Administrație publică

Principiile administraţiei publice au rolul să fixeze standarde şi să sugereze un model de organizare, de comportament şi de îndeplinire a atribuţiilor.

La nivel european majoritatea principiilor au fost elaborate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care însă nu a definit conceptul de principiu în general şi nici principiile specifice administraţiei publice.

Principiile administrative urmăresc să fixeze standarde care privesc organizarea şi managementul administraţiei publice, precum şi funcţionarea relaţiilor dintre administraţii şi cetăţeni.

Doctrina a sistematizat principiile consacrate de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă în patru grupe principale: încredere şi predictibilitate, deschidere şi transparenţă, responsabilitate, eficienţă şi eficacitate.

ADMINISTRARE DEFECTUOASĂ (MALADMINISTRATION)

Rolul principal în definirea conceptului de administrare defectuoasă a fost jucat de instituţia Ombudsmanului European. În fapt definirea conceptului şi atingerea unui acord privind semnificaţia conceptului a căzut în sarcina acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa.

Conform definiţiei propusă de Ombudsmanul European şi acceptată de Parlamentul European prin Rezoluţia C4-0270/98^[1]:

„Administrare defectuoasă apare atunci când un organism public nu acţionează în conformitate cu o regula sau un principiu care este obligatorie pentru ea. "

Administrare defectuoasă poate reprezenta: nerespectarea drepturilor fundamentale, iregularităţi administrative, omisiuni administrative, abuzul de putere, neglijenţa, proceduri ilegale, nedreptate, nefuncţionare sau incompetenţă, discriminare, întârziere ce pot fi evitate,refuzul sau lipsa informării, etc.

ADMINISTRARE CORECTĂ (SOUND ADMINISTRATION)

Ca precursor al principiului bunei administrări (good administration) - identificăm principiul unei administrări corecte sau bun management (sound administration).

Conceptul de administrare corectă apare formulat în numeroase decizii ale Curţii de Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă.

În opinia noastră, în ochii celor două curţi conceptul de administrare corectă are aceiaşi reprezentativitate şi întindere precum conceptul de bună administrare, fapt ce ne îndeamnă să considerăm că termenii sunt identici în ceea ce priveşte conţinutul şi însemnătatea lor.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Fără precedent în istoria Uniunii Europene demersurile şi procedurile care au dus la apariţia Cartei au subliniat importanţa realizării unei uniunii tot mai strânse în interiorul spaţiului european precum şi importanţa şi atenţia acordată atât de către instituţiile europene cât şi de către statelor membre ale Uniunii Europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Proiectul Cartei Drepturilor Fundamentale a fost pregătit în perioada decembrie 1999- octombrie 2000 de către un organism special, denumit generic „Convenţie", compus din 62 de membri, fiind apoi înaintată Parlamentului European şi Consiliului European la Nisa în anul 2000. Carta a fost proclamată oficial la data de 7 decembrie 2000 în timpul întâlnirii Consiliului European ţinută desfăşurată în Nisa, fiind publicată apoi în secţiunea C a Jurnalului Oficial în 18.12.2000 (Jurnalul Oficial nr. 364).

O etapă importantă a reprezentat Consiliului European din Biaritz - 13-14 oct. 2000, atunci Consiliul a aprobat în unanimitate proiectul Cartei înaintându-l Parlamentului şi Comisiei Europene. La 14 noiembrie 2000 Parlamentul European şi-a dat acceptul cu privire la Cartă, în timp ce Comisia la 6 decembrie 2000.

Cea mai importantă etapa a Cartei a fost înregistrată în zilele de 7-8 şi 9 decembrie 2000, zi de referinţă în istoria Uniunii Europene, în timpul Consiliului European de la Nisa, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene fiind proclamată oficial.

Pentru întâia oară în istoria Uniunii, Carta Drepturilor Fundamentale stipulează într-un singur document toate categoriile de drepturi - civile, politice, economice şi sociale - de care se bucură toţi cetăţenii şi toate persoanele rezidente ale Uniunii Europene.

Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte forţă juridică primară, având aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor^[2].

Realizând o analiză a Cartei putem observa că drepturile stipulate sunt clasate în jurul a 6 valori fundamentale:

• Demnitate - art. 1-5
• Libertăţi - art. 6-19
• Egalitate - art. 20-26
• Solidaritate - art. 27-38
• Drepturile cetăţenilor - art. 39-46
• Justiţie - art. 47-50

Capitolul 7 conţine definiţii asupra dispoziţiilor generale.

DREPTUL LA O BUNĂ ADMINISTRARE

Unul dintre drepturile ce se încadrează la capitolul 5- cetăţenie al Cartei Drepturilor Fundamentale, este de interes, mai exact asupra articolului 41 al Cartei - dreptul la o bună administrare.

Dreptul la o bună administrare, art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, este instituit ca un nou drept fundamental, fiind aplicat cetăţenilor şi recunoscut „oricărei persoane" care intră în contact cu instituţiile şi organele Uniunii.

At. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, asociază în patru secţiuni distincte obligaţiile instituţiilor comunitare şi drepturile fundamentale ale persoanelor care intră în contact cu ele: obligaţia de imparţialitate, tratament echitabil, respectarea termenului rezonabil, motivarea actelor adoptate şi obligaţia de a răspunde solicitărilor primite în limba în care s-au efectuat şi dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale, dreptul de acces la dosarul propriu, de a primi reparaţii pentru prejudiciile cauzate şi de a se adresa în scris în una dintre limbile oficiale ale Uniunii.

Articolul 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale statuează:

„(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.

• Acest drept include în principal:
  • dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
  • dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;
  • obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
• Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre.
• Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă.^[3]"

CODUL EUROPEAN AL BUNEI CONDUITE ADMINISTRATIVE

Codul European al bunei conduite administrative (The European Code of Good administrative Behaviour), document oficial al Uniunii, creat de către Ombudsmanul Jacob Sodermann, a primit recunoaştere oficială prin rezoluţia Parlamentului European de aprobare a Codului (6 septembrie 2001), prevederile sale fiind obligatorii pentru instituţiile europene în relaţiile cu cetăţenii.

Principalul scop al codului, care cuprinde 27 articole, este explicarea detaliată a ceea ce ar trebui să însemne în practică art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale. Codul reglementează comportamentul administraţiei europene şi a oficialilor, dezvoltând conceptul de bună conduită administrativă. Codul a fost adoptat pentru a dezvolta prevederile articolului 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (proclamate la Nisa în decembrie 2000).

Articolul 1 al Codului, intitulat Prevederi Generale, numeşte materia de aplicare a prevederilor Codului şi anume relaţiile dintre instituţii şi funcţionari cu publicul.

Cel de-al 2 articol - Domeniul specific de aplicare - defineşte termenul generic de funcţionar, acesta fiind reprezentat atât de funcţionarii comunitari cât şi de oricare alt fel de angajaţi contractuali ai instituţiilor europene, în timp ce termenul generic publicul, desemnează orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă domiciliază sau îşi are sediul social într-un Stat Membru.

Articolul 3 conţine principiile generale de conduită administrativă care se aplică relaţiilor dintre administraţia europeană şi public, acest articol desemnând domeniul relevant de aplicare.

Codul conţine principiile fundamentale care trebuiesc respectate de oficialii europeni ca:

• legalitatea - art. 4 - legalitatea trebuie să guverneze atât activitatea funcţionarului cât şi fundamentarea şi conţinutul deciziilor adoptate de către acesta.
• absenţa discriminării - art. 5 - egalitatea de tratament este esenţa acestui articol, egalitate indiferent de naţionalitate, sex, culoare, origine, limbă, religie, etc.
• proporţionalitatea - art. 6 - balanţa dintre interesele generale şi interesele persoanelor trebuie respectată, funcţionarul urmărind ca „măsurile adoptate să fie proporţionale cu scopul urmărit".
• lipsa abuzului de putere - art. 7 - abuzul de putere în acest caz presupune adoptarea unor decizii în lipsa prevederilor legale sau în absenţa unui interes public bine determinat.
• imparţialitatea şi independenţa - art. 8 - scopurile principale urmărite sunt de eliminare a tratamentelor preferenţiale şi de evitare a deciziilor dictate de preferinţe personale sau de presiuni politice.
• obiectivitatea - art. 9 - obiectivitatea funcţionarului presupune în principal ca acesta să adopte deciziile în baza factorilor concreţi şi relevanţi, ignorând elementele irelevante.
• aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare - art. 10 - instituie obligaţia funcţionarului de a fi consecvent în activitatea sa şi obligaţia de a respecta aşteptările legitime şi rezonabile ale publicului. De asemenea obligă funcţionarul să dea detalii privind modalitatea de rezolvare a solicitărilor primite.
• corectitudinea - art. 11 - acest principiu presupune o acţiune corectă, rezonabilă, cât şi imparţială a funcţionarului.
• amabilitatea - art. 12 - face referire la raporturile dintre funcţionar şi cetăţeni, mai exact la obligativitatea acestuia de a păstra o anumită conduită indiferent de tipul de comunicare - orală, în scris.
• răspunsul oficial în limba în care a fost formulată cererea - art. 13 - presupune ca solicitările venite din partea cetăţenilor ori societăţilor sau ONG-urilor să primească răspunsuri din partea funcţionarilor în limba în care acestea au fost redactate, cu cerinţa ca această limbă să fie o limbă oficială a Uniunii.
• confirmarea de primire şi indicarea funcţionarului competent-art.14 - solicitările depuse instituţiilor creează obligativitatea pentru funcţionari ca în termen de maxim 2 săptămâni să trimită deponenţilor confirmarea de primire, care să indice în mod clar funcţionarul responsabil cu soluţionarea respectivei solicitări.
• transferarea către serviciul competent - art. 15 - criteriul competenţei este deosebit de important, în acest sens funcţionarii care au primit o solicitare fiind obligaţi să trimită spre soluţionare solicitarea serviciului competent, cât şi să informeze cu privire la funcţionarul care a primit solicitarea.
• dreptul de a fi audiat şi a da declaraţii - art. 16 - dreptul la apărare este apărat şi garantat prin această prevedere, orice persoană având posibilitatea de a-şi susţine cauza pe parcursul fiecărei etape de adoptare a deciziilor.
• respectarea termenului rezonabil de adoptare a deciziilor - art. 17 - prin această prevedere este stabilit termenul de maxim 2 luni pentru a se răspunde la solicitări, iar în cazul în care nu este posibilă respectarea acestui termen, este instituită obligaţia funcţionarului de a anunţa persoana care a depus respectiva cerere.
• obligaţia de a argumenta deciziile - art. 18 - deciziile adoptate trebuie să fie motivate atât în drept cât şi în fapt, temeiurile care au stat la baza deciziei fiind menţionate în aceasta.
• indicarea posibilităţilor de atac - art. 19 - în deciziile adoptate trebuie prevăzute posibilităţile de contestare a acesteia precum şi termenele de efectuare a posibilelor contestaţii.
• notificarea deciziilor - art. 20 - în urma adoptării unei decizii funcţionarul este obligat să notifice persoana care a efectuat solicitarea, această notificare fiind făcută în scris.
• protecţia datelor cu caracter privat - art. 21 - intimitatea şi integritatea cetăţenilor trebuiesc respectate de către funcţionari, datele cu caracter personal fiind protejate de către instituţiile şi organismele Uniunii.
• articolul 22 - reglementează materia solicitării de informaţii de către public, instituind obligaţia funcţionarului de a comunica informaţiile solicitate, stabilind limitele acestei obligaţii şi impunând obligaţia funcţionarului de a indica serviciul competent sau autorizat în cazul în care solicitarea nu intră sau depăşeşte sfera sa de atribuţii.
• posibilitatea solicitării accesului la informaţii - art. 23 - dreptul de acces la informaţii este subliniat, funcţionarul fiind obligat să le pună la dispoziţia solicitantului în cazul în care este competent pentru a îndeplini asemenea acţiuni iar informaţiile solicitate nu sunt confidenţiale.
• păstrarea unei arhive adecvate - art. 24
• articolul 25 - priveşte publicitatea Codului, instituind obligaţia instituţiei de a informa publicul cu privire la drepturile garantate de adoptarea Codului.
• dreptul de a adresa reclamaţii Ombudsmanului European - Art. 26 - în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, cât şi cu prevederile statutului Ombudsmanului European, în cazul în care principiile prevăzute în Cod nu sunt respectate, orice persoană poate să adreseze reclamaţii acestei instituţii.
• articolul 27 - ultimul articol al Codului prevede obligaţia instituţiilor ca în termen de doi ani de la adoptare să facă o analiza la nivel instituţional asupra implementării şi să informeze instituţia Ombudsmanului European asupra rezultatelor.

^[1]  Parlamentul European, Rezoluţia C4-0270/98, Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, C 292, Vol. 4, 21 septembrie 1998, p. 169

^[2] Articolul 6 alin. 1 UE, versiune consolidată în urma modificărilor aduse de Tratatul de Modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Lisabona)

^[3] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, versiunea în limba română, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,2007/ C 303/1, 14.12.2007, art. 41, pp. 10-11