Pin It

Necesitatea cunoaşterii aprofundate şi cât mai exacte a fenomenului de administraţie publică, în toată complexitatea lui, pentru a se putea acţiona în sensul perfecţionării acestui important domeniu al vieţii sociale, a condus la apariţia unei activităţi de cercetare care a primit denumirea de ştiinţa administraţiei[1].

Se susţine[2] că la originea ştiinţei administraţiei se află cursurile privind ştiinţele cameralistice predate la universităţile germane, în secolul XVIII. Cuvântul german Kameralien, care provine din latinescul camera cu înţelesul de instituţie financiară, se traduce prin „a administraţiei" sau „privind administraţia", de unde sintagma ştiinţa administraţiei.

Iniţial, ştiinţele cameralistice se ocupau de administraţia finanţelor publice, pentru ca ulterior să-şi extindă obiectul la ansamblul administraţiei publice.

Ştiinţele cameralistice s-au dezvoltat în secolul XIX în cadrul unor universităţi din Germania şi Austria. Aceste ştiinţe nu se reduceau la cercetări teoretice ci implicau şi o serie de lucrări practice. Se consideră că Imperiul Austro-Ungar a avut în secolul XIX o administraţie foarte evoluată şi datorită operelor cameraliştilor.

Preocupări remarcabile pentru ştiinţa administraţiei se manifestă şi în Franţa, unde s-a înfiinţat prima Şcoala de Administraţie, în anul 1848.

La începutul secolului XX, ştiinţele cameralistice au intrat în declin, fiind absorbite de ştiinţa politică şi de ştiinţa juridică, sub influenţa dreptului administrativ francez.

Datorită complexităţii fenomenului abordat, cu privire la ştiinţa administraţiei s-au format mai multe concepţii, fără a se ajunge la un acord. Concepţiile diferite ale autorilor asupra ştiinţei administraţiei au început să se cristalizeze încă din secolul XIX. Prezentarea sintetică a acestor concepţii este utilă, deoarece toate fac parte din ansamblul ştiinţei administraţiei.

  • Concepţia principiilor raţionale

Potrivit acestei concepţii ştiinţa administraţiei este ştiinţa principiilor raţionale ale administraţiei publice. Ea a fost lansată de întemeietorii dreptului administrativ francez[3].

Această concepţie a fost adoptată şi de profesorul Constantin Dissescu de la Facultatea de drept din Bucureşti. În Cursul său de drept public român, vol. 3, Dreptul administrativ, din 1891, Constantin Dissescu afirmă ca dreptul administrativ şi ştiinţa administrativă sunt discipline distincte. Ştiinţa administrativă trebuie să formuleze principiile raţionale pe care trebuie să le respecte gestiunea afacerilor publice. Tot ea trebuie să furnizeze cunoştinţele necesare unui bun administrator şi să pregătească reformele administrative. Ştiinţa administrativă trebuie să cerceteze administraţia în dinamica ei, pentru a sesiza problemele viitoare şi a găsi soluţiile acestora. În viziunea lui Constantin Dissescu, ştiinţa administrativă are un caracter pluridisciplinar.

  • Concepţia ştiinţei politice

Concepţia potrivit căreia ştiinţa administraţiei este o ştiinţă politică a fost exprimată, la sfârşitul secolului XIX, de autorul german Lorenz von Stein, în lucrarea sa de 8 volume intitulată Teoria administraţiei[4]. Autorul porneşte de la premisa că teoria administraţiei publice nu se reduce la dreptul administraţiei publice, ci priveşte activitatea concretă a autorităţilor statului. În acest context, autorul analizează conceptele de Constituţie, administraţie publică şi relaţiile dintre ele. Potrivit concluziilor analizei, Constituţia, operă politico-jurdică, crează dreptul administraţiei publice, dându-i măsura şi ordinea, iar administraţia publică realizează în concret normele constituţionale, ca înfăptuire a voinţei politice a statului. Constituţia ar fi o ficţiune fără administraţia publică, iar administraţia publică n-ar avea putere fără Constituţie.

Lorenz von Stein afirmă că din conceptul de administraţie publică se dezvoltă teoria administraţiei, ca teorie a relaţiilor permanente dintre morală şi puterea politică ce se condiţionează reciproc. Teoria administraţiei urmăreşte înţelegerea forţelor şi normelor ce guvernează viaţa reală, motiv pentru care este ştiinţa vieţii statului în toate formele şi elementele sale. Astfel, dreptul administrativ este doar o componentă a teoriei administraţiei, care înglobează toate ştiinţele politice practice, realizând o sinteză a elementelor politico-juridice care determină viaţa statului. De aici corolarul că teoria administraţiei este o ramură a ştiinţei politice. Pe această bază, unii autori au afirmat necesitatea unei ştiinţe speciale a administraţiei care cuprinde teoria administraţiei şi dreptul administrativ. Dezvoltările doctrinare, pe aceste coordonate, au condus la definirea ştiinţei politice ca ştiinţă a activităţii statului, care se divide în două ramuri principale: ştiinţa legislaţiei şi ştiinţa administraţiei.

În România, cel mai important adept al concepţiei potrivit căreia ştiinţa administraţiei este o ştiinţă politică a fost profesorul Paul Negulescu. El considera că ştiinţa administraţiei studiază activitatea administrativă din unghiul politicii administraţiei publice, care nu are caracter juridic. Studiul se concentrează pe realizările administraţiei publice în serviciul interesului public. Cercetarea trebuie să urmărească în mod critic realităţile practice, concrete ale administraţiei publice, mai ales sub aspectul mijloacelor şi rezultatelor. De asemenea, trebuie analizate forţele social-politice ale administraţiei publice în dinamica lor, în scopul formulării unor reguli privind oportunitatea şi eficienţa.

  • Concepţii sociologice şi economice[5]

Există autori care apreciază că ştiinţa administraţiei cercetează principiile generale care trebuie urmate de stat în acţiunea sa socială. În altă exprimare, ştiinţa administraţiei examinează materiile administrative pentru a descoperii determinantele acţiunii sociale pozitive a statului sau, în acelaşi ton, sunt autori care consideră că tot ce priveşte intervenţia socială a statului constituie obiect de cercetare pentru ştiinţa administraţiei.

Ştiinţa administraţiei a mai fost definită ca parte a sociologiei, mai precis ca sociologia administraţiei, adică studiul comportamentelor diverselor grupuri sociale din cadrul administraţiei publice şi interacţiunile lor cu societatea în ansamblu.

O altă abordare consideră ştiinţa administraţiei ca fiind economie politică aplicată, pentru că studiază aplicarea principiilor economiei politice în activitatea administraţiei publice.

În fine, potrivit altei concepţii, ştiinţa administraţiei studiază organizarea oamenilor şi gestiunea materialelor, astfel încât să poată fi îndeplinite in bune condiţii scopurile statului. Această concepţiei exagerează importanţa activităţii de gestiune desfăşurată de administraţia publică, minimalizând esenţa autoritară a acţiunii administrative.

  • Concepţia organizării ştiinţifice a muncii

Potrivit acestei concepţii, ştiinţa administraţiei este disciplina tehnică prin care trebuie să se realizeze raţionalizarea şi organizarea optimă a muncii în administraţia publică, pentru ca acţiunea administrativă să fie eficace şi eficientă.

Această concepţie a apărut sub influenţa preocupărilor din SUA, de la începutul sec. XX, pentru raţionalizarea şi organizarea tehnico-ştiinţifică a muncii în întreprinderi[6]. Deschizătorul de drumuri în acest domeniu a fost inginerul Frederic W. Taylor[7] (1856 - 1915).

Obiectivele taylorismului, adoptate şi adaptate de ştiinţa administraţiei

sunt:

  • înlocuirea empirismului prin organizarea sistematică a fiecărui element al muncii;
  • divizarea proceselor de muncă;
  • crearea unor echipe de specialişti care supraveghează personalul de execuţie;
  • cercetarea sistematică a randamentului maxim al oamenilor şi maşinilor;
  • specializarea , pregătirea şi antrenarea lucrătorilor.

Realitatea practică a demonstrat că sistemul lui Taylor, deşi a sporit randamentul proceselor de muncă repetitive, nu a condus la rezultatele scontate şi a generat următoarele efecte negative:

  • surmenarea lucrătorilor;
  • mărirea şomajului şi insecuritatea lucrătorilor;
  • a făcut munca monotonă şi a legat lucrătorul de maşină.

Principala deficienţă a sistem taylorist este că nu ţine seama de

caracteristicile factorului uman. Lucrătorii sunt fiinţe umane, cu personalitatea, interesele şi sentimentele lor, nu maşini. Neglijând caracteristicile lor de fiinţe umane, ei vor manifesta o atitudine ostilă faţă de sistem, cu consecinţe negative pentru rezultatele întreprinderii. Succesorii lui Taylor au căutat şi găsit corectivul necesar sistemului acestuia. Acesta este asigurarea unei atitudini participative din partea lucrătorilor. O asemenea atitudine nu poate fi realizată prin constrângere, ci numai prin convingere, prin valorizarea calităţilor şi stimularea iniţiativelor personale privind îmbunătăţirea condiţiilor şi metodelor de muncă.

  • Concepţia tehnico - organizatorică

Într-o formulare sintetică, această concepţie susţine că ştiinţa administraţiei cercetează părţile tehnice şi organizatorice comune tuturor domeniilor administraţiei publice[8], deoarece acestea ar constitui esenţa entităţilor administrative şi asupra lor trebuie acţionat, cu mijloace ştiinţifice, pentru ameliorarea rezultatelor. Analiza trebuie să fie complexă şi să se extindă la întreaga problematică a organizării şi funcţionării administraţiei publice, de la reglementările organice până la operaţiunile de registratură.

În acest cadru general s-au manifestat mai multe orientări, care se disting prin faptul că pun accentul pe diferite aspecte ale fenomenului administrativ şi au viziuni diferite asupra obiectivelor principale ale ştiinţei administraţiei.

O primă orientare pune accentul pe căutarea celor mai bune soluţii pentru realizarea sarcinilor ce decurg din atribuţiile ce revin diverselor autorităţi şi instituţii ale administraţiei publice. Astfel, ştiinţa administraţiei trebuie să răspundă la întrebările: Ce trebuie să facă administraţia publică ?, mergând până la cazurile concrete cu care se confruntă; Cum se face şi cum ar trebui să se facă în mod raţional ?; Cine trebuie să facă şi când?

O altă orientare, care s-a bucurat de succes la Congresul internaţional de ştiinţe administrative de la Bruxelles din anul 1910, are în vedere organizarea raţională. Ea afirmă că ştiinţa administrativă cuprinde ansamblul cunoştinţelor privind serviciile, autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, funcţionarii, acţiunea administrativă şi cele mai potrivite metode ale sale. De asemenea, cuprinde ştiinţa tehnică privind fiecare dintre ramurile administraţiei publice, având astfel o anvergură enciclopedică. Ştiinţa administrativă studiază organizarea metodică şi raţionalizarea tehnică a administraţiei, atât în privinţa activităţii funcţionarilor cât şi a amenajării structurale.

O orientare de largă răspândire pune accentul pe eficienţă. Ideea de bază a acestui curent de gândire este că eficienţa este prima axiomă a administraţiei publice, deoarece eficienţa acţiunii administrative înseamnă o bună servire a interesului general. Astfel, ştiinţa administraţiei a fost caracterizată ca ştiinţa eficienţei administrative. Cercetările ştiinţifice şi organizarea tehnică ştiinţifică a administraţiei publice se justifică numai în măsura în care măresc eficienţa. Deci, pentru ştiinţa administraţiei esenţială este eficienţa, înfăptuirea sarcinilor administrative cu randament maxim. Adică, maximum de efecte cu un consum minim de resurse umane, materiale şi financiare.

Altă orientare porneşte de la postulatul că ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze administraţia în realităţile ei sociale, politice, juridice, economice etc. Cu alte cuvinte, în toată complexitatea ei. În acest context s-a pus problema relaţiei cu dreptul administrativ. Concluzia asupra cărei s-a convenit a fost că teoria administraţiei şi dreptul administrativ nu pot fuziona în ştiinţa administraţiei, deoarece au obiect de cercetare diferit, însă între ele există legături strânse. Pe de o parte, cunoştinţele obţinute de teoria administrativă cu privire la realităţile administraţiei publice sunt necesare dreptului administrativ deoarece ştiinţa juridică trebuie să păstreze contactul cu realităţile sociale supuse reglementărilor juridice. Pe de altă parte, dreptul administrativ este cadrul obligatoriu în care se desfăşoară activitatea administrativă pe care ştiinţa administraţiei este chemată să o amelioreze.

În doctrina administrativă s-a bucurat de o mare influenţă curentul de gândire care a afirmat că ştiinţa administraţiei este ştiinţa conducerii administrative sau, în alţi termeni, ştiinţa administrării, a gestiunii, a managementului autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. În această concepţie, ştiinţa administraţiei trebuie să preia şi să transpună în administraţia publică rezultatele ştiinţei conducerii (administrării) întreprinderii, sau ale managementului, dacă folosim terminologia americană.

Această orientare a apărut ca urmare a impactului produs în mediul economico-social, la începutul secolului XX, de teoria inginerului francez Henri Fayol cu privire la conducerea întreprinderii.

Până la Fayol, ştiinţa conducerii afirma că întreprinderea are 5 funcţii: tehnică, financiară, comercială, de securitate şi contabilă. Teoria lui Fayol afirmă, în esenţă, că cea mai importantă şi complexă funcţie a întreprinderii este o a şasea şi anume funcţia administrativă. Aceasta este definită sintetic astfel: a administra înseamnă a prevedea, a organiza, a decide, a coordona şi a controla. În toate categoriile de întreprinderi calitatea esenţială a conducătorilor este capacitatea de a administra, iar a personalului de execuţie cea profesională.

A prevedea înseamnă prefigurarea viitorului. Pe această bază se elaborează programul de acţiune. Există previziuni pe termen scurt, mediu şi lung. Previziunile corecte sunt baza succesului întreprinderii.

A organiza înseamnă a construi organismul material şi social al întreprinderii. Pentru aceasta, trebuie găsite metodele de acţiune potrivite pentru atingerea obiectivelor urmărite şi trebuie asigurate, fără sincope, resursele umane, materiale şi financiare necesare.

Organizarea grupului social al întreprinderii presupune:

  1. stabilirea programului de acţiune în concordanţă cu resursele şi scopul întreprinderii;
  2. supravegherea executării programului;
  3. fixarea unei direcţii de dezvoltare clare;
  4. selecţionarea şi repartizarea personalului, astfel încât fiecare compartiment funcţional să fie condus de o persoană temeinic pregătită şi activă şi fiecare om să fie plasat la locul potrivit;
  5. definirea precisă a atribuţiilor;
  6. concentrarea acţiunilor şi coordonarea efortului pentru realizarea obiectivelor;
  7. încurajarea iniţiativelor şi responsabilităţilor;
  8. sancţionarea abaterilor;
  9. remunerarea echitabilă şi diferenţiată pentru serviciile aduse;
  10. asigurarea respectării disciplinei;
  11. subordonarea intereselor particulare în raport cu interesele întreprinderii;
  12. acordarea unei atenţii speciale conducerii unitare;
  13. efectuarea unui control eficace şi eficient;
  14. combaterea abuzurilor de reglementare, a producţiei si fluxurilor de hârtii inutile.

Activitatea decizională este misiunea esenţială a conducerii, pentru că decizia (comanda) pune în mişcare şi face să funcţioneze orice organizaţie. În toate domeniile, fie că este vorba de armată, industrie sau administraţie publică, conducătorului i se cer multe calităţi. Astfel, el trebuie să-şi cunoască temeinic personalul, să elimine elementele incapabile sau perturbatoare, să cunoască raporturile de serviciu, să ofere exemplul cel mai bun. De asemenea, conducătorul trebuie să procedeze la verificări periodice ale personalului, să-şi reunească principalii colaboratori în şedinţe periodice pentru a realiza convergenţa eforturilor în sensul realizării obiectivelor, să nu se lase absorbit şi copleşit de detalii, să asigure buna organizare a activităţii, să stimuleze iniţiativa şi să răsplătească devotamentul.

A coordona înseamnă a armoniza, a concerta toate eforturile elementelor componente pentru a acţiona în sensul orientării generale a întreprinderii.

A controla înseamnă a stabili rapid şi precis dacă derularea programului organizării şi acţiunii se încadrează în parametri stabiliţi. Controlul trebuie să evidenţieze în timp util abaterile şi lipsurile şi trebuie urmat de măsuri de remediere a deficienţelor şi de sancţiuni.

După ce a formulat clar, precis şi unitar metodele şi normele de administrare a întreprinderii, Fayol a demonstrat că acestea se pot utiliza, cu adaptările de rigoare, în orice domeniu de activitate, inclusiv în administraţia publică. Mai mult, Fayol considera necesară înfiinţarea învăţământului administrativ extins pentru creare unei culturi naţionale în favoarea activităţilor raţional-ştiinţifice. Astfel, în şcolile elementare urmau să se predea noţiuni de administrare, în licee cunoştinţe mai ample, iar în şcolile superioare cunoştinţele cele mai dezvoltate. Numai aşa considera posibilă conceperea şi derularea, în mod natural, de activităţi raţionale la nivelul întregii societăţi.

  •  Concepţia teoriei generale sau a filozofiei administraţiei                                                                                  '

În această concepţie, apărută în timpul celui de-al doilea război mondial[9], se susţine existenţa unor principii raţionale şi metodologice, precum şi a unor norme general aplicabile ansamblului fenomenului administrativ. Toate acestea ar constitui teoria generală sau filozofia[10]administraţiei şi ar fi fundamentul ştiinţei administraţiei, tot aşa cum teoria generală sau filozofia dreptului este fundamentul ştiinţei juridice. Pe această bază se construiesc ştiinţele speciale ale administraţiei, specifice diverselor domenii administrative. O consecinţă a acestei susţineri este că ştiinţa administraţiei apare ca o premisă necesară pentru dreptul administrativ, pentru că numai aşa se pot înţelege în profunzime instituţiile dreptului administrativ şi finalităţile lor.

Principiul de bază al ştiinţei administraţiei, în această concepţie, este: Sursa oricărei cunoaşteri administrative stă în practică. Teoria, care are rolul de a păstra spiritul ştiinţific, poate modela conţinutul practicii în sensul stabilit de puterea politică.

Când în mintea practicienilor au apărut anumite idei privind activitatea administraţiei publice, ele nu au fost găsite cu ajutorul vreunei teorii, ci erau rezultatele cercetării relaţiilor dintre participanţii la activitatea administrativă. De aceea, ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze cutumele şi să descopere regulile după care raporturile personale şi necesităţile obiective determină activitatea administraţiei publice.

Potrivit adepţilor teoriei generale, ştiinţa administraţiei a cunoscut trei etape de dezvoltare.

Prima etapă este cea a definirii unor concepte. În acest proces, se utilizează logica pentru exprimarea unei realităţi pe care o cunoaşte fiecare participant la activitatea administrativă. Asemenea expresii se transformă treptat în reguli care se transmit între birouri şi de la funcţionar la funcţionar. Apar astfel recomandările destinate uzului intern al serviciilor. Cuprinse în actele autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice, ele devin reguli care se utilizează în activităţile practice pentru a obţine efecte imediate.

A doua etapă în dezvoltarea ştiinţei administraţiei începe atunci când constatările practice sunt preluate de teoretician, care, îmbrăcând în forme raţional ştiinţifice activitatea administrativă, încearcă să o explice şi celor ce nu au participat la ea. Raţionalismul se extinde astfel în administraţie considerându-se că activitatea acesteia poate fi îmbunătăţită prin recomandările unui om de ştiinţă care îi modelează activitate practică.

Cea de a treia etapă de dezvoltare a ştiinţei administraţiei este cea în care se postulează că transformarea practicii administrative este posibilă prin construirea unei teorii generale şi a unor teorii speciale ale administraţiei. În acest sens, ştiinţa administraţiei trebuie să cerceteze întreaga complexitate a activităţilor administrative, făcând legătura cu o serie de ştiinţe sociale şi tehnice necesare pentru rezolvarea variatelor probleme pe care le ridică viaţa.

Misiunea esenţială a teoriei generale este să răspundă la întrebarea: Cum trebuie să se administreze? Dar pentru aceasta sunt necesare răspunsurile la o serie de alte întrebări şi, în primul rând, la întrebarea Ce se administrează? Pentru a putea răspunde trebuie inventariate forţele reale ale diferitelor ramuri ale administraţiei şi trebuie să se cunoască forţele care determină locul administraţiei publice în viaţa socială. Apoi, urmează să se pună ordine, din punct de filozofic, în conceptele fundamentale ale administraţiei publice, concepte care nu se pot obţine prin generalizarea unor simple idei despre lumea exterioară, ci doar prin înţelegerea profundă a semnificaţiilor realităţilor. Filozofia administraţiei nu se limitează la a recomanda practicii anumite noţiuni teoretice. Ea trebuie să determine, să expună şi să coordoneze ceea ce este comun în realitatea dată a administraţie publice. De asemenea, trebuie să examineze în mod critic conceptele fundamentale ale diferitelor ramuri ale ştiinţelor speciale ale administraţiei.

Tot în filozofia sau teoria generală a administraţiei se pun o serie de probleme fundamentale, cum sunt:

  • care este limita între morală şi administraţie?
  • ce influenţe exercită morala şi dreptul asupra administraţiei?
  • care este evoluţia funcţiei administrative a ocrotirii existenţei omului?
  • în ce măsură administraţia poate fi organizată juridic?

În fine, ultima problemă de mare interes pentru filozofia administraţiei, pe care o menţionăm, este cea a rolului personalităţii în administraţia publică. Se apreciază că activităţile sunt irelevante în administraţie, dacă lipseşte personalitatea care să înţeleagă dinamica problemelor. Personalitatea se manifestă în arta administrării, în funcţiile organizării şi conducerii, în capacitate de valorificare practică a cunoştinţelor pentru soluţionarea problemelor etc. Într-o formulare generală, bazată pe un adevăr universal valabil, valoarea unei administraţii este dată de valoarea oamenilor care o alcătuiesc.

  • Concepţia vocaţională

În această concepţie, activitatea de administrare este mai mult o artă decât o ştiinţă. Afirmaţia are sens doar dacă prin artă înţelegem vocaţie, talent, abilităţi deosebite, îndemânare, pricepere, măiestrie. De fapt, în această viziune, aproape orice activitate poate fi şi o artă.

La această concepţie s-a ajuns de la observarea structurilor administrative de mici proporţii cu o conducere directă. În aceste cazuri apare evident faptul că abilităţile personale ale conducătorului determină rezultatele. Aşa s-a ajuns să se considere că administratorul este un fel de artist a cărui activitate se fundamentează pe vocaţia sa. El ar avea propria concepţie despre mecanismul administrării şi ar acţiona creator mai ales în funcţiile de organizare şi de conducere. În forma extremă a acestei orientări CONCEPŢII PRIVIND ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

se susţine că arta administrării nu poate fi învăţată, deoarece nu există reguli corespunzătoare diversităţii nemărginite a naturii umane. În realitate, în orice domeniu de activitate talentul singur nu poate asigura realizări importante. Este nevoie şi de respectarea rigorilor ştiinţifice. Se poate vorbi despre o artă a administrării, în sensul unei aplicări creative şi adecvate a principiilor ştiinţifice, precum şi al alegerii, dintre mai multe variante posibile, a soluţiei optime. Este de dorit ca normele ştiinţifice să fie transpuse în practică cu măiestrie. Posedând cunoştinţe temeinice de ştiinţa administraţiei, administratorul caută, pe de o parte, echilibrul între exigenţele normelor juridice şi ale altor constrângeri , iar pe de alta, soluţia echitabilă şi utilă în interesul oamenilor. Astfel, activitatea lui apare ca o artă, dar în realitate se fundamentează pe o temeinică pregătire profesională.

  • Concepţia negativistă

Adepţii acestei concepţii neagă existenţa ştiinţei administraţiei, invocând trei considerente principale:

  1. Fenomenul de administraţie publică este studiat de dreptul administrativ, care i-a construit şi modelul teoretic. Ştiinţa dreptului administrativ nu se rezumă la aspectele strict normative ale administraţiei publice, ci urmăreşte îndeaproape şi practica administrativă, folosindu-se şi de aportul altor ştiinţe. Până la urmă, toate aspectele reieşite din practica administrativă se exprimă în normele administrative, care devin din ce în ce mai detaliate şi mai tehnice. În aceste condiţii, o ştiinţă a administraţiei care ar studia realitatea sau practica administrativă , în scopul de a o îmbunătăţii, s-ar suprapune peste dreptul administrativ. În concluzie, ştiinţa administraţiei nu se poate separa de dreptul administrativ.
  2. Ştiinţa administraţiei este lipsită de autonomie deoarece ea se reduce la o serie de cunoştinţe aparţinând altor ştiinţe care studiază administraţia publică.
  3. Dacă se pune accentul pe aspectul politic al ştiinţei administraţie, atunci ea nu este altceva decât o parte a ştiinţei politice şi anume politica mijloacelor.

Cei ce neagă existenţa ştiinţei administraţiei admit totuşi că s-ar putea vorbi de o ştiinţă a administraţiei, ca formulă sintetică pentru cercetările asupra administraţiei publice ale diferitelor ştiinţe, care în mod firesc aparţin acestora, dar care din raţiuni didactice sau practice sunt grupate, armonizate şi prezentate împreună.

 

[1]   Ioan SANTAI, Drept administrativ şi ştiinţă administrativă, vol.I, Ed. RISOPRINT, Cluj - 1998, p.10.

[2]  Mihai T. OROVEANU, Tratat de Ştiinţa administraţiei, Ed. CERMA, Bucureşti - 1996, pp.55,56.

[3] Ibidem, p.56.

[4] Mihai T. OROVEANU, op.cit, pp.57,58.

[5] Ibidem, p.59.

[6] "

Întreprindere înseamnă unitate economică de producţie, de prestări servicii sau de comerţ.

[7]  The Principles of Scientific Management, New-York, 1911.

[8]  Mihai T. OROVEANU, op.cit, pp.62-69.

[9] Mihai T. OROVEANU, op.cit, pp.69-73.

[10]  Termenul filozofie este folosit în sensul de totalitate a concepţiilor şi principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei ştiinţe.