Etica reprezintă una dintre ramurile filosofiei (alături de gnoseologie, logică, axiologie, estetică, filosofia culturii, filosofia socială, antropologia etc.);
Etimologic, termenul provine din gr. ethos = cutumă, obicei, morav, caracter, comportament.
Prezintă următoarele trăsături generale:
- este ştiinţa realităţii morale, care încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv, dar poate fi înţeleasă şi ca o filosofie asupra moralei, a binelui, răului, a datoriei.
- este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi a rolului lor în viaţa socială a comunităţii.
Etica are astăzi următoarele componente:
- etica normativă, care are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul individual al omului, dar şi a vieţii sociale;
- etica prescriptivă;
- etica explicativă;
- etica aplicată, care este de fapt un mănunchi de discipline (etica tehnologiei informaţiei, etica în afaceri, etica medicală, etica mediului, etica cercetării ştiinţifice, etica relaţiilor internaţionale, etica în politicile publice etc.) care încearcă să analizeze filosofic cazuri, situaţii, dileme relevante pentru lumea reală.
În concluzie, etica este o disciplină filosofică care are ca obiect de studiu problemele teoretice şi practice ale moralei, principiile şi normele care stau la baza conduitei sociale.
Valorile etice fundamentale sunt numite şi „virtuţi cardinale": înţelepciunea, cumpătarea, dreptul, curajul, credinţa, speranţa, mila, iertarea, libertatea, responsabilitatea. Astfel, etica reprezintă „cultura morală a societăţii."
Datoria reprezintă valoarea de bază a eticii profesionale; este modalitatea de realizare a necesităţii în sfera morală. S-a impus de la I. Kant care a consacrat doctrina deontologică (insistă pe necesitatea ca omul să facă efortul de a se depăşi pe sine ca individualitate şi de a-şi afirma tăria de voinţă. Omul trebuie să se conducă după „legea morală").
În sec. 20, W.D. Ross a dezvoltat concepţia lui Kant şi a clasificat în 3 grupe - şapte datorii principale:
- datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare:
- datoria fidelităţii;
- datoria reparaţiei morale;
- c) datoria gratitudinii;
- datorii către alţii care nu se bazează pe actele noastre anterioare:
- datoria binefacerii;
- datoria nevătămării;
- datoria conformării la cerinţele dreptăţii;
- a) datorii către noi înşine - o singură datorie, de fapt, datoria autoperfecţionării.
Nerespectarea datoriei în cadrul oricărei conduite profesionale, deci şi în cazul exerciţiului unei funcţii publice va constitui întotdeuana şi o încălcare a drepturilor sau intereselor legime ale celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii exercitării funcţiei respective.
Morala reprezintă obiectul de studiu al eticii şi, totodată, o ramură a eticii (< lat. mos, moris = morală, moralitate, etică).
Prin definiţie, morala este ansamblul de norme de reglementare a comportamentului, fondate pe valorile de bine/ rău, moral/imoral, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, impuse de conştiinţa morală, dar şi de opinia publică.
Morala se referă la comportamentul uman prin prisma valorilor (de bine/ rău, drept/ nedrept), iar etica la studiul a ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale, fiind ansamblul normelor de comportament al oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de societate.
În sens larg, cuprinde valorile şi nonvalorile. În sens restrâns - ceea ce este pozitiv din punct de vedere etic. Nu trebuie confundată cu moravuri - bune moravuri din actele juridice - care sunt totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor care au o semnificaţie morală care contribuie la corectarea comportamentului individului în colectivitate!).
Scopul moralei este să impună valorile pozitive, ghid al alegerii deciziilor umane. Normele moralei - sunt doar recomandări. Normele juridice pot fi impuse prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.
1.3 Relaţia dintre drept si morală
Deontologia - cum se ştie - se situează la graniţa dintre drept şi morală; este deci o ştiinţă interdisciplinară şi are ca obiect de studiu ansamblul normelor morale şi juridice care conturează un anumit tip de comportament profesional, dar şi privat.
Astfel, o parte dintre norme sunt consacrate juridic (respectarea lor este impusă prin intervenţia forţei de coerciţie a organelor statului), altele sunt sancţionate doar de oprobiul opiniei publice (sunt norme etice).
Interferenţe între drept şi morală. Principii morale şi principii juridice
Deontologia este o ştiinţă desprinsă din etică, axată pe morală şi moralitate, dar care antrenează şi elemente de legalitate.
Astfel, deontologia apare ca un domeniu în care se manifestă interferenţele între drept şi morală, dintre principiile morale şi cele juridice.
Principiile sunt acele elemente fundamentale, acele idei sau legi de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem filosofic, politic, juridic etc.
Normele morale reprezintă standardele comportamentului uman care impun, interzic sau permit anumite comportamente, în timp ce principiile morale sunt standarde mult mai generale, folosite pentru a evalua adecvarea politicilor noastre sociale şi a instituţiilor, precum şi a comportamentului uman.
Principiile morale care stau la baza eticii şi a deontologiei sunt:
- principiul egalităţii în faţa normelor morale (oamenii sunt egali în faţa prescripţiilor morale, în egală măsură în care sunt egali în faţa legii, aşa cum postulează şi art. 16 (alin.1) din Constituţia României;
- principiul clarităţii şi al clarificării;
- principiul aplicabilităţii limitate a normelor deontologice (regulile deontologice au aplicabilitate numai asupra normelor profesiei pe care o vizează);
- principiul interdependenţei normelor deontologice ale unei profesii de normele altei profesii (se pot întâlni când aceeaşi persoană are mai multe activităţi şi trebuie să respecte normele caracterisitice fiecărei profesii).
Principiile juridice sunt acele idei generale care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile care încorporează şi valori morale şi deontologice sunt:
- principiile juridice care definesc esenţa morală a dreptului (după Ulpian - dreptul însemna a trăi onest, a nu dăuna altuia, a-i da fiecăruia ce i se cuvine);
- principiile juridice care definesc esenţa etică a dreptului (după Celsius - dreptul este arta binelui şi a echităţii);
- principiul juridic potrivit căruia legea pedepseşte nu numai pe cel care a păcătuit, ci şi pentru ca să nu se mai păcătuiască;
- principiul juridic potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărarea sa propria josnicie;
- principiul juridic al echităţii (orice comportament trebuie să se bazeze pe respectarea riguroasă şi reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor şi pe satisfacerea în mod egal a intereselor fiecăruia);
- principiul juridic al bunei-credinţe;
- principiul respectării cuvântului dat şi al angajamentelor luate;
- principiul responsabilităţii (presupune respectarea conştientă şi benevolă a conduitei prescrise de normele morale şi de normele juridice, fără a fi nevoie de intervenţia forţelor de coerciţie ale statului);
- principiul egalităţii în faţa legii.
Fiecare dintre aceste principii juridice au preluat şi contribuie la impunerea unor valori morale care trebuie să se regăsească obligatoriu în conduita umană. Justiţia are o componentă juridică, dar şi una morală.
Asemănări şi deosebiri între drept şi morală
Dreptul a fost definit ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.
Morala este un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului uman, fundate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate etc., norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse de propria conştiinţă (conştiinţa morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică).
Atât dreptul, cât şi morala sunt constituite din norme, care sunt reguli, prescripţii adresate comportamentului uman individual sau colectiv, cu scopul modelării acestuia în sensul asigurării unei bune convieţuiri a membrilor unei comunităţi.
Normele morale pot fi grupate în 3 categorii:
- interdicţiile (încălcarea lor atrage anumite sancţiuni);
- recomandările (se referă la acte dezirabile, a căror recomandare este recomandabilă);
- prescripţiile (norme prin care se instituie obligaţii: ex. respectul faţă de părinţi).
Normele juridice sunt:
- onerative (norme cu caracter imperativ, impun o acţiune);
- prohibitive (norme cu caracter imperativ, impun abţinerea de la o anumită acţiune);
- permisive (norme care nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune, lăsând la aprecierea subiectului alegerea conduitei).
Modul de aplicare comportă deosebiri:
- normele juridice sunt edictate şi asigurate de stat prin organele competente (organele administraţiei şi autorităţii judecătoreşti);
- normele morale sunt adoptate şi aplicate de comunitate în mod benevol.
Deosebirile sunt date şi de întinderea în timp a efectelor:
-normele juridice au o întindere limitată de timp;
-normele morale au o stabilitate mult mai mare deoarece valorile pe care le consacră şi le apără sunt valori eterne (dragostea, binele, cinstea, respectul, corectitudinea, sinceritatea, responsabilitatea etc.).
Există deosebiri şi în ceea ce priveşte existenţa unor criterii de ierarhizare:
- pentru normele morale nu există nicio ierarhizare;
- normele juridice au forţă juridică diferită, în funcţie de forma în care sunt încorporate şi de poziţia în sistemul puterii a organului de la care acestea emană, în fruntea acestei ierarhii aflându-se Constituţia - legea fundamentală a statului.