În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter moral dintre care unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale.
Probitate
Se întelege prin probitate în primul rând corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Există o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel „Acelaşi conţinut care este un drept şi o îndatorire este un drept„ . Cu alte cuvinte, funcţionarul are dreptul de a exercita o funcţie publică atâta timp cât întelege că acea funcţie este o îndatorire pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
Demnitate
Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului publică din sintagma „funcţie publică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o are un funcţionar investit cu o funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni). Tocmai caracterul public al unei funcţii interzice funcţionarului să se comporte ca ceilalţi şi să ceară avantaje pentru el sau pentru alţii. Sub aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa.
Reputaţie
Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă de felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau renume, reputaţia este redată în primul rând, de efortul personal, al celui în cauză, care de cele mai multe ori se „confecţionează" în timp din elemente ce ţin de resortul moralei, fiind apoi răspândită prin intermediul oamenilor sau eforturilor mass-media. Cât de relativă este această construcţie morală ne-o dovedeşte şi practica de zi cu zi.
Educaţia şi mediul, pe lângă caracterul nativ al persoanei sunt elemente determinante ale acestei morale. Reputaţia poate fi reală sau falsă, în funcţie de împrejurări, persoana în cauză putând fi de bună credinţă sau duplicitară, poate avea reale aptitudini sau şi le poate disimula.
Interdicţia cumulului
În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare administraţiei pe care o serveşte şi ca atare nu ar putea desfăşura activităţi lucrative în scop personal.
Totuşi în practica administraţiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru:
- activitatea de creaţie şi cea stiinţifică şi literară
- acordarea de consultaţii specializate în alte domenii decât cele ale administraţiei publice
- exploatarea brevetelor de invenţie
Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, facem observaţia că o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze în acelaşi timp atribuţiile a două sau mai multor funcţii publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arată că, în principiu funcţiile publice nu se cumulează căci interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa activitate funcţiei pe care o îndeplineşte.
Totuş un funcţionar angajat într-un serviciu public poate desfăşura temporar o activitate remunerată pentru un alt serviciu al admnistraţiei publice, cu condiţia să aibă acordul autorităţii administraţiei publice pentru care lucrează.
Imparţialitate
Cu privire la dreptul funcţionarului public de a face parte din partidele politice sau conturat doua opinii contrare:
Una care consideră administraţia ca anexă politicului şi ca atare posibilitatea ca funcţionarii să fie politici dispare.
Alta care consideră că funcţionarul are în principal executarea deciziei politice, fară a participa la activităţile partidelor.
În Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici la articolul 42 se stipulează „Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice".
Subordonarea
Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile primite de la şefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide poarta abuzului din partea şefului făcând posibilă apariţia corupţiei. Tocmai de aceea în doctrina şi prin Legea 188/1999 se recunoaşte dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În această situaţie, funcţionarul trebuie să anunţe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcţionarii superiori poartă răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar ajunge la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii subordonaţi să raspundă pentru faptele altora.
Fidelitate
Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea sarcinilor de serviciu şi în interesul instituţiei la care funcţionarul lucrează. Obligaţia de fidelitate cuprinde şi discreţia necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcţionarul operează. Tocmai de aceea, în unele statute ale funcţionarilor publici se prevede obligaţia de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de muncă (între 1 şi 5 ani). Obligaţia de fidelitate se extinde şi asupra persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ, care au obligaţia de a depune un jurământ la
începerea mandatului.
Respectul fată de funcţie
Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţa în limita de competenţă (competenţa definindu-se prin capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător şi cu eficienţă maximă a sarcinilor care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanţa, respectiv productivitatea şi eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, aşa cum sunt stabilite ele în fişa postului. Este evident că dacă funcţionarul primeşte lucrări pe care nu are competenţa să le rezolve, ori intervine pentru soluţionarea lor la şeful ierarhic suntem în prezenţa unei forme a abuzului în serviciu.