Educaţia şi învăţarea nu pot exista în afara comunicării umane. Chiar dacă, prin absurd, cuiva i s-ar putea „turna” învăţătura de-a dreptul în cap, actul în sine ar fi tot o formă de comunicare, adică un proces de emisie-recepţie a unor mesaje, sub formă de cunoştinţe, sentimente, emoţii, deprinderi şi abilităţi de un fel oarecare.
A comunica înseamnă a pune ceva în comun, a pune în relaţie. Latinescul communicare, preluat în mai toate limbile europene (nu doar în cele romanice), alături de semnificaţia de contact şi legătură, include şi pe aceea de „a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca, a uni” (C.Noica, „Rostirea filosofică românească”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.17).
Noica insistă asupra cuvintelor communicare, cuminecătură, împărtăşanie, grijanie, legate de ritualul împărtăşirii tainei creştine, pentru a deosebi comunicarea umană de cea dintre maşini. Comunicarea precisă şi integrală, de date, de semne şi semnale este posibilă între maşini care pot retransmite exact ceea ce primesc. Oamenii îşi comunică semnificaţii şi subînţelesuri. Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun senzaţii, afecte, emoţii, sentimente, idei, opinii şi fapte. Aceasta înseamnă mai mult decât „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” sau „a vorbi cu, a se pune în contact cu, a fi în legătură cu”. (DEX, p.179)
În orice caz, a comunica înseamnă a emite şi recepţiona mesaje, a trimite stimuli şi colecta răspunsuri. Odată emis şi recepţionat, mesajul va aparţine, în comun, atât celui care a „dat”, cât şi celui care a „primit”. Omul emite mesaje atunci când vorbeşte, când scrie, când gesticulează, când indică un obiecte cu degetul, ca şi atunci când zâmbeşte, se încruntă, se îmbracă elegant sau răspândeşte un anumit miros.
Când ascultă, citeşte, priveşte, miroase, pipăie sau bâjbâie prin întuneric, el recepţionează mesaje.
Comunicarea umană este un proces de tip tranzacţional, prin care oamenii transferă energii, emoţii, sentimente şi schimbă semnificaţii. Are întotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un anume fel. Scopul există şi atunci când partenerii de comunicare nu-l conştientizează, stimulii aşteptând un răspuns.
Comunicarea există în măsura în care se emit şi recepţionează stimulii senzoriali, simboluri, semne şi semnale care poartă, la plecare, semnificaţia ce li se atribuie, la sosire. Mai întâi, interlocutorii au în comun limbajul, apoi contextul, canalul, mesajul şi distorsiunile.
Studiul comunicării vizează trei obiective importante:
explicarea teoriilor şi conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;
dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor de comunicator, moderator, negociator, orator şi auditor;
dezvoltarea spiritului critic şi crearea de norme etice în materie de comunicare, pentru a proteja individul şi comunităţile umane de manipularea şi de spălarea creierilor.
Mesajele subliminale, hipnoza, narcoanaliza, Analiza Tranzacţională, Programarea neurolingvistică, hipermediatizarea, falsa publicitate şi tehnicile de manipulare, negociere şi vânzare pot deveni abuzive.