care a apărut ca expresie a unor comandamente istorice, dar prin necesitatea voinţei cetăţenilor sau printr-o presupusă legitimitate de ordin divin, şi altul de tip democratic, care, indiferent de formă, constituie o expresie a voinţei cetăţenilor, materializată prin consimţământul dat.

Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai multe forme în raport cu condiţiile concrete ale epocii şi ţării respecti­ve. Forma de stat are în vedre modul de organizare a puterii de stat şi,

în special, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere. Forma de stat, indiferent de esenţă, este constituită din trei elemente: forma de guvernământ, structura statului şi regimul politic.

Forma de guvernământ exprimă un raport între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Formele de guvernământ contemporane se manifestă preponderent ca monarhie şi republică.

Una dintre cele mai vechi forme de guvernământ este monarhia, în care puterea de a conduce este trecută de la o generaţie la alta în cadrul unei singure familii cu o participare minimă sau fără nici o par­ticipare din partea poporului condus. Primele monarhii au manifestat tendinţa de a deveni monarhii absolute în care monarhii conduceau efectiv, fără nici o limitare a puterii (ca exemple de monarhii absolute la etapa actuală pot servi Arabia Saudită şi Omanul). însă monarhiile pot fi şi limitate, constituţionale, parlamentare (Marea Britanie, Ţările Scandinave) în care monarhul este capul simbolic al statului, dar pute­rea politică reală revine guvernului, a cărui putere derivă dintr-o pre­vedere oarecare a Constituţiei.

Republica se bazează pe principiul alegerii tuturor organelor pute­rii de sus până jos. Republicile se împart în: republici parlamentare şi republicii prezidenţiale.

Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi locale ale statului. Sub acest aspect, putem distinge: state naţional-unitare, state federative şi confederaţii statale.

Principiul unitarismului înseamnă că statul nu are în compo­nenţa sa alte formaţiuni statale. El reprezintă un stat unitar care poate fi împărţit numai în regiuni administrativ-teritoriale ce nu posedă suveranitate. în statul unitar guvernează o singură Constitu­ţie şi cetăţenie, un singur sistem al organelor supreme de stat (Franţa, Italia, Marea Britanie etc).

Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, ca­re presupune un stat central cu competenţă şi personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statelor de tip federal este însărcinată cu rezolvarea problemelor comune. Funcţiile statului sunt împărţite între statul federal şi statele membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii şi ordinii de drept federale şi organe ale puterii şi ordinii de drept a statelor membre. în statul federal, statele membre participă la legiferarea federală, în condiţiile existenţei unei delimitări a competenţelor în realizarea sarcinilor statale (Austria, Australia, Argentina, Brazilia, Mexic, SUA etc).

În cadrul confederaţiilor de state suverane, statele membre îşi păs­trează supremaţia şi independenţa în mod integral. Confederaţia poate cunoaşte şi forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: aduna­rea reprezentativă, şeful de stat, organele diplomatice, armata, finanţe­le, menţinându-se fiinţa statală distinctă care este reprezentată de par­lamente şi guverne separate. Istoria a cunoscut mai multe exemple de confederaţii care, treptat, au încetat a exista în această calitate. Spre exemplu, SUA în momentul formării, la 1776, a fost o confederaţie din 13 state, după care s-a transformat în federaţie (în 1789). O situaţie similară cunoaşte şi Elveţia.

Regimul politic exprimă raportul dintre puterea (organele) de stat şi cetăţeni. Ansamblul de mijloace şi metodele utilizate de stat în exercitarea puterii reflectă gradul libertăţii politice în societate şi situa­ţia juridică a personalităţii. în dependenţă de gradul libertăţii sociale a individului şi caracterul relaţiilor dintre stat şi societatea civilă, deose­bim trei tipuri de regimuri politice: totalitar, autoritar şi democratic. Menţionăm totodată că între democraţie şi totalitarism ca tipuri extre­me se află multe forme intermediare ale puterii: semidemocratice, semiautoritare şi autoritar-totalitare.

Totalitarismul. Termenul "totalitarism" provine din latinescul "totalis"= "tot", "întreg". în realitate totalitarismul s-a instaurat într-o serie de ţări în prima jumătate a secolului al XX-lea. Totali­tarismul reprezintă controlul total şi reglementarea strictă de că­tre stat a tuturor domeniilor activităţii societăţii şi a fiecărui in­divid prin mijloace diferite ale violenţei militare. Puterea politică cuprinde întreaga societate şi individul concret. Exercitarea do­minaţiei politice asupra tuturor sferelor de activitate a societăţii e posibilă numai în cazul dacă puterea se bazează pe un sistem dez­voltat de reprimare, teroare, o prelucrare totală ideologică a opi­niei publice. De regulă, sunt evidenţiate următoarele trăsături ale totalitarismului:

- structura supracentralizată a puterii, care are o formă de pira­midă, a cărei culme o încununează conducătorul (fiurerul) sau un grup. Grupul dominant nu poartă nici o responsabilitate faţă de orice organe electorale, concentrând în mâinile sale puterea legislativă, exe­cutivă şi judecătorească;

-  ideologia monopolistă, care fundamentează dreptul regimului la dominaţie fără de control. Importanţa ideologiei în regimurile totalita­re e determinată de necesitatea supunerii întregii populaţii realizării unui scop (spre exemplu, în Germania fascistă - unirea naţiunii în ju­rul ideii constituirii statului german rasist);

-partidul de masă, monopolist dominant, care formează scopurile politice, determină mijloacele de atingere, realizează alegerea şi repar­tizarea cadrelor;

sistemul de reprimare ramificat;

lipsa libertăţii individuale şi a societăţii civile;

-  gradul înalt de militarizare a tuturor sferelor vieţii sociale.
Putem evidenţia trei forme de regim totalitar: fascismul italian, naţional-socialismul german şi comunismul sovietic.

Autoritarismul este caracterizat, de regulă, ca un tip de regim ce ocupă o situaţie intermediară între totalitalism şi democraţie. în autori­tarism, poporul este exclus de la o participare serioasă în viaţa politică, iar conducătorul sau grupul nu poate, în general, fi îndepărtat din fun­cţie prin mijloace legale. Regimul autoritar admite pluralismul (care este limitat şi controlat) în gîndirea, părerile şi acţiunile politice, se împacă cu prezenţa opoziţiei. Dictatura, în care puterea este obţinută şi exercitată de un singur individ, este un tip de autoritarism. Papa Doc (şi mai târziu fiul său, Baby Doc) Duvalier în Haite, Juan Peron în Argentina şi Ferdinand Marcos în Filipine au fost dictatori în sensul clasic al termenului. Saddam Hussein din Irac este un exemplu con­temporan. Junta este o dictatură militară care rezultă din răsturnarea unui regim cu ajutorul forţelor militare care îşi pun propriul lor condu­cător la putere (de exemplu, junta militară condusă de generalul Pino-chet în Chile).

Democraţia. Într-o democraţie, autoritatea statului se bazează fundamental pe popor, care are dreptul să fie implicat în procesul poli­tic, în deciziile naţionale, în alegerea şi în îndepărtarea conducătorilor săi. Democraţia reprezentativă, în care poporul alege, periodic, alte persoane care să-1 reprezinte în procesul de luare a deciziilor politice, este mai obişnuită. Anumite condiţii creează climatul pentru menţine-rea şi dezvoltarea unei forme democratice de guvernământ. Democra­ţia participativă, în care toată populaţia este direct implicată în luarea deciziilor politice, e întâlnită în societăţile mici şi este relativ rară în lumea modernă.

Experienţa societăţilor democratice contemporane permite a evi­denţia unele trăsături comune ale democraţiei:

-    legitimitatea larg aplicată, care se întemeiază pe confirmarea de către popor (în forma alegerilor periodice), a deciziilor politice lua­te de asemenea pe rolul hotărâtor al reprezentanţilor aleşi în mod public. Poporul este sursa puterii. Prin reprezentaţii săi, aleşi în mod pu­blic, el, împreună cu birocraţia, controlează mass-media, grupurile de interes, puterea etc;

garanţia drepturilor civile, politice şi sociale ale omului;

concurenţa cinstită şi atotcuprinzătoare (alegerile concurenţiale)
şi reprezentativitatea cu scopul de a asigura transmiterea voinţei popo­rului şi exercitarea ei ulterioară;

-           sistemul partinic concurenţial, care constituie mecanismul fundamental al formării voinţei poporului şi al influenţării asupra guvernului.