loading...

În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1 Generalităţi

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor, dar numai după cel de-al II-lea război mondial, statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi:

  • Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană;
  • Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord;
  • Uniunea Europei Occidentale.

Aceste organizaţii au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării inter- guvernamentale.

Considerat ca o instituţie şi un vector al progresului în diferite domenii, managementul este învestit cu funcţie socială, având sarcina orientării generale spre progres şi prosperitate a societăţii în cadrul căreia activează şi îşi îndeplineşte vocaţia economică şi socială.

Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene întrun proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment.

Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene.

Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice.

Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhrului şi Saarului.

Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii '50 şi a avut în vedere următoarele aspecte:

  1. creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
  2. întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui stat membru, precum şi prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni).

Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice:

  • au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor conferite de tratate, regulile fundamentale şi de constituire şi funcţionare a Comunităţii Europene;
  • sunt create prin tratatele încheiate de către statele membre;
  • în domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre, reprezentînd astfel o desprindere de schemele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea tratatelor este supusă disponibilităţii semnatarilor;
  • prin natura lor, ele reprezintă interesele statelor, interesele uniunii şi interesele popoarelor statelor membre;
  • beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă şi financiară, corolar al specificităţii lor funcţionale.

În ultimii 60 de ani, Europa sa schimbat, la fel ca întreaga lume. Astăzi, mai mult ca niciodată, întro lume globalizată în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări.

Europa secolului al XXI-lea se confruntă cu o serie de provocări: mondializarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie sau noile ameninţări la adresa securităţii.

Uniunea Europeană înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquisului Comunităţii Europene şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).

Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu. În cadrul Tratatul de la Maastricht, cei trei piloni sunt definiţi astfel:

  1. PRIMUL PILON cel mai important şi mai solid pilon rămâne în continuare Comunitatea Europeană, ale cărei puteri au fost extinse considerabil prin tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi de la Nisa. Acesta vizează dimensiunea comunitară, reflectată prin:
  • Cetăţenia europeană;
  • Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului;
  • Politici comunitare;
  • Uniunea economică şi monetară.
  1. AL DOILEA PILON - Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) conferă un fundament contractual colaborării interstatale în domeniul politicii externe practicate de la începutul anilor '70 în afara Comunităţilor Europene un fundament solid, eminamente interguvernamental, din afara tratatului Comunităţilor Europene.
  2. AL TREILEA PILON este constituit din cooperarea, de asemenea stabilită în afara tratatului CE, a statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi cel al politicii interne.

Prin intermediul unor instituţii comune (Consiliu, Comisie, Parlament European, Curtea Europeană de Justiţie), precum şi al unui catalog extensiv de obiective, aceste părţi distincte ale Uniunii sunt angrenate cel puţin parţial. În tot cazul, felul în care sunt luate deciziile, modul în care decurge luarea acestora, precum şi importanţa fiecăreia dintre instituţiile şi actorii implicaţi diferă în mod evident de la un caz la altul. Acesta vizează cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme fără frontiere. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile convieţuirii, înscrise în tratate, trebuie revizuite.

Evoluţia procesului de globalizare - în multitudinea şi varietatea formelor şi nivelurilor sale de manifestare, consitituie un argument invincibil în favoarea reconsiderării modalităţilor de abordare tehnico-pragmatică a managementului instituţiei publice.

Noţiunea de spaţiu administrativ european a fost gândită după modelul spaţiilor economice şi sociale europene.

2 Analiza structurală a colectivităţilor locale şi regionale

Statele Uniunii Europene sunt grupate din punct de vedere al structurii statele în trei categorii:

  • State federale: Austria şi Germania;
  • State regionale: Belgia, Italia şi Spania;
  • State unitare: Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Portugalia, Olanda, Danemerca, Suedia, Grecia, Finlanda şi Luxemburg.

În ceea ce ce priveşte colectivităţile locale ca obiect al descentralizării, în unele colectivităţi ale statelor federale se pot distinge următoarele caracteristici:

  • Existenţa a trei niveluri ale colectivităţii locale:
  • regiunea (comunitatea);
  • provincia;
  • comitatul, departamentul, districtul şi comuna urbana, rurală în Austria, Belgia, Germania, Franţa, Italia şi Spania.
  • Existenţa unei puteri legislative în cadrul landurilor, regiunilor şi comunităţilor în statele federale şi în cele regionale.

În statele unitare ca şi în cele federale nivelul local - comunal sau al municipiilor dispune de largi competenţe cel provincial fiind cel mai adesea folosit pentru exercitarea controlului, coordonare şi chiar planificare a diferitelor programe intercomunale.

Locul rezervat comunităţilor locale în cadrul statelor federale este bine definit. Astfel, în măsura în care entităţile federale sunt considerate adevărate state, Constituţia federală a instituit doar norme de principiu privind existenţa colectivităţilor descentralizate.

Statele federale sunt state unde recunoaşterea descentralizării a antrenat existenţa unor colectivităţi locale puternice.

În statele regionale tensiunea între centralizare şi descentralizare se menţine. În unele state unitare aceasta s-a accentuat prin introducerea unui nivel suplimentar, între stat şi colectivităţile locale. Aceste state au fost iniţial marcate de incertitudinea susţinută de vechiul nivel intermediar dintre stat şi comună şi de riscul unui centralism regional care ar putea substitui centralismul static.

Descentralizarea a rămas o preocupare esenţială a statelor comunitare menţionate, care după reformele din 1970-1980 a dus la o mai mare stabilitate instituţională în Germania şi Spania, existând astăzi un statu quo instituţional. Italia, însă recunoaşte autonomia regională, dar de o manieră limitată.

Belgia reprezintă un stat aparte, scopul actualelor reforme fiind transformarea într-un stat federal, compus din comunitate şi regiuni.

În general, la baza sistemului local al Uniunii Europene se află comuna (rurală sau urbană) care poate fi percepută ca o colectivitate umană de bază.

Comunele urbane, oraşele sau municipalităţile sunt şi ele împărţite în oraşe mari, metropole şi capitale. Pentru marile aglomerări se utilizează regimul de district.

În România, potrivit prevederilor constituţonale se precizează organizarea administrativă a teritoriului, menţionându-se că teritoriul este structurat sub aspectadministrativ în comune, oraşe şi judeţe, iar autorităţile administraţiei publice funcţionează la nivelul fiecărei unităţi administrativ - teritoriale.

3 Tendinţe manifestate în managementul organizaţiilor publice la nivel mondial şi în România

În reliefarea rolului instituţiei publice la nivel european şi naţional, în ţările membre ale Uniunii Europene trebuie abordat modul de funcţionare al managementului instituţiilor publice moderne în câteva state europene dezvoltate, membre ale acesteia, în legătură cu:

  • organizarea instituţiei publice în aceste state;
  • structura organizatorică a unei astfel de instituţii publice;
  • decizia la nivelul instituţiei publice respective, cu punerea în evidenţă a etapelor fundamentării deciziei la nivelul instituţiei publice europene.

Noile coordonate evolutive ale economiei mondiale în curs de globalizare - sistem integrat al „economiei mondiale cu frontiere" şi al celei „transnaţionale" - pentru care intituţia publică, privită ca entitate reprezintă un sistem deschis, adaptiv determină o mutaţie de conţinuţ amplă şi profundă în privinţa locului şi rolului managementului public modern în ceea ce numim sistemul global de management.

Ca fenomene ce marchează esenţial viaţa economică şi socială a începutului de mileniu, consider că, globalizarea şi revoluţia managerială trebuie integrate întrun nou model al teoriei şi practicii manageriale, care să permită şi să favorizeze potenţarea lor reciprocă.

Adaptarea instituţiilor publice la economia de piaţă presupune profunde schimbări la nivelul managementului public. Necesitatea urgentă de a inova, de a crea noul în management presupune, la nivelul fiecărei instituţii publice, adoptarea unor strategii inovatoare, orientate spre promovarea noului pentru realizarea eficienţei în cadrul sistemului.

Unul din principalele obiective ale funcţionarilor publici, în special cei cu funcţii de conducere în sistem, trebuie să fie descoperirea şi asimilarea elementelor noi în toate domeniile de activitate şi abordarea întrun spirit deschis a propunerilor de schimbare.

Aceasta înseamnă, fără îndoială, înalt profesionalism din partea managerilor publici pentru a identifica, înţelege şi recunoaşte nevoia de schimbare, pe de o parte, iar pe de altă parte, de a acţiona în sensul implementării acesteia.

Managerii publici trebuie să gândească în termenii structurilor viitoare de management european.

Schimbarea managementului nu este nici simplă şi nici uşoară. Ea impune un volum de muncă, de însuşire a noilor practici şi metodici manageriale, a legilor, de cutezanţă în aplicarea lor la specificul fiecărei instituţii, precum şi a fiecărui proces de schimbare. În asemenea situaţii, calitatea managerilor publici devine de maximă importanţă.

Mai mult chiar, atunci când politicile de stat devin din ce în ce mai complexe şi din ce în ce mai expuse la colaborarea internaţională, aşa cum este cazul statelor membre ale Uniunii, nevoia de manageri publici cu perspective reale şi cu abilitatea de aşi coordona munca în relaţiile cu instituţiile naţionale şi internaţionale devine şi mai acută.

Din păcate, la fel de acută este şi nevoia de specialişti în managementul european. Constituirea managementului european ca o disciplină cu statut ştiinţific aparte, cu domeniu propriu, cu metode, cu principii şi reguli deosebite, presupune şi existenţa unor specialişti, a unor profesionişti în domeniul managementului european.

Insuficienţa acestora a dus la tratarea neproporţională a problemelor juridice în dauna celor manageriale. Acest aspect coroborat cu lipsa unor standarde comune de management public constituie o barieră în calea consolidării instituţionale şi a creşterii capacităţii administraţiei publice.

În ultimii ani au fost declanşate o serie de mutaţii importante în domeniul managementului public.

Faptul este absolut normal, dacă luăm în considerare elementele noi promovate de specialiştii în domeniu. Acestea redefinesc semnificativ cadrul de desfăşurare a proceselor de management şi de execuţie din instituţiile publice, valorile, modul de exprimare şi de evaluare a performanţelor obţinute de managerii publici şi de executanţi.

Câteva din cele mai reprezentative schimbări intervenite în managementul public internaţional sunt prezentate în continuare.

Loading...