Conceptualizarea teoretică a conceptului de dezvoltare durabilă[1] a fost prefaţată de preocupările pentru identificarea unei alternative viabile pentru economia postbelică. Decalajul temporal s-a datorat neconcordanţei dintre lumea ştiinţifică şi lumea politicienilor, a decidenţilor. Oamenii de ştiinţă au perceput primii existenţa şi gravitatea dezechilibrelor dintre societate şi economie, pe de o parte, şi componentele mediului natural, pe de altă parte. Politicienii nu au îmbrăţişat decât într-o foarte mică măsură noua paradigmă a dezvoltării (este cazul mai ales al partidelor ecologiste sau „verzi") şi, într-o măsură şi mai restrânsă, au încercat să identifice pârghii concrete de aplicare a acestei la nivelul societăţii şi economiei (Pohoată, 2003).
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a clarificat în timp, în mai multe decenii, ca rezultat al unor dezbateri ştiinţifice derulate pe plan internaţional, în contextul globalizării cuprinzând şi valenţe politice (Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României, 2008). De la apariţia primelor conceptualizări teoretice ale DD şi până în prezent, conţinutul său a cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea de noi valenţe teoretice, metodologice şi, poate cel mai important, practice (Oprea, 2008).
Momentele-cheie în evoluţia conceptului DD sunt menţionate în continuare: 1. 1972 - în cadrul primei Conferinţe ONU asupra dezvoltării, ţinută la Stokholm, cele 113 naţiuni prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează mediul; au fost subliniate problemele poluării,
distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor. a fost acceptată existenţa unei legături indisolubile între calitatea vieţii oamenilor şi calitatea mediului natural şi s-a conştientizat importanţa acestor relaţii atât pentru generaţiile actuale cât şi pentru generaţiile viitoare
(http://www. unep.org/Documents.Multilingual/Default. asp?DocumentID =97). În cadrul Conferinţei ONU s-a operat cu conceptul de eco-dezvoltare = concept operaţional, care implică amenajarea teritoriului în concordanţă cu utilizarea lui raţională, menţinerea unor proporţii judicioase între terenurile agricole, păduri şi pajişti, drumuri, localităţi, precum şi asigurarea celor mai bune habitate pentru om şi celelalte vieţuitoare. (http://www.gnm.ro/staticdocs/Dictionar.pdf). Ecodezvoltarea (dezvoltarea ecologică) reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o ramură sau alta a industriei. Presupunând o structură complexă, diversificată, ecodezvoltarea se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi obiective majore (Pânzaru, Ştefan, 2008).
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost "Declaraţia asupra mediului înconjurător", care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Totodată, în mod simbolic, ziua de 5 iunie s-a declarat „Ziua Mondială a Mediului Înconjurător" (Oprea, 2008). În urma conferinţei a fost stabilit "Planul de Acţiune pentru Mediul Global", cu trei componente: 1. programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch); 2. activităţile pentru managementul mediului; 3. măsurile de sprijin. Pe baza recomdărilor Conferinţei de la Stockholm a fost creat Fondul Voluntar pentru Mediu şi a fost lansat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Acesta a desfăşurat activităţi care au jucat rol de catalizator şi coordonator în domeniul mediului înconjurător, activităţile programului fiind clasificate în două grupe: 1. orientate spre probleme sectoriale ale factorilor de mediu (poluarea apelor, a aerului şi a solurilor, în special degradarea terenurilor); 2. orientate către probleme globale (ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbăile climatice, defrişarea ş deşertificarea, conservarea biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice şi periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat) (sursa:
http://www.scrigroup.com/geografie/ecologie-mediu/Evolutia-in-timp-a-
conventiilo63434.php).
- 1972 - Raportul Clubului de la Roma intitulat "Limitele creşterii". Donella Meadows, Denis Meadows şi ceilalţi cercetători de la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T) au adunat date statistice cu privire la numeroase probleme economice, demografice şi de mediu (cele mai importante 5 variabile luate în considerare au fost: numărul locuitorilor, producţia industrială, producţia de alimente, resurse de materii prime şi poluarea mediului). Cercetătorii din grupul coordonat de soţii Meadows au reuşit să trezească interesul omenirii asupra unor pericole referitoare la: creşterea excesivă a populaţiei, degradarea solului, asfixierea oraşelor suprapopulate şi poluate, epuizarea resurselor de materii prime neregenerabile, topirea gheţurilor polare şi posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea apei şi aerului prin produşii industriei chimice etc. Raportul a adus în atenţie dezechilibrele dintre problemele creşterii economice, poluarea mediului, creşterea demografică explozivă şi, nu în ultimul rând, cele legate de epuizarea resurselor.
Analizând critic toate datele statistice colectate, autorii au ajuns la concluzia că "dacă actualele tendinţe de creştere a populaţiei globului, a industrializării, a poluării, a producţiei de alimente şi de epuizare a resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în următorul secol" (The Limits to Growth, 1972). Soluţia prezentată în Raport a fost oprirea creşterii economice, numită de atunci „teoria creşterii 0". Această soluţie a dat naştere unei adevărate dezbateri internaţionale, de multe ori criticile fiind severe şi îndreptăţite, dar importanţa lucrării „Limitele creşterii" a fost de netăgătuit pentru că, prin intermediul său, lumea (inclusiv lumea politico-decizională !) a luat act că resursele cunoscute sunt epuizabile, că tipul de creştere economică şi modul tehnic de producţie concepute în perioada postbelică antrenează risipa de resurse şi că, din cauza acestor situaţii, ceva trebuie schimbat (Pohoată, 2003). Acest studiu a reprezentat şi o punct de pornire pentru alte studii/reflecţii asupra viitorului omenirii (ex: „Catastrofă sau o nouă societate? Un model latino - american
al lumii?", Fundaţia Bariloche (Argentina), coord. Amilcar Herrera, şi „Omenirea la răspântie" (1974), autori Mhailo Mesarovit şi Eduard Pestel[2]). Criticile aduse „creşterii 0" au fost mai mult decât constructive pentru că ele au constitut o cale de urmat pentru un nou tip de creştere şi de dezvoltare, tip care va căpăta atributul de „durabilă" sau „sustenabilă" (Pohoată, 2003).
- 1983 - ONU înfiinţează, la iniţiativa Adunării Generale a Naţiunilor Unite (propunerea Japoniei şi Elveţiei), Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (World Commission on Enviroment and Development). Aceasta comisie ar fi trebuit să se ocupe de problemele legate de transferul de tehnologie Nord - Sud , dar a rămas în istorie pentru publicarea Raportul Bruntland, denumit "Viitorul nostru comun" ("Our Common Future"). Comisia a realizat studii şi a oferit recomandări pentru a găsi conceptul care să definească acel gen de dezvoltare, care trebuia adoptat şi care, concomitent, trebuia să asigure continuarea creşterii dar şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a relaţiiilor om - mediu (Pohoată, 2003). Această comisie, prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul ministru al Norvegiei la acea dată, a subliniat existenţa a două probleme majore: dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde de trai mai înalte pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor şi 2. dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant (http://www. mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm).
- 1987 - în Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale asupra Mediului, intitulat "Viitorulnostru comun", se lansează termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă).
Raportul pledează pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător şi
priveşte dezvoltarea durabilă ca fiind "acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor
prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii" (Viitorul nostru comun, pag. 16, 1987).
Comisia Mondială asupra Mediului a organizat prima reuniune în octombrie 1984, iar pe parcursul timpului scurs până la publicarea Raportului, în aprilie 1987, în lume au avut loc evenimente care au subliniat încă odată importanţa abordării dezvoltării economico-sociale şi a protecţiei mediului înconjurător din perspectiva dezvoltării durabile: o scurgere de pesticide dintr-o fabirică din India a ucis 2 000 de oameni şi a cauzat orbirea şi îmbolnăvirea a încă 200 000 de persoane; un reactor al centralei nucleare de la Cernobîl a explodat, trimiţând pulberi radioactive peste curpinsul Europei şi crescând riscul de apariţie a cancerului; aproximativ 60 de milioane de oameni au murit (majoritatea victimelor fiind copii) din cauza bolilor diareice, provocate de consumul de apă infestată, şi a malnutriţiei (Viitorul nostru comun, 1987).
Conform Raportului Brundtland, pentru ca omenirea să poată urma calea unei dezvoltări durbile, este necesară atingerea următoarelor obiective:
- asigurarea în continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de bază a conservării resurselor naturale;
- eliminarea sărăciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
- orientarea proceselor de creştere economică spre o nouă calitate;
- asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei;
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
- restructurarea tehnologiilor de producţiei şi menţinerea sub control a riscurilor acestora;
- asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creşterea economică, mediul înconjurător şi resursele de energie.
Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum şi degradarea continuă a mediului (http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm). Raportul "Viitorul nostru comun" a formulat cadrul conceptual care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale „Agendei 21" şi a celor 27 de principii ale „Declaraţiei de la Rio". De la definiţia dată în Raportul Brundtland până la momentul-cheie reprezentat de anul 1992, lumea ştiinţifică a mai operat cu încă 60 de definiţii diferite ale dezvoltării durabile (Pohoaţă, 2008). Comun acestora este interpretarea dezvoltării durabile într-o viziune globală, prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre economie, ecologie şi social-uman (Oprea, 2007).
- 1992 - de "Ziua Mondială a Mediului Înconjurător", pe 5 iunie, a început Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, desfăşurată la Rio de Janeiro. Aceasta a marcat o nouă viziune de dezvoltare a ţărilor lumii contemporane. La Conferinţa de la Rio au participat 178 de ţări, peste 100 şefi de state şi 20 000 de reprezentanţi neguvernamentali din toată lumea. Toţi au luat parte la un eveniment care a fost mediatizat ca fiind istoric, consacrând şi fundamentând conceptul de dezvoltare durabilă. Factorii de decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de ştiinţă au în vedere o realitate ce nu mai poate fi ignorată. Dezvoltarea economică, relaţionată cu protecţia mediului, a fost abordată în concordanţă cu acest concept, Conferinţa adoptând, în acest sens, "Agenda 21" şi "Declaraţia de la Rio de Janeiro", documente program ale dezvoltării durabile. În "Declaraţia de la Rio de Janeiro" se afirma că oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura; naţiunile au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fara însă a cauza distrugeri ale mediului (http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm). "Agenda 21" îşi propune un program de acţiune, destinat secolului XXI, în vederea pregătirii statelor lumii pentru un alt mod de a produce şi a trăi.
Dintre alte documente adoptate la Rio de Janeiro în 1992, enumerăm: „Carta Pământului" - declaraţie de principii, în care sunt enumerate 27 de principii, după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om şi natură; „Convenţia privind schimbările climatice" - este un angajament ferm al ţărilor semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990; „Convenţia privind diversitatea biologică" prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă; „Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor" (Burlacu, Dăescu, 2003). Conferinţa de la Rio a încurajat funcţionarea Fondului Global pentru
Mediul Înconjurător, creat pentru a finanţa investiţiile în păstrarea bunurilor comune, în special apele internaţionale, atmosfera şi diversitatea bilogică; după Conferinţa de la Rio, Fondul a fost desemnat ca "mecanism interimar de finanţare" pentru tratatele asupra climei şi biodiversităţii (Brown, 1995). Conferinţa de la Rio a reprezentat un moment important datorită simbolismului şi spiritului creat cu acel prilej, de o importanţă covârşitoare fiind atenţia acordată problematicii mediului înconjurător , până la cel mai înalt niveluri al diplomaţiei internaţionale, precum şi noilor conexiuni între calitatea mediului şi calitatea vieţii. (Brown, 1994). Evaluarea progresului realizat de Conferinţa de la Rio (Rio5+, New York, 1997) a evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie: reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor internaţionale; eşecul îmbunătăţirii transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru participare şi dezvoltare; eşecul coordonării instituţionale şi incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producţie şi de consum. (http://www.mmediu.ro/).
- Între Summitul de la Rio şi cel de la Johanesburg (2002) reprezentanţii ţărilor lumii sau mai întâlnit, în cadrul unor conferinţe importante sub auspiciile ONU: Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo, 1994 - a canalizat atenţia lumii asupra ritmului implacabil al creşterii populaţiei şi asupra necesităţii unor eforturi lărgite de extindere a accesului la planificarea familială, la asistenţă sanitară şi la educaţie), Forumul Mondial al Dezvoltării Sociale (Copenhaga, 1995 - a acordat problemelor şi provocărilor de natură socială aceeiaşi atenţie care s-a dat la Rio problematicilor mediului înconjurător), Conferinţa Mondială a Femeilor (Beijing, 1995 - a asigurat un cadru favorabil pentru înaintarea pe drumul înlăturării discriminării femeilor, care reprezintă o barieră pentru micşorarea sărăciei şi opririi declinului ecologic), Conferinţa de la Monterrey (2002) asupra mijloacelor de finanţare necesare dezvoltării.
Declaraţia reprezintă angajamentul statelor semnatare de a promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global. Principalele probleme discutate în cadrul reuniunii la nivel înalt au fost: reducerea numarului celor care nu au acces la rezerve de apa potabila, de la peste 1 miliard la 500 milioane până în anul 2015; înjumătăţirea numărului celor ce nu au condiţii de salubritate corespunzătoare, la 1,2 miliarde; creşterea folosirii surselor durabile de energie şi refacerea efectivelor de peşte secătuite etc. (http://www. earthsummit2002.org/Es2002.pdf). |
În Declaraţie se recunoaşte că eradicarea sărăciei, schimbarea modelelor de consum şi de producţie, protecţia şi managementul resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerinţe esenţiale ale dezvoltării durabile (Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă, citată de Oprea, 2008).
- •k & &
In contextul durabilităţii, dezvoltarea nu înseamnă a creşte la infinit; dintr-un anumit punct de pe traseul dezvoltării, o comunitate sustenabilă (durabilă) se opreşte din creştere, dar continuă să se dezvolte, prin transformare, folosindu-şi eficient resursele existente. O comunitate durabilă nu este o utopie, pentru că durabilitatea nu înseamnă dispariţia oricăror probleme economice, sociale sau de mediu, ci identificarea şi aplicarea unor soluţii care iau în considerare potenţialul uman, natural şi economic (http://www.irds.ro/static/ro/ro- despresustenabilitate/dezvoltareasustenabila.html).
[1] Termenul "durabilitate" provine din domeniul silviculturii, desemnând proceduri conform cărora capacitatea de producţie a pădurilor şi masa lemnoasă recoltată se află în echilibru, astfel încât, pe termen lung, să poată fi recoltat cât mai mult material lemnos, dar, în acelaşi timp, pădurile să nu aibă de suferit de pe urma defrişărilor (http://www.dadalos.org).
Printr-o analogie cu biologia, autorii fac distincţie între creşterea economică nediferenţiată (care ar avea loc prin înmulţirea cantitativă, exponenţială a rezultatelor din fiecare domeniu) şi creşterea diferenţiată sau organică (controlată prin voinţă şi obiective), care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale. În felul acesta, noua concepţie respinge strategia teoria creşterii zero şi se pronunţă pentru continuarea unei creşteri de tip organic, controlată de oameni şi adaptabilă la problemele complexe, prezente şi de perspectivă. Studiul confirmă şi ideea că, dată fiind interdependenţa fenomenelor, problemele nu se pot rezolva separat, ci într-o viziune globală (prin cooperare internaţionala) (Tănăsescu, Dezvoltarea durabilă ca sistem în timp şi spaţiu).