"Capitalismul modern are nevoie de oameni care să trăiască fără probleme, care să dorească să consume din ce în ce mai mult (...). Capitalismul are nevoie de oameni, care să creadă despre sine că sunt liberi şi independenţi şi care să pretindă că, în ceea ce îi priveşte, nu există nici o autoritate care să îi conducă, nici un fel de principii şi nici o conştiinţă - oameni care, în ciuda acestui fapt, să fie gata să se lase conduşi în a face lucrurile care se aşteaptă de la ei (...). Şi care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrăinează de sine, de semenii săi şi de natură (...)". El "îşi surmontează ... disperarea inconştientă prin cultivarea propriilor plăceri (...), şi, în plus, prin plăcerea de a-şi putea cumpăra permanent lucruri noi, pe care să le înlocuiacă în curând cu altele (...). Caracterul nostru este astfel constituit, în a ne deschide în faţa acestor schimbări, în a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma. Absolut toate bunurile noastre - fie ele spirituale sau materiale - devin obiecte de schimb şi de consum" (Erich Fromm, Die Kunst des Liebens, München 2000, p. 100 - 102, citat de Ragnar Müller, http://www.dadalos.org/nachhaltigkeit_rom/grundkurs_5.htm).
Până la Revoluţia Industriala (sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XIX, în Marea Britanie), economia nu era organizată în funcţie de creştere ci pentru supravieţuire. Nevoilor relativ stagnante, le corespundea o populaţie relativ stagnantă. Fără îndoială că se produceau anumite schimbări, dar acestea erau mai ales de ordin social şi cultural decât economic, şi acestea aveau pe termen lung o influenţă restrânsă şi lentă.
Imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Monidal, Europa, distrusă şi ruinată, a fost nevoită să solicite un ajutor finanicar din partea SUA, pentru a-şi începe reconstrucţia (Programul de Reconstrucţie Europeană, numit, mai simplu, Planul Marshall, 1947). Contextul geopilitic de la finele războiului şi imediat după terminarea acestuia, în 1945, a favorizat SUA, care avea o economie prosperă, comparativ cu situaţia revăşitoare a economiei europene. Prin Planul Marshall, statele Europei Occidentale au primit peste 12 miliarde dolari şi ca urmare, reconstrucţia industriei europene a fost foarte rapidă, astfel că în 1947 producţia a crescut cu 64%. Condiţia pentru ca ţările europene să beneficieze de fondurile americane a fost aceea de a-şi elabora singure planul de reconstrucţie, în viziunea Planului Marshall, iniţiativele trebuiau să vină din partea ţărilor europene. Naţiunile Europei trebuiau să acţioneze pentru prima dată ca un tot unitar. Li se cerea să conlucreze în a rezolva problemele economice comune. Se poate aprecia că de atunci a pornit procesul de unificare a Europei. Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), care a administrat Planul Marshall din partea Europei s-a transformat ulterior în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD). Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, la Piaţa Comună şi la Uniunea Europeană; intensificarea relaţiilor transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO (http://europa.eu/about-eu/eu-history/)
În anul 1943, în cadrul reuniunii anglo-americană Conferinţa monetară şi financiară internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire, SUA) s-au pus bazele unui nou sistem monetar internaţional; tot atunci au fost adoptate şi două propuneri americane: înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială).
Începând cu anii '50 economia mondială a fost divizată în două sisteme diametral opuse: pe de o parte cel al economiei de piaţă denumită , ideologic, sistem capitalist şi pe de altă parte sistemul socialist. Războiul rece a mobilizat resurse şi capacităţi care au marcat structura şi ritmul dezvoltării economiilor (Ivănescu, 2011). În timp ce către Europa Occidentală se îndreptau fluxuri financiare, în conformitate cu Planul Marshall, în Estul Europei, URSS înfiinţa CAER ( Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) în 1949.
În Asia, Japonia a cunoscut o refacere economică rapidă, punându-se accent pe producţia de oţel, cărbune şi pe calificarea forţei de muncă.
Economia mondială a cunoscut, până în 1973 o creştere spectaculoasă: SUA asigurau 25% din totalul producţiei industriale la nivel mondial, URSS ajunge a doua mare putere industrială a lumii, iar Japonia a treia. Perioada 1945 - 1973, este cunoscută sub numele de perioada celor „treizeci de ani glorioşi", în care Europa a cunoscut o evoluţie fără precedent în ceea ce priveşte creşterea, stabilitatea şi coeziunea. Rezultatele economice şi sociale obţinute au fost remarcabile: ritmul anual de creştere a PIB a fost de 4.6% (3.8% pentru PIB/locuitor); standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în 1950, reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973; inflaţia şi rata şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2% (Piketty, 2014).
Avântul socio-economic din perioada „anilor glorioşi" nu ar fi fost posibilă făr utilizarea resurselor (regenerabile şi neregenerabile) ale planetei, mai ales a petrolului. Aşa cum în timpul Revoluţiei Industriale, cărbunele şi minereul de fier (în aliaj cu carbonul, pentru obţinerea oţelului) au fost resursele de bază, în perioada contemporană, petrolul a fost „motorul" dezvoltării. Rezervele de petrol au fost şi sunt încă exploatate pentru alimentarea economiei mondiale, însă volumul extracţiilor şi preţurile de tranzacţionare au fost dictate de condiţii politico-economice precise. Între 1950-1973, preţul petrolului a scăzut de 4 ori, pentru că, exceptând URSS, toate statele consumau mai mult petrol decât produceau. Astfel, creştea nevoia de petrol şi se cautau noi surse de energie iar ţările exportatoare de petrol, nemulţumite de scăderea preţurilor au constituit în 1960, OPEC (Arabia Saudită, Irak, Kuweit, Qatar, Iran, Venezuela) cu scopul stabilirii unei politici comune în domeniu. .Din motive politice şi militare, preţul petrolului va creşte brusc în 1973 a fost cu 70% mai mare, ducând lumea în criză = primul şoc al petrolului. Acesta a fost cauzat de empargoul impus de OPEC în timpul războiului arabo-israelian, care a dus la majorarea preţului ţiţeiului. Un deficit de 4 milioane de barili pe zi a dus la creşterea preţului ţiţeiului de la 3, la 12 dolari/baril. Evenimentele istorice, unele cu puternice conotaţii religioase (Revoluţia Islamică din Iran), de la finele anilor '70 din Orientul Mijlociu, au limitat oferta de petrol şi au dus la creşterea preţului ţiţeiului de la 14 dolari/baril în 1978, la 35 dolari/baril în 1981. Din nou, economia mondială a intrat în recesiune, iar Europa în stagflaţie[1], iar tensiunile din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu de la începutul anului 1981, au determinat majorarea preţului ţiţeiului până la 127 dolari/baril = al doilea şoc al petrolului (Moroianu, 2011). Consecinţele şocurilor (crizelor) petroliere se resimt în prezent, sub aspectul preţului ridicat şi fluctuant al ţiţeiului. Veniturilor fabuloase obţinute de statele exportatoare de petrol (ţările din cadrul OPEC au obţinut în anul 2012 din vânzarea petrolului venituri nete de 1000 miliarde, comparativ cu situaţia de la începutul anilor 2000, când veniturile anuale nu depăşeau 200 milioane, potrivit Energy Information Administration) sunt nesustenabile.
La sfârşitul anilor '70, economiştii au constatat că preţul plătit pentru creşterea economică a fost mare: inflaţia[2]. O bună bucată de vreme s-a acceptat ca inflaţia să fie socotită un preţ plătit pentru fericirea de a ocupa un loc de muncă. Aceasta până când stagflaţia anilor '70 a pus economia şi societatea în faţa unui rău inedit cu trei simultane dimensiuni: inflaţie, şomaj şi stagnare economică. După trecerea „anilor glorioşi" a urmat perioada „eurosclerozei". Euroscleroza este un termen prin care este desemnată perioada dintre 1973 şi 1985, când, din cauza destabilizării economice provocate de creşterea preţului petrolului, statele Comunităţii Economice Europene au acţionat mai degrabă individual, ceea ce a dus la o stagnare a procesului de integrare europeană şi la un ritmul de crestere al PIB- ului de numai 2% (Drăgan, 2009). Acestor tendinţe li s-au alăturat poluarea, risipa, adâncirea decalajelor dintre bogaţi şi săraci, pervertirea unor valori umane recunoscute dublate de conştientizarea faptului că a continua în această direcţie înseamnă a exercita o presiune dramatică asupra viitorului şi a confisca însuşi viitorul. Acest context a pus problema redefinirii creşterii şi dezvoltării economice, ca modalitate de realizare şi finalitate (Pohoată, 2003).
Ritmul actual de consum al resurselor şi presiunile aferente asupra mediului nu sunt viabile: în pofida progreselor tehnice, creşterea consumului de resurse a fost adesea mai rapidă decât progresele în materie de mediu sau creşterea productivităţii. Această tendinţă riscă să se accentueze odată cu dezvoltarea industrială a anumitor ţări, cum sunt China şi India. Astfel, riscul epuizării resurselor şi poluarea generată de utilizarea acestor resurse reprezintă ameninţări din ce în ce mai grave pentru mediu. Pentru a inversa tendinţele nedurabile, pentru a opri degradarea mediului şi pentru a menţine beneficiile esenţiale ale resurselor naturale, politica de mediu trebuie să meargă dincolo de simpla reglementare a poluării (controlul emisiilor poluante şi al deşeurilor). (http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28167_ro.ht m).
Chestiunea tranziţiei de la o creştere şi dezvoltare economică bazată pe o natură ,mijloc" la una în care mediul ca şi relaţia omului cu natura să reprezinte un „scop" este una dificilă şi realizabilă doar pe termen lung; aceasta presupune costuri semnificative şi va afecta câştigurile de productivitate. Dar, aceste pierderi economice şi pe termen scurt vor fi, cu siguranţă, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vieţii oamenilor ş a mediului natural. Parametrii de calitate a mediului vor trebui să fie socotiţi ca determinanţi în competiţia naţională şi internaţională. Dezvoltarea durabilă se va impune cu necesitate pentru toată lumea, pentru că tipul de creştere economică postbelică este acuzat de faptul că: a poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor, a antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele cunoscute, a frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţă de cea a bogaţilor, a creat iluzia bunăstării, a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură dimensiune - homo oeconomicus (Pohoată, 2003)
Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a posibilităţilor prin care generaţiile prezente şi viitoare îşi pot manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu - economic, social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunii destinate dezvoltării.
Stagflaţie - fenomen economic care se manifestă prin coexistenţa stagnării economiei, inflaţiei şi şomajului (DEX online).
[2] Inflaţie - fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor (DEX online).