Întotdeauna comunicarea umană are loc în interiorul unui anumit context concret şi specific.
Contextul influenţează atât ceea ce se comunică, cât şi maniera în care se comunică.
Contextul general al comunicării comportă cel puţin patru aspecte relativ distincte:
- contextul fizic – se referă la mediul fizic concret şi imediat tangibil: incinta sau spaţiul deschis, microclimatul, ambianţa sonoră, lumina, culoarea etc.
O discuţie în amfiteatru, de exemplu, se va desfăşura într-o manieră diferită decât exact aceeaşi discuţie purtată într-un cavou sau pe un stadion.
- contextul cultural – priveşte credinţele, tradiţiile, tabuurile, stilurile de viaţă, valorile împărtăşite de grup sau de comunitate, normele morale, legale şi regulile după care se stabileşte ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce este interzis etc. Spre exemplu, nu se cade să vorbeşti de drac în biserică sau de porc în casa unui islamist;
- contextul sociopsihologic – se referă la statutul social al partenerilor, la caracterul oficial sau informal al relaţiilor dintre ei, la situaţia concretă şi ipostaza specifică în care are loc comunicarea. O discuţie cu şeful, purtată la crâşmă, de exemplu, va fi altceva decât aceeaşi discuţie purtată în sala de consiliu;
- contextul temporal – priveşte momentul şi ordinea cronologică în care este plasat mesajul, într-o secvenţă de alte mesaje succesive. După anunţul decesului mamei, nu vom putea comunica în aceeaşi manieră ca după anunţul unui mare câştig la pronosport.
Elementele care intervin în procesul de comunicare pot fi configurate într-un model general al comunicării umane. Ele sunt conectate într-o manieră care sugerează dinamica procesului de comunicare umană şi traiectoriile mesajelor.
Emiţător-receptor
Acest element semnifică dubla ipostază a comunicatorului, chiar şi atunci când comunică cu sine însuşi. Ori de câte ori comunicăm, ne aflăm simultan atât în ipostaza de emiţător, cât şi în cea de destinatar (receptor) al mesajului. Este motivul pentru care folosim ambii termeni, legaţi printr-o liniuţă de unire.
Atunci când vorbim, scriem, gesticulăm, zâmbim etc. ne aflăm în ipostaza de emiţător. Când ascultăm, citim, pipăim, mirosim etc. ne aflăm în ipostaza de receptor al unor mesaje. Adesea recepţionăm unele mesaje în acelaşi timp în care emitem altele. În plus, recepţionăm propriile noastre mesaje, în sensul că luăm act de mişcările sau gesturile noastre, ne auzim vorbind, ne strâmbăm în oglindă şi câte altele. În timp ce vorbim, urmărim reacţiile interlocutorului, încercând să descifrăm mesajele sale non-verbale, în care căutăm aprobarea, simpatia sau înţelegerea.
Codificarea-decodificarea
Codificarea reprezintă actul de a produce mesaje, adică de a vorbi, a scrie, gesticula, desena etc. A codifica înseamnă a traduce gândurile şi sentimentele în sunete, imagini, cuvinte, caractere scrise, desene, gesturi, mirosuri etc.
Decodificarea reprezintă actul de a recepţiona şi interpreta mesaje, ascultând, citind, privind, gustând. A decodifica înseamnă a transpune cuvintele vorbite sau scrise, gesturile, mirosurile, imaginile sau oricare alte semna şi semnale, în afecte, emoţii, sentimente, concepte, idei, atitudini, opinii şi comportamente umane.
Informaţiile nu pot fi recepţionate altfel decât într-un limbaj recunoscut de receptor. Considerate în sine, ca unde sonore, mirosuri, gusturi, desene, culori etc., ele nu sunt purtătoare de semnificaţii. Cheia unui proces de comunicare este aceea de a face să se regăsească o concordanţă între ceea ce a vrut să transmită expeditorul şi ceea ce a recepţionat destinatarul. Dacă ei nu vorbesc aceeaşi „limbă” şi nu sunt acordaţi pe aceeaşi „frecvenţă”, nu vor putea codifica-decodifica mesajul care circulă între ei. Acţiunea de a codifica este complementară şi simultană cu ceea aceea de a decodifica. În timp ce vorbim, de exemplu, încercăm să descifrăm reacţiile pe care mesajul nostru le provoacă interlocutorului.
Etica comunicării umane
Comunicarea produce efecte asupra oamenilor şi, în mod necesar, dar nu şi inevitabil, comportă un aspect moral. Din perspectiva moralei, oportunitatea comunicării nu poate fi apreciată doar în raport cu eficacitatea sa, ci trebuie evaluată prin prisma unor criterii şi norme etice. Un vânzător excepţional sau un clip publicitar reuşit, de pildă, nu trebuie lăsaţi să convingă clienţii pentru a cumpăra produse proaste sau dăunătoare, în afara normelor şi standardelor existente.
Postulatul de la care se pleacă în abordarea principiilor etice ale comunicării umane este acela că „oamenii au dreptul să facă propriile lor alegeri”. Din acest punct de vedere, un act de comunicare rămâne corect şi acceptabil în plan moral atâta timp cât lasă libertatea de alegere a destinatarului mesajului, oferindu-i informaţiile necesare şi ajutându-l să exerseze libertatea de a alege.
Din contra, actul de comunicare devine imoral atunci când furnizează informaţii false, ascunde adevărul şi împiedică exerciţiul liberei opţiuni.
Câteva dintre marile întrebări pe care le indică etica comunicării umane ar putea fi următoarele:
- Este corect să minţi partenerul pentru a evita cearta şi ranchiuna? (Abordând această problemă, Aristotel a afirmat că avem de ales între minciuni agreabile şi adevăruri dure).
- Este moral să divulgăm secretele pe care ni le-a încredinţat o altă persoană?
- Este moral să exagerăm calităţile şi să minimalizăm defectele cuiva pentru a-i câştiga prietenia, simpatia şi aprobarea?
- Este acceptabil să prezentăm munca altcuiva ca fiind a noastră atunci când scriem o carte sau ţinem o prelegere cu public?
- Este moral să constrângi partenerul pentru a-l convinge să facă ce vrei?
- Este moral să preiei conducerea unui grup uman pentru a-l manipula şi orienta în direcţia pe care tu o doreşti?
- Este moral să impui altuia credinţele şi filosofia ta de viaţă?
- Este moral să manipulezi?