Pin It

Introducerea progresivă a noţiunii de management public în practica instituţiilor publice este susţinută de numeroase evoluţii de fond:

  • creşterea intervenţiilor publice, a condus organizaţiile din sectorul public cu un interes crescând, spre domenii diferite de ceea ce relevau anterior responsabilităţile lor. Ele s-au confruntat în timp cu exigenţe noi. Astfel, ieşind din domeniul activităţilor denumite "regale" (justiţia, poliţia, apărarea, afacerile externe), organizaţiile publice se implică în activităţi economice, se interesează de condiţiile în care aceste activităţi oferă un grad de noutate prin stilul de management abordat, se conduc după principii de piaţă şi devin susceptibile de a fi administrate.
  • criticele aduse metodelor tradiţionale de management. Nu trebuie să subestimăm faptul că factorii care au condus la evoluţia metodelor de management public sunt adesea resimţiţi de către funcţionarii publici la toate nivelurile sistemului administrativ.
  • evoluţiile sociologice care au condus la o anumită diferenţiere a noţiunilor de bun public şi serviciu public. Acest fenomen este localizat dezvoltării intervenţiilor publice, care prin forţa sa specifică ataşată exercitării misiunilor regale a pierdut din greutatea sa faţă de misiunile egal susceptibile de a fi exercitate de către firmele de drept privat. Astfel, introducerea unor modalităţi de organizare şi funcţionare inspirate din sectorul privat în gestiunea instituţiilor publice se află în contradicţie cu dreptul acestor instituţii, dar această evoluţie se produce din însăşi modul de gestiune al structurilor private.

Tehnicile şi metodele de management se adaptează şi se modifică rapid. Noi funcţii se exercită în cadrul întreprinderilor: marketingul urban şi gestiunea socială, ordonanţarea producţiei, asigurarea calităţii. Au apărut noţiuni noi cum ar fi centrele de profit, trendul fluxurilor financiare, managementul proiectelor, benchmarking-ul. Întreprinderile publice, adesea tradiţional centralizate au integrat noţiunea de descentralizare. Cu toate acestea ele se integrează într-o structură nouă, care se dezvoltă adesea haotic şi dezechilibrat, aplicând tehnici de management public. Această evoluţie se distinge prin identificarea de noi exigenţe:

  • cercetarea eficacităţii - care se măsoară prin combinaţia calităţii serviciului, a eficienţei sociale şi a eficacităţii economice. Organizaţiile publice constituie o nouă concepţie faţă de noţiunea de eficacitate, reducând rezultatul de exploatare, susceptibil de a-l transfera în sistemul public.
  • recunoaşterea responsabilităţilor individuale şi descentralizarea acestora atât în exercitarea misiunii funcţionarilor publici cât şi în gestiunea carierei. Această recunoaştere nu se poate realiza, într-un sistem de management fără a distruge obstacolele întâlnite atât din partea persoanelor publice cât şi din partea reprezentanţilor sindicali.
  • introducerea şi dezvoltarea unei programări multianuale a activităţii, actualizată şi fundamentată pe principiile de bază ale organizării bugetare şi contabilităţii publice.
  • utilizarea unor proceduri contractuale, necesare ca elemente de susţinere ale procesului de descentralizare a responsabilităţilor şi a exigenţelor de recunoaştere a responsabilităţilor individuale.
  • introducerea de tehnici moderne de management, cum ar fi: managementul participativ, managementul proiectelor, tehnicile de asigurare a calităţii, gestiunea crizei sau marketingul public. Aceste tehnici sunt transpuse în condiţii noi, diferite ale mediului public şi suportă adaptări sau ameliorări importante faţă de mediul privat care le-a creat.

Se poate concluziona că exigenţele enumerate creează condiţiile dezvoltării unei noi culturi a organizaţiei situate în sectorul public. Există însă două categorii distincte de elemente faţă de care se face analiza: constrângerile determinate de limitarea mijloacelor şi cele care vizează calitatea prestaţiilor. Acestea determină crearea unui "pasaj de trecere" de la o logică bazată pe mijloace considerate ca fiind date, existente şi inepuizabile, spre o logică a rezultatelor, iar acesta este încă un motiv serios de schimbare a culturii organizaţiei din mediul public.

Toate aceste principii se regăsesc în ceea ce dorim să numim management public. Considerăm însă că în realitate există riscuri numeroase ce trebuie asumate în manifestarea unor exemple concrete de administrare şi tocmai de aceea este foarte important să precizăm axele directoare ale definirii acestui concept. Managementul public nu se defineşte prin opoziţia faţă de regulile tradiţionale ale gestiunii publice deşi introducerea de noi metode în organizaţiile din sectorul public poate crea o adevărată dezordine. Aceasta explică reacţiile uneori descurajatoare ale celor care acceptă să funcţioneze într-un serviciu public.

Managementul este un domeniu important pentru asigurarea excelenţei în orice tip de organizaţie. Totuşi, determinarea cu exactitate a aspectelor manageriale care trebuie accentuate şi a modului în care organizaţiile publice pot lua măsuri concrete pentru a asigura o conducere pozitivă în cadrul lor, reprezintă astăzi sarcini dificile. Aplicarea unor teorii manageriale în organizaţiile publice, necesită luarea în considerare a unor precizări, care se pot dovedi utile.

Managementul: În timp ce o parte a literaturii încearcă să separe conceptele de management şi conducere în scopuri analitice, organizaţiile publice sunt interesate şi preocupate de utilizarea ambelor concepte. În sensul propriu al conducerii, o mare parte din activitatea întreprinderilor publice este pur administrativă (de ex. stabilirea bugetului, procesul de achiziţii, administrarea personalului, diseminarea informaţiei) şi în acest context, ele trebuie să aibă sisteme şi proceduri bine fixate pentru a susţine procesele de management. Chiar dacă aceste sisteme sunt bine structurate, ele nu asigură utilizarea eficientă. Prin procesul de management, ocuparea poziţiilor cu responsabilităţi administrative semnificative de către lideri cu aptitudini, calităţi şi motivaţie pentru munca administrativă este relevantă pentru ţelul de a menţine o conducere eficientă.

Conducerea (vizionară): Ritmul schimbărilor ştiinţifice şi tehnologice este astăzi incredibil. Progresul ştiinţei nu mai poate fi văzut ca un proces de adăugări de informaţii rezultate din cercetări ale savanţilor individuali (deşi acestea au încă un impact major). Ştiinţa este împinsă înainte de organizaţii şi consorţii de organizaţii care se mobilizează pentru a dezvolta abordări programatice în diferite domenii de cercetare, fiind susţinute de o serie de facilităţi definite în mod strategic şi de personal de cercetare specializat. În timp ce o serie de acţiuni pot fi coordonate de cei care se ocupă de politică şi de finanţatorii unor activităţi, liderii vizionari trebuie să se implice în stabilirea unui program, căruia să-i dea un anumit conţinut, aliniind resursele organizaţiei într-un mod eficient, care să conducă la progres. În timp ce nevoia de lideri vizionari în administraţia publică este evidentă, este mai puţin clar modul în care, organizaţiile publice care se alătură sistemului birocratic guvernamental pot promova sau susţine acest tip de conducere în structurile lor.

Conducerea bazată pe lideri: Rolul liderului în procesele de management public va fi întotdeauna unul semnificativ. Conducerea bazată pe lideri, implică mai mult decât a angaja cei mai inteligenţi oameni într-un anumit domeniu; ea se referă la calităţi ale conducătorilor grupurilor, cum ar fi „buni administratori de proiecte", „coordonatori" şi „constructori de echipe", având capacitatea de a defini şi construi programe funcţionale în sectorul public. Astfel, pe lângă cerinţa de a avea cunoştinţe tehnice trebuie avute în vedere abilităţile administrative şi de lucru cu oamenii, care fac din gestionarea cunoştinţelor liderilor un „bun organizaţional". S-a observat adesea că acei angajaţi cu cele mai bune abilităţi tehnice sunt cei cărora le lipsesc abilităţile administrative şi de lucru cu oamenii care le-ar permite să-şi fructifice cunoştinţele tehnice. În măsura în care organizaţiile publice pot găsi lideri care să combine toate aceste calităţi (sau care să compenseze eficient pentru slăbiciunile lor), ne putem aştepta ca ele să-şi crească eficienţa în managementul public. O înţelegere în profunzime a practicii curente a conducerii bazate pe lideri va ajuta aceste organizaţii să determine dacă trebuie să intervină prin lideri, şi ce intervenţii sunt necesare.

Conducerea echipelor: Una din contribuţiile recente dominante în literatura managerială se concentrează pe conducerea echipelor. Cea mai mare parte a ştiinţei administraţiei publice progresează astăzi prin proiecte. Tot mai mult, aceste proiecte sunt incluse în echipe interdisciplinare şi îndeplinite de angajaţi grupaţi special pentru proiectul respectiv. Abilitatea managerilor de proiecte (ca şi a celorlalte categorii de manageri) de a lucra eficient în acest mediu organizaţional vulnerabil şi relativ rigid, poate astfel deveni, un atribut esenţial al managementului public. Organizaţiile publice ar trebui să ia în considerare evaluarea nevoii de „abilităţi de conducere a echipelor" şi să aprecieze măsura în care aceste abilităţi se manifestă în practica zilnică.

Potrivit unor autori recunoscuţi în domeniul studierii organizaţiilor bazate pe echipe , „noii lideri din organizaţie trebuie să aibă mai curând o viziune largă decât una restrânsă, o bază tehnică solidă, dar şi capacitatea de a înţelege oamenii, afacerile, procesul de învăţare, tehnologia informaţiei şi marketingul". Viitorul managementului în organizaţiile publice aparţine unei conduceri vizionare, bazată pe lideri capabili să conducă proiecte şi să antreneze eficient echipe, care să servească cetăţenii şi comunităţile.