Administrație publică

Procesul de comunicare în administraţia publică cuprinde următoarele elemente^[1]:

1. instituţiile administraţiei publice ( primării, consilii judeţene, prefecturi, Guvern etc.) şi cetăţenii: sunt principalele elemente şi elementele active ale comunicării administrative. Ele au roluri interschimbabile, pe măsura derulării relaţiei de comunicare-receptare. Astfel, pe rând, aceste elemente sunt emiţător şi receptor în procesul de comunicare.

În administraţia publică însă comunicarea poate avea loc nu doar între instituţia administrativă şi cetăţean, ci şi între două astfel de instituţii ( între o primărie şi consiliul judeţean, de pildă), între o instituţie administrativă şi un ONG sau între o instituţie a administraţiei publice locale sau centrale cu o organizaţie politică.

Instituţiile administraţiei publice. Sunt persoane juridice, autorizate de către o autoritate publică să realizeze un serviciu public de interes general. Instituţiile publice şi autorităţile publice sunt investite cu putere executivă (administrativă) al cărei obiect îl reprezintă organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor.

Cetăţeanul. In cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor ambivalent. Prin tradiţie, el a respectat sau a suportat autoritatea instituţiilor publice. In acelaşi timp, el a protestat constant contra muţeniei sau contra mesajelor confuze ale acestora. Cetăţeanul doreşte să fie informat, să fie luat în considerare, ascultat, asociat. Criticile sale au, nu de puţine ori, un caracter protestatar faţă de modul în care autorităţile publice îi deservesc şi faţă de politica publică însăşi. Tendinţa sa critică se justifică prin speranţa de a vedea modificate, simplificate procedurile birocratice.

1. A fi purtătorul interesului general este un fapt ce marchează în profunzime natura mesajelor comunicării în administraţia publică. Informaţiile publice, de interes pentru cetăţeni, constituie mesajul principal al comunicării administrative. Fiecare mesaj transmis urmează o finalitate, care poate fi o înştiinţare (chemare, avertizare, răspuns, etc.), o solicitare (date, relaţii, sprijin, documente personale, stabilirea domiciliului, etc.), o motivare, o convingere şi altele. Mesajul din partea administraţiei reprezintă pentru receptor un element de noutate, dorit de către acesta, intuit, aşteptat cu bucurie sau cu teamă, în anumite situaţii.
2. Canalele de comunicare sunt cele care definesc forma comunicării, aceasta putând fi: scrisă, verbală, nonverbală (semne, gesturi, etc.) sau mixtă. În cazul transmiterii mesajului prin semne, este necesară existenţa unor reguli semantice care să fie cunoscute atât de emiţător, cât şi de receptor. Pentru administraţia publică centrală şi locală folosirea mass-media se dovedeşte esenţială pentru legitimitatea publică.
3. Bruiajul, indiferent de forma comunicării, exercită o influenţă negativă asupra calităţii relaţiei, asupra activităţii de comunicare dintre cei doi subiecţi. De obicei, elementele de bruiaj acţionează asupra canalelor de transmitere, dar influenţează şi receptorul, fie în sensul reducerii atenţiei acestuia la conţinutul mesajului, fie în cel al distragerii atenţiei de la mesajul respectiv. Perturbaţiile pot fi reprezentate de factori fizici (zgomot, imagini) ori de factori psihici: gânduri, emoţii, starea de sănătate. Procesul de comunicare administrativă poate fi perturbat şi unele bariere de comunicare. În afara acestora, se mai pot identifica o serie de factori, ce schimbă şi alterează opinia publică. Comentariile (prin mijloacele mass-media), pe marginea informaţiilor emise de instituţiile publice, sunt un puternic factor de influenţă, prin analiza constantă, interpretarea şi contextualizarea practicate de acestea conducând la o extrem de subtilă influenţare a decodificării finale a fenomenelor. O altă sursă de influenţare o reprezintă specialiştii şi experţii care îşi expun public opiniile, putând condiţiona modul în care opinia publică "traduce" evenimentele, prin plusul de credibilitate de care dispun şi printr-un caracter presupus partizan. Grupurile de interese, care aparţin sferei nonguvernamentale şi care fac apel la interesul public, nefiind explicit partizane, au o influenţă mare asupra formării opiniilor. Nu în ultimul rând, conducătorii de stat, principalii lideri de partide reprezintă un stimulent, o condiţionare a constituirii opiniilor celorlalţi.
4. Feed-back-ul constă într-un mesaj în sens opus celui transmis de către emiţător. De obicei, acesta se transmite pe alt canal decât cel pe care s-a realizat comunicarea directă. Responsabilul din administraţie trebuie să acorde mare atenţie acestuia, prin intermediul lui putând afla aprecieri despre calitatea şi utilitatea muncii sale în relaţiile cu publicul, despre eficienţa comunicării către public.

Registrele de comunicare publică pot fi:

• de informare şi de explicare, inerentă legitimităţii mesajului public, fi că este vorba de informaţii privind funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care serviciile publice sunt datoare să le furnizeze cetăţenilor, fie că este vorba de reguli ale jocului civic, care trebuie reamintite în permanenţă:
• de promovare sau de valorizare atât a instituţiilor publice şi a serviciilor pe care la oferă publicului, cât şi a temelor sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie considerate mari cauze sociale:
• de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare instituţională, de alegere de societăţi şi de oferte politice.

3. Tipuri de comunicare administrativă

După scopul urmărit:

• comunicare oficială;
• comunicare neoficială.

După frecvenţa comunicării:

• permanentă;
• periodică;
• aperiodică ( ori de câte ori este nevoie).

După genul de activitate căruia îi este destinată:

• instructivă ( educaţională, de formare);
• profesională ( în procesul de muncă);
• mediată ( prin intermediul altcuiva sau a unui mijloc tehnic).

Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între administraţie şi cetăţeni:

• comunicare verbală ( orală);
• comunicare în scris;
• comunicare nonverbală;
• comunicare virtuală ( on-line).

După obligaţia pe care o au instituţiile publice^[2]:

• punerea la dispoziţie a datelor publice;
• relaţia serviciilor publice cu utilizatorii;
• promovarea serviciilor oferite publicului;
• campaniile de informare de interes general;
• valorizarea instituţiei publice ( comunicarea instituţională).

^[1]  Pentru elementele procesului de comunicare din administraţia publică vezi: Deac Aron Liviu, op.cit., p. 54-57; Călin Sabin Ghiolţan, op.cit., p.16-17

^[2]  Pierre Zemor, op.cit., p.45