Din cele ce preced rezultă că, funcţia publică este:
- o totalitate de atribuţii, de puteri şi de competenţe de specialitate cu care sunt dotate la înfiinţare, serviciile publice;
- funcţiile publice ale unui serviciu public sunt cuprinse în statul de funcţii întocmit şi aprobat, potrivit legii;
- atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se stabilesc în raport de sarcinile specifice pe care serviciile publice le exercită, în vederea satisfacerii intereselor generale ale societăţii;
- atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se exercită în mod continuu şi permanent;
- atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se realizează de către funcţionarii publici numiţi sau aleşi în funcţia respectivă;
- persoana fizică care doreşte să ocupe o funcţie publică trebuie să îndeplinească condiţiile de studii şi stagii cerute de statul de funcţii al serviciului public;
- pentru munca prestată, în cadrul funcţiei publice pe care o ocupă, funcţionarul public primeşte un salariu lunar şi alte drepturi băneşti, prevăzute de lege;
- funcţia publică se desfiinţează de către organul care a înfiinţat-o prin acte juridice de aceeaşi natură.
Ţinând seama de elementele menţionate, într-o încercare de definire a acestei noţiuni putem considera că funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţă, stabilită potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale societăţii.
Definind noţiunea de funcţie publică, P. Negulescu arată că : funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe, organizate de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi) persoană fizică, care, exercitând puterile în limitările competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea. "1
Statul şi autorităţile publice organizate de acesta pentru realizarea suveranităţii sale înfiinţează la nivel central şi în unităţile administrativ-teritoriale servicii publice care să asigure satisfacerea unor interese generale, a unor nevoi specifice locuitorilor.
Serviciile publice apar ca forme organizatorice (genul organelor, instituţiilor, regiilor) în cadrul cărora se desfăşoară şi se realizează activităţi concrete, de către anumite persoane care au o pregătire de specialitate tocmai pentru a realiza aceste activităţi cu maximă eficienţă. Aceste activităţi (atribuţii) competente, sunt funcţiile publice. întâlnim „funcţii publice,, în sfera oricărei puteri a statului, iar Constituţia României şi alte acte normative folosesc această noţiune, în diverse sintagme, legând-o de fiecare din aceste puteri şi de autorităţile publice care o exercită. Legea nr. 215/2001 (modificată) privind administraţia publică locală face referiri la „funcţia de primar,, capitolul III art.61- 73, - funcţia de secretar al consiliului - capitolul IV, art.83-86, - funcţia din cadrul serviciilor publice locale - capitolul IV, art.87-89, funcţia de prefect - capitolul VIII art.130-144. Legile referitoare la salarizarea funcţionarilor publici din cele trei puteri se referă la : „funcţii de execuţie," , „funcţii de execuţie de specialitate specifice" , „funcţii de conducere". Prin unele Hotărâri ale Guvernului, mai ales cele referitoare la salarizarea în instituţiile bugetare sau în regiile autonome, se întâlnesc dispoziţii referitoare la „funcţii de execuţie pe grade profesionale," , „funcţii de execuţie pe trepte profesionale" , „funcţii de conducere". Conţinutul fiecărei funcţii publice adică acele atribuţii, puteri, competenţe proprii, care o deosebesc de alte funcţii publice sunt stabilite, de regulă, de însăşi actul care o înfiinţează - Constituţie, legi sau, în ţara acestora, prin hotărâri ale guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale.
Aceleaşi acte o poate şi desfiinţa, atunci când autoritatea competentă consideră că nu mai este necesară, sau că acele atribuţii pot fi realizate în cadrul altei funcţii. La regiile autonome, funcţiile publice sunt create prin actul de constituire a acestora.
Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de largă gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie.
Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă importanţă considerabilă.
Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.
De aceea, se poate spune că eficacitatea administraţiei publice depinde de calitatea umană şi capacitatea tehnică a celor care alcătuiesc organele administraţiei publice, a funcţionarilor care lucrează în administraţie publică, îndeplinind o funcţie de stat, o funcţie publică1.
Exercitarea unor atribuţii pe baza unor însărcinări în cadrul organelor administraţiei publice constituie funcţii în cadrul acestor organe, iar cei care le realizează au calitatea de funcţionari ai organelor administraţiei publice.
Funcţia, în cadrul administraţiei publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală "._
Definiţia legala a funcţiei publice se bazează pe teza exprimată constant în doctrina de drept public care defineşte competenţa unei autorităţi sau instituţii publice, ca fiind un ansamblu de atribuţii stabilite de legea fundamentală sau de alte legi care conferă drepturi şi obligaţii pentru realizarea în nume propriu, pe baza prerogativelor puterii publice, a unei anumite activităţi administrative . Legea mai recurge şi la termenul de „ responsabilitate" care însă are mai mult o semnificaţie filozofică, de raportare a individului la sistemul de valori existent si mai puţin una juridică, având în vedere că în accepţiunea cea mai largă, termenii de răspundere şi responsabilitate sunt sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie care în final implică răspunderea.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, ştiinţa dreptului administrativ a beneficiat de contribuţia unor reputaţi specialişti care au influenţat şi doctrina din ţara noastră. Max Weber a fost fondatorul administraţiei moderne care s-a dezvoltat mai întâi în Europa Occidentală. Dezvoltarea funcţionarilor de carieră şi a structurii administraţiei a fost posibilă datorită existenţei unor autorităţi centrale suficient de puternică. Monarhii aveau nevoie de aceşti funcţionari pentru a-şi administra domeniul, iar prin intermediul autorităţii înlocuiesc astfel puterea nobililor locali.
Astfel de evoluţii au avut loc cu precădere în monarhiile absolutiste din Europa Occidentală, monarhii ce erau caracterizate de dezvoltare continuă, de structuri militare şi administrative centrale, dezvoltare care până la urmă a însemnat o acumulare de putere la nivel central. Această acumulare de putere s-a produs în detrimentul vechilor centre de putere din Evul Mediu.
In stabilirea naturii juridice a noţiunii de funcţie publică administrativă s-au conturat mai multe concepţii referitoare la:
- teza contractului de drept privat, susţinută în principal de doctrina germană care prin Paul Laband a fundamentat concepţia mandatului reprezentativ, inspirată de teoria mandatului civil;
- teza contractului administrativ, susţinută de unii reprezentanţi ai şcolii franceze;
- teza statului legal, promovată de susţinătorii dreptului public francez Esmein , Haurion , Duguit şi Jeze care susţineau ideea că funcţia publică se bazează pe un act de autoritate, ce implică prerogative de putere publică şi nu drepturi şi obligaţii contractuale.
In perioada postbelică doctrina a folosit noţiunea de funcţie de stat şi funcţionar de stat pentru a desemna persoanele care desfăşurau activităţi de natură administrativă, pe fondul diminuării importanţei dreptului public şi a fundamentării autonomiei dreptului muncii. Astfel doctrina de drept a muncii are adepţi şi astăzi. Ea a promovat teza unicităţii raportului juridic de muncă potrivit căreia, contractul individual de muncă, reprezintă unicul temei al raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartizare, nu constituiau decât condiţii speciale necesare încheierii unor anumite raporturi juridice de muncă, alături de condiţiile generale cum sunt capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă şi altele. Raporturile de muncă erau considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut special.
In noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina de drept a muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi faptul că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor publici în cadrul dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul dreptului administrativ. Totodată se susţine teza unei noi ramuri de drept, dreptul profesional sau teza apărută în Franţa care promovează ideea unui Drept al muncii publice.
In prezent în ţările Uniunii Europene se manifestă opţiuni care consacră, fie concepţia bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept public, fie cea care conţine reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai multe ţări predomină
concepţia statutului legal1.
Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în ţările francofone prin noţiunea ,, funcţion publique ,, în Regatul Unit al Marii Britanii prin expresia ,,civil service,, în Germania prin sintagma ,,affentlicher dienst,, iar personalul care îndeplineşte aceste funcţii se numeşte ,,functionnaires,, în Franţa şi Luxemburg ,,civil servent,, în Anglia şi Irlanda ,,Beauter,, în Germania. În Italia este folosită sintagma ,,impiegato civile de allo stato,, în Belgia ,,agent de l Etat,, iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează noţiunea de ,,funcţionario,,. Atât în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări sunt întâlnite şi alte expresii cum ar fi ,,agent public,, „funcţionar de stat,, „servitorul coroanei,, sau ,,manager public,,.
Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de reglementare a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura occidentală de specialitate s-a propus uniformizarea noţiunilor prin folosirea expresiilor „personal administrativ,, sau „personalul din administraţie,,. Totodată se manifestă preocupări pentru „modernizarea,, concepţiei juridice referitoare la acest personal şi a funcţiei îndeplinite iar sub presiunea unor forţe politice şi sindicate se susţine chiar ideea „privatizării,, funcţiei publice. Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993 cunoscut sub denumirea de „decretul privatizării funcţiei publice,, se consacră principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice la convenţiile colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi sindicatele funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei publice reprezintă o opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi pe necesitatea soluţionării unor trebuinţe de ordin social.
În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura acesteia în funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie publică comunitar- europeană. Modul de reglementare a funcţiei publice comunitare locale şi naţionale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi concepţiile juridice adoptate, având baze atât constituţionale, cât şi statutare iar funcţia publică comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul funcţionarilor comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.