Principiul conducerii centralizate a administraţii publice exprimă, sub aspect organic şi funcţional, unitatea şi omogenitatea de scop şi acţiune a întregii puteri executive, pentru promovarea intereselor naţionale, evidenţiind latura ierarhică verticală a acestei puteri, specifică oricărui stat unitar.
Pentru ca sistemul autorităţilor administraţiei publice dintr-un stat unitar să contribuie în mod eficace la asigurarea unităţii statale, trebuie ca organele ce îl constituie să aibă o conducere unică, ceea ce se realizează prin autoritatea de vârf a sistemului, care este guvernul, iar structura elementelor ce compun sistemul trebuie să fie unitară, cu toată dispersia lor teritorială, astfel încât să existe compatibilitate între ele.
sistemul administrativ se caracterizează prin existenţa hotărârilor de nivel central cu caracter obligatoriu pentru organele din teritoriu şi pentru autorităţile locale.
Conducerea unitară se exercită asupra întregului sistem, indiferent că aceasta se realizează în cadrul ierarhiei, prin subordonare din treaptă în treaptă până la organul de vârf, sau în afara ierarhiei, prin intermediul multiplelor forme ale controlului de stat: administrativ, de contencios, financiar etc.
In funcţie de raporturile ierarhice sau neierarhice dintre autorităţile din teritoriu, şi cele centrale, putem distinge o conducere centralizată, care poate îmbrăca forma centralizării stricte sau a deconcentrării, şi o conducere descentralizată, care poate merge până la forma autonomiei locale, dincolo de care se modifică structura unitară a statului.
Formele conducerii nu se exclud între ele. De regulă, în realitate, întâlnim formule mixte. Astfel, în anumite domenii, cum este cel militar, se utilizează centralizarea strictă. In altele, se poate proceda la deconcentrare, cum este cazul unor atribuţii ale prefectului. Unele servicii publice, cum este asistenţa socială pot fi descentralizate. In fine, marea majoritate a problemelor de interes local pot fi rezolvate în regim de autonomie locală.