Administrație publică

Scurt istoric cu privire la Statutul Funcţionarilor Publici (Legea 188/1999) şi Codul de Conduită Statutul Funcţionarilor Publici

Statutul lui Cuza din 1864 este prima reglementare care aduce nou principiul numirii "indivizilor" care sunt chemaţi să constituie organul executiv şi să voiască în numele lui. Astfel, conform art.7 din Statut, şeful statului îi numea pe membrii corpului ponderator.

Constituţia din 1866 este cea care consacră în art. 88 principiul conform căruia regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă "funcţiile publice" conform legii.

Cât priveşte funcţiile publice din administraţia de stat, sub aceste auspicii nu se poate vorbi de o reglementare juridică unitară, deşi doctrina romanească este foarte clară în privinţa funcţiei publice încă de la 1904, o dată cu apariţia primei ediţii a "Tratatului de drept administrativ" al profesorului Paul Negulescu.

De altfel, art. 10 alin. 3 şi art. 132 alin. 5 din Constituţia din 1866 fac trimitere "asupra condiţiilor de admisibilitate şi intrare în funcţiile publice".

Constituţia din 1923 consacră pentru prima dată clar principii moderne de organizare a statului, instaurând reguli democratice moderne, fiind considerată la acea vreme şi nu numai, ca una dintre cele mai moderne Occidentale Constituţii din acest spaţiu geografic.

Legea pentru statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 (publicată în Monitorul Oficial nr. 60/19.06.1923), statuat în art. 37 ca funcţionarii publici, fără deosebire de sex, puteau accede la o funcţie publică dacă întruneau cumulative urmatoarele condiţii: Să fie cetăţeni români; Să fie majori, de 21 de ani împliniţi; Să fie apţi pentru serviciu din punct de vedere al sănătăţii; Să nu fi suferit vreo condamnaţiune infamată.

Dupa formula practicată în monarhiile constituţionale, aceştia depuneau juramântul de loialitate faţă de Rege.

Legea din 1923 reprezenta dreptul comun pentru funcţionarii publici; la dispoziţiile sale se recurgea ori de câte ori nu existau dispoziţii speciale. Pe de altă parte, dispziţiile sale nu se aplicau în cazul funcţiilor publice administrative pentru care existau reglementări speciale, aşa cum erau diferitele legi speciale.

La 3 noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Statutului funcţionarilor publici care stabilea în detaliu regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat.

Mai menţionăm faptul că dispoziţiile cu privire la funcţionarii publici din administraţia centrală, la demnitari, erau prevăzute în Legea din 2 august 1929 pentru angajarea ministerială iar cu privire la funcţionarii din administraţia locală, în Legea pentru modificarea administrativă din 1925.

De asemenea, dispoziţii foarte importante ce interesează regimul juridic al funcţiei publice din administraţia de stat romanească se aflau şi în Legea din 23 decembrie 1925 pentru contenciosul administrativ.

Legea din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici modificări, pana la 8 iunie 1940, cand s-a promulgat Codul funcţionarilor publici.

Între cele doua momente s-au adoptat atât de multe reglementări speciale, dar mai ales "derogări", încât statutul din 1923 a devenit aplicabil numai funcţionarilor din administraţia publică centrală.

Cert este însă că atunci o reglementare de uniformizare s-a impus, fapt ce motivează apariţia Decretului-lege din 8 iunie 1940 privind aprobarea Codului funcţionarilor publici. Acest cod a suferit numeroase modificări, motiv pentru care, în baza Legii din 7 februarie 1942, codul a fost republicat cu o noua renumerotare a articolelor, fiind apoi abrogat expres dupa 23 august 1944, când s-a adoptat în această materie o reglementare nouă, corespunzătoare noilor principii constituţionale care au fost consacrate printr-o serie de acte juridice începând cu Decretul nr. 1626/1944 de repunere în vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923.

La 22 septembrie 1946, a fost adoptată Legea nr. 746 pentru statutul funcţionarilor publici, lege ce cuprinde şase părţi. Prima parte era consacrată dispoziţiilor generale, partea a doua se refereă la condiţiile de încadrare, partea a treia cuprindea drepturile funcţionarilor publici, a patra parte se referea la îndatoririle funcţionarilor, partea a cincea conţinea dispoziţii speciale, iar partea a şasea dispoziţii finale şi tranzitorii.

Legea nr. 746/1946 a constituit, indiscutabil, un progres fată de legislaţia anterioară. Principalul său merit era acela că făcea din pregătirea şi specializarea practică, profesională o condiţie sine qua non pentru numire şi încredinţarea funcţiilor superioare şi dispunea reglementarea organizării acestei pregătiri, ce va mări competenţa şi capacitatea de lucru a funcţionarilor.

De asemenea, această lege a perfecţionat regimul aplicabil funcţiei publice, după cum urmează:

• deschide cai de acces catre funcţiile publice, inclusiv cele electorale;
• dezvoltă principiile sindicalismului modern, recunoscându-i atribuţii în ceea ce priveşte cariera funcţionarilor publici;
• perfecţionează sistemul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici, introducând instituţia reabilitării disciplinare;
• aduce unele reglementări în ceea ce priveşte statutul personalului temporar.

Legea menţine însă în vigoare statutele speciale care fuseseră adoptate după

instaurarea Guvernului Grozea, la 6 martie 1945, care prezintă serioase diferenţe faţă de statutul din 1946. În acest mod, regimul juridic instituit prin Legea nr. 746 nu putea fi un regim juridic al funcţiei publice şi să se desăvârşească reforma în materie.

Această lege a fost însă abrogată dupa trei ani, prin Decretul nr. 418/16 noiembrie 1949, pe fondul preocupărilor privind adoptarea primului Cod al muncii.

Dupa 1989 primele reglementări cu privire la funcţie şi funcţionar public au fost Hotararea Guvernului nr. 667/1991 privind unele măsuri pentru ridicarea prestigiului funcţionarilor publici şi Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală.

Codul de conduită a funcţionarilor publici¹

A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul ca este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persone, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe sarcina, salariu, sancţiune, premiere, ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine.

Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic.

Codul de conduită al funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. 7 din 18 februarie 2004. Domeniul de aplicare

Codul de conduită a funcţionarilor publici cuprins în Legea nr. 7 din 2004, reglementează normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie

publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Obiective

Obiectivele codului urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin: a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice; c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte. Principii generale

Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:

1. supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
2. prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;
3. asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;
4. profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
5. imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;
6. integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
7. libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot să- şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
8. cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă; i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.

Definirea unor termeni

În înţelesul legii, următorii termeni se definesc astfel¹: a) funcţionar public - persoana numită într-o funcţie publică în condiţiile Legii 188/1999 (republicata in 2007) privind Statutul funcţionarilor publici;

1. funcţie publică - ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale;
2. interes public - acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte;
3. interes personal - orice avantaj material sau de altă natură, urmărit ori obţinut, în mod direct sau indirect, pentru sine ori pentru alţii, de către funcţionarii publici prin folosirea reputaţiei, influenţei, facilităţilor, relaţiilor, informaţiilor la care au acces, ca urmare a exercitării funcţiei publice;
4. conflict de interese - acea situaţie sau împrejurare în care interesul personal, direct ori indirect, al funcţionarului public contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice deţinute;
5. informaţie de interes public - orice informaţie care priveşte activităţile sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferent de suportul ei;
6. informaţie cu privire la date personale - orice informaţie privind o persoană identificată sau identificabilă.