Pin It

Procesul de luare a deciziei publice poate fi simplu. El este liniar în sensul că momentul luării deciziei este precedat de pregătirea şi urmat de aplicarea de aplicarea deciziei. El e construit de o competenţă, de un actor a cărui finalitate este aproape clară. Obiectivele şi criteriile fiind ierarhizate satisfăcător, este posibil să se conteze pe optimizarea alegerii, care oferă astfel o gamă de soluţii. De aici invocarea unui model raţional care dă seama de procesul decizional.

În cursul acestei desfăşurări rolul comunicării nu este modest decât în aparenţă. Comunicarea:

  • contribuie la sporirea cantităţii de informaţie necesară instrumentării dosarului şi pregătirii mai bune a judecăţii;
  • ajustează criteriile celui care decide;
  • face public rezultatul, cu exigenţele şi cu pedagogia necesare unui mesaj dens şi specializat.

Eliberarea unei autorizaţii de construcţie constituie un exemplu de decizie în care procedura de instrumentare ( examinarea dosarului, a conformităţii sale cu documentele de urbanism, a avizelor) este ocazia comunicării în interiorul forului decident, sub responsabilitatea primarului. Publicitatea autorizării ( sau a refuzului acesteia) se face după reguli precise, deoarece comunicarea permite să se verifice dacă, întrun anumit termen, niciun recurs ( a unui terţ interesat sau a prefectului) nu contestă legalitatea actului autorităţii publice.

Comunicarea contribuie la dramatizarea timpilor forte ai procesului decizional prin simboluri ( semnătura de acord, punerea primei pietre, strângerea mâinilo, inaugurarea, tăierea panglicii). Prin aceste producţii simbolice, ea întăreşte identitatea instituţiilor care participă la decizii.

Chemate să modifice sau să interpreteze reguli, să aplice proceduri complexe, să înfăţişeze proiecte incerte, deciziile publice nu sunt toate justificate doar după modelul raţional- chiar dacă textele şi discursurile oficiale se prefac că se referă la el. În realitate, deciziile pun în evidenţă actori diferiţi, multe finalităţi, provin din logici diferite iar procesul luării lor nu este liniar. Vorbim astfel de complexitatea deciziilor publice.

Ar fi atunci iluzoriu să fie limitată prezenţa comunicării doar la fazele de pregătire şi de publicare a deciziei. Actorii se exprimă, instituţiile îşi confruntă obiectivele şi metodele, dincolo de dispoziţiile formale care s-ar vrea respectate.

Este vorba de declararea utilităţii publice a construcţiei unei autostrăzi sau de sistematizarea unei zone centrale, de exemplu? Sunt prevăzute încă din faza studiilor prealabile, afişajul şi publicarea hotărârilor şi a deciziilor intermediare ale primarului. Este lansată dezbaterea locală. Fiecare din interesele în joc va căuta cele mai bune canale pentru a-şi face ascultate mesajele. Opiniile se fac şi desfac. Se înnoadă alianţ, se fac negocieri care pot ajunge să modifice conţinutul şi natura înşăşi a deciziei înainte ca ea să fie luată. O nouă variantă poate apare pe parcurs. Unui hotel şi unui centru de conferinţe pot să i se substituie, întrun program odată lansat, o sală polivalentă şi locuinţe sociale. Astfel, cu cât decizia este mai complexă, cu atât se dezvoltă comunicarea care face mai greu de surprins procesul.

Procesul de decizie nu distinge clar competenţele insituţiilor publice, nici nu stabileşte nivelele de responsabilitate. Din această cauză prosperă procesele birocratice şi jocurile de putere.

Modelul birocratic sau instituţional priveşte decizia ca rezultantă a activităţilor organizaţionale ale instituţiilor şi serviciilor implicate. Acestea îşi pun întrebări diferite în legătură cu decizia de luat.

Decizia nu este rodul unei instituţii coerente, ci al juxtapunerii unităţilor compartimentate. Comunicarea ei se face, de asemenea, fragmentat. Fiecare serviciu face să prevaleze un stil propriu de informare, de relaţionare internă şi de exprimare externă.

Unităţile cele mai birocratice, care privilegiază tradiţia, repetiţia, imitarea şi conformitatea cu propria imagine au o atitudine sinuoasă şi puţin deschisă, ceea ce traduce rezistenţa lor. Comunicarea lor este stereotipă, iar schimburie de informaţii limitate.

Serviciile orientate spre dezvoltare şi progres instituţional favorizează punerea la dispoziţie a datelor şi sunt receptive la tot ce ar contribui la perfecţionarea lor. Ele se exprimă abundent, cât mai complet şi asertiv.

Interpretarea deciziei ca rezultat al raporturilor de forţă între actori care intervin, în acelaşi timp, prin prisma intereselor individuale şi a celor instituţionale, face să apară şi mai clar rolul pe care-l poate avea comunicarea.

Un astfel de model reprezintă procesul de decizie ca pe o succesiune de anticipări şi de negocieri ale actorilor, cărora regulile jocului le-au conferit o anumită „ greutate". Fiecare dintre co-decidenţi are priorităţile sale, percepţia sa a interesului general, preferinţele sale şi constrângerile carierei. Atuurile în negociere, în afara poziţiei mai mult sau mai puţin strategice, pot fi: capacitatea expertizei, aptitudinea de a aduna informaţii pertinente, abilitatea de a convinge şi chiar de a se târgui.

Comunicarea întrun astfel de proces decizional este un auxiliar important, şi anume:

  • pentru a cunoaşte starea sistemului, mizele şi jocurile;
  • pentru a difuza în interior şi exterior, pentru a pune în valoare o argumentare tehnică;
  • pentru a încerca creşterea propriei puteri decizionale mobilizând opiniile care preferă o teză.

Un actor în poziţie dificilă sau unul care anticipează o ameninţare va favoriza scurgeri de informaţii sau zvonuri ce pot fi apoi greu de stăpânit.