Sidebar Menu

loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Activităţile care se realizează de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale determină organizarea executării şi execuţia propriu-zisă a legii.

Cerinţele societăţii sau ale fiecărui cetăţean, în general cunosc schimbări frecvente, ceea ce obligă administraţia publică să se adapteze la aceste situaţii şi să aibă un caracter dinamic. O primă manifestare a răspunsului oferit de administraţie problemelor exprimate în societate se concretizează în crearea şi organizarea de structuri specifice de prestaţii.

Structura sistemului administraţiei publice este concepută pe mai multe nivele cu grade adecvate de competenţă şi decizie, iar evoluţia autorităţilor administrative este continuă, atât ca organizare cât şi ca activitate.

Administraţia publică din România este structurată pe două nivele:

  • administraţie publică centrală, care prestează servicii publice centrale sau teritoriale;
  • administraţie publică locală.

Într-o abordare a evoluţiei istorice a administraţiei centrale din literatura de specialitate[1] se menţionează că serviciile publice cu caracter de stat sunt cunoscute sub denumirea de "administraţie centrală" şi au existat în ţările Române înaintea organizării Guvernului ca organ de stat. Astfel prin Regulamentele Organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, sunt specificate atribuţii ale unor înalţi demnitari sau se consemnează transformarea unor ranguri boiereşti în funcţii de miniştri:

  • "marele vornic dinlăuntru " cu atribuţii în domeniul problemelor interne, agriculturii, lucrărilor publice, învăţământului, sanătăţii şi asisţentei sociale; "marele vistiernic" - rezolva probleme de finanţe, industrie şi comerţ; "marele logofăt al dreptului" răspundea de organizarea justiţiei; "marele logofăt al credinţei" - problemele cultelor; "marele spătar" - problemele oştirii. -"secretarul statului" - şeful cancelariei, asigura legăturile cu departamentele şi autorităţile interne şi externe şi contrasemna toate decretele domnului;

Unirea Principatelor din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza a permis transformări în structura administraţiei prin organizarea unor ministere: Afaceri Străine, Culte, Finanţe, Interne-Instrucţiune Publică, Justiţie, Lucrări Publice, Război şi Control. Între 1809 şi 1918 s-a înfiinţat Ministerul Domeniilor iar în 1894 Curtea de Conturi în locul Ministerului Controlului.

Dictatura regală instaurată în 1938 a schimbat structura amintită iar puterea executivă a regelui se executa prin miniştri care răspundeau politic numai în faţa regelui.

Din 1944 până în 1989 în România a avut loc instaurarea dictaturii totalitare, în care statul comunist era condus de partidul unic.

Perioada imediat următoare anului 1989 s-a caracterizat printr-un proces de redefinire şi organizare/înfiinţare a unor organisme noi, necesare funcţionării unui stat democratic. S-a procedat la înfiinţarea unor ministere (Proclamaţia de la 27 decembrie 1989) şi s-a reorganizat Ministerul Apărării Naţionale.

În 28 decembrie au fost numiti doi vice-prim ministrii şi s-au înfiinţat o serie de ministere de importanţă majoră pentru funcţionarea economiei: Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Agriculturii si Mediului înconjurător, Ministerul Culturii, Ministerul Industriei, Economiei, Electronicii şi Informaţiei, Ministerul Învatamântului, Ministerul Sportului, Comisia Naţională pentru Statistică, Comisia Naţională pentru Standarde şi Calitate.

 

[1] Plumb I., (coordonator), Managementul serviciilor publice, ASE Bucureşti, Biblioteca digitală, Ed. a Ila.

Загрузка...