Pin It

Abordările metodologice concentrate pe evaluarea dezvoltării durabile au evoluat de la analiza condiţiilor pentru asigurarea unui consum optim pe termen lung, care să ţină cont de progresul tehnologic şi de rata de creştere demografică (conform acestei abordări, dezvoltarea este durabilă atunci când rata de creştere a consumului este egală cu suma dintre rata de creştere a populaţiei şi rata de dezvoltare a progresului tehnic, Ciupagea et al., 2006), la analiza compatibilităţii între condiţiile dezvoltării economice şi cele de mediu, care să nu afecteze opţiunile generaţiilor viitoare (Pierantoni, 2004, citată de Cipagea et al., 2006). La începutul anilor '70, dezbaterea era axată pe limitele stocului de resurse naturale neregenerabile şi pe impactul creşterii economice asupra mediului, calitatea mediului şi creşterea economică fiind abordate ca două dimensiuni divergente (teoria creşterii „0", Meadows et al, 1972). Numai un deceniu mai târziu, în anii '80, dezbaterile metodologice s­au axat pe reconcilierea celor două dimensiuni: calitatea mediului înconjurător şi creşterea economică. În ultimii ani, literatura economică şi ecologică s-a concentrat asupra unor probleme precum: a) cât şi cum trebuie exploatate resursele naturale; b) impactul activităţilor umane asupra calităţii mediului (poluare, deşeuri etc.); c) conceptul de dezvoltare durabilă pe termen lung, ce vizează echitatea intergeneraţională prin integrarea dezvoltării economice, a dimensiunii sociale şi a celei de mediu (Ciupagea er al., 2006). Din documentele Conferinţei ONU RIO 20+, ale Forumurilor ONU asupra Habitatului Urban (Napoli, 2012 şi Medellin, 2014) a rezultat concluzia că evaluarea durabilităţii proceselor de dezvoltare reprezintă una dintre                             problemele-cheie                   ale                    agendei                    globale

(http://www. unhabitat. org/categories.asp?catid=672); cu cât mai complexe sunt probleme cu care se confruntă comunităţile în demersul lor de a adopta un tip durabil de dezvoltare, cu atât instrumentele metodologice ale evaluării sustenabilităţii trebuie să intersecteze mai multe domenii: economie, ecologie, politcă, sociologie, cultură, istorie etc (Magee, James, 2012).

  1. În 1974, J. Stiglitz (comsideră că există trei forţe economice care compensează limitele impuse de resursele naturale: schimbările tehnologice, capitalul şi economiile de scară[1], Stiglitz, 1974, citat de Ciupagea et al., 2006) a arătat că, în anumite condiţii, sunt posibile căi de dezvoltare optime chiar cu resurse naturale epuizabile. Alegerea optimă se face între căi de dezvoltare cu diferite rate de creştere economică, căile cu rate ridicate de utilizare a resurselor naturale având rate scăzute de creştere economică pe termen lung.
  2. Robert M. Solow s-a ocupat cu problema asigurării constanţei unui stoc de capital pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la aceeaşi zestre ca generaţiile prezente, (Solow, 1974, citat de Ciupagea et al., 2006, Solow, 1986, citat de Pohoată, 2008). Economistul a introdus resurselor naturale epuizabile într-o formulă economică numită „funcţia Cobb- Douglas" (dezvoltată în 1928 de către economiştii americani Paul Douglas şi Charles Cobb) şi prin analiza statistico-economică efectuată a ajuns la concluzia că pentru a menţine intact stocul total de capital, o generaţie poate utiliza stocul finit de resurse naturale, dar trebuie să crească stocul de capital regenerabil, ceea ce înseamnă menţinerea unei căi de dezvoltare durabile. Conform acestei abordări, substiuirea directă între factorii de producţie prin intermediul înlocuirii tehnice a resurselor naturale asigură menţinerea nivelului de producţie şi, ulterior, pe cel al consumului. În 1997, Robert M. Solow a arătat că limitele dezvoltării viitoare vor depinde de capacităţile tehnice de substituire a resurselor naturale în procesul de producţie. Rolul acestei substituţii în reducerea poluării, dematerializarea produselor ori diseminarea bunurilor reciclate în funcţia de producţie este crucial. Totuşi, posibilităţile de substituţie sunt limitate (Ciupagea et al., 2006)
  3. Curba Kuznets pentru mediu (derivată din Curba Kuznets, 1955) caută să stabilească relaţia dintre calitatea mediului şi creşterea economică pe termen lung (Nicolaisen, Hoeller, 1990, citaţi de Ciupagea et al., 2006). Din 1991, de când economiştii au remarcat relaţiile sistemice dintre variaţiile veniturilor şi calitatea factorilor de mediu, curba Kuznets pentru mediu a devenit „un standard" (Grossman, Krueger 1991, citaţi de Yandle et al., 2004). În linii mari, aceasta arată că, până la un anumit prag, degradarea mediului creşte odată cu nivelul venitului, dincolo de care calitatea mediului este ameliorată printr-un nivel mai ridicat al PIB/locuitor. La niveluri scăzute de dezvoltare, forma curbei indică o degradare a mediului (atât cantitativă, cât şi în intensitate). Pe măsura accelerării dezvoltării economice, prin intensificarea extracţiei de resurse şi extinderea industrializării, rata de epuizare a resurselor începe să depăşească rata lor de regenerare, iar deşeurile generate cresc în cantitate şi nocivitate. La niveluri avansate de dezvoltare, orientarea structurală către servicii şi industrii intensive în cunoaştere, cuplată cu o responsabilizare ecologică sporită, noi reglementări de mediu, tehnologii mai eficiente şi investiţii de mediu sporite, duce la atenuarea progresivă a degradării mediului (Panayotou, 1993, citat de Ciupagea et al., 2006). Schimbarea structurală care însoţeşte creşterea economică influenţează impactul asupra mediului prin schimbarea compoziţiei activităţii economice către sectoare mai mult sau mai puţin intensive în poluare. La un nivel redus de venituri, schimbarea predominantă este de la agricultură la industrie, ceea ce inseamnă o creştere firească a impactului asupra mediului. La niveluri mai mari ale veniturilor, economia devine preponderant axată pe servicii, având ca efect diminuarea impactului ecologic (Nemat, 1994).

Curba Kuznets pentru mediu se probează în cazul unora dintre problemele de mediu (ex. Poluarea aerului) dar în multe alte cazuri, nu (ex. gropi de gunoi, biodiversitate). De pildă, sunt puţine dovezi pentru probarea Curbei Kuznets pentru mediu în cazul unora dintre poluanţi, al utilizării resurselor naturale sau în cazul conservării biodiversităţii (Mills, Waite, 2009); un alt exemplu în care forma curba nu este cea "clasică", îl reprezintă emisiile de gaze cu efect de seră, care sunt mai mari în ţările dezvoltate şi, mai mult decât atât, apa potabilă, fertilitatea solului, pescutul continuă să scadă în statele dezvoltate. Despăduririle par să urmeze traseul "clasic" al curbei (Culas, 2007), printre tările cu PIB de cel puţin 4 600 $/locuitor, despăruririle aproape că nu se mai fac (Kauppi et al., 2006).

Principala critică adusă curbei Kuznets pentru mediu constă în presupunerea că modificările în sens negativ şi care depăşesc un prag al echilibrelor dinamice dintre factorii de mediu sunt considerate reversibile (Stern et al., 1996, citat de Ciupaga et al., 2006).

  1. Indicatorul totalul input-urilor materiale (TIM) poate fi interpretat atât ca factor de producţie, cât şi ca expresie a presiunii activităţilor economice asupra mediului, cuprinzând toate materialele necesare producţiei, utilizării şi depozitării finale a unui produs. Pentru ca presiunea activităţilor economice asupra mediului să scadă, se acţionează prin: schimbări în structura cererii de bunuri şi servicii; creşterea eficienţei, ca urmare a schimbărilor tehnologice şi substituţia între resurse (Hinterberger et al., www.seri.at, citat de Ciupagea et al., 2006). Economiştii completează analiza şi concluzionează că, datorită interdependenţei factorilor de piaţă, pentru atingerea dezvoltării durabile, instrumentele de reducere a consumului de resurse trebuie combinate cu instrumente de reducere a costurilor cu forţa de muncă.
  2. "Living Planet Index" este un indicator care măsoară starea biodiversităţii la nivelul întregii planete, bazându-se pe direcţiile evolutive ale populaţiilor de specii de vertebrate. Aceste informaţii sunt folosite pentru a defini şi evalua impactul factorului uman asupra Terrei, dar şi pentru a ghida acţiunile urmate în vederea opririi pierederii biodiversităţii.

Living Planet Index arată un declin de 52% între anii 1970 şi 2010. Aceasta înseamnă că populaţiile diferitelor specii de animale s-au redus cu mai multe de jumătate, comparativ cu situaţia din urmă cu 40 de ani. Living Planet Index analizează separat evoluţia diferitelor specii în mediul terestru (uscat), ape curgătoare şi ape marine, operând astfel cu trei indici secundari pentru a arăta care sunt tendinţele evolutive în diferite ecosisteme. Speciile din apele dulci au înregistrat un declin de 76 % între anii de referinţă 1970 şi 2010, cea mai importantă ameninţare fiind pierderea şi fragmentarea habitatelor specifice, poluarea şi speciile invazive. Un alt impact negativ major îl au modificările de nivel ale apelor de suprafaţă şi integrarea unei părţi din reţeaua hidrografică la sistemele de irigaţii, în sistemele de producere a energiei electrice. Speciile terestre au suferit un declin de 39 %, pierderiele de habitat (în special cauzate de utilizarea terenurilor de către om, în agricultură, pentru dezvoltarea urbană şi pentru producerea de energie) fiind ameninţarea majoră, alături de vânătoare, în cazul unora dintre specii. Speciile marine au scăzut tot cu 39 %, însă dinamica acestora a fost mai sinuoasă: din 1970 şi până la mijlocul anilor '80 scăderea a fost mai abruptă, după acea perioadă urmând una de relativă stabilitate, declinul reapărând ca şi tendinţă în anii din urmă.

Cele mai mari ameninţări la adresa biodiversităţii rezultă, la nivel global, dintr-o combinare/acumulare a impactului degradării şi pierderilor de habitate, la rândul lor, urmări ale consumului nesustenabil al societăţii umane 

  1. Amprenta ecologică este o măsură a cererii societăţii umane exercitate asupra ecosistemelor Pământului; reprezintă raportul între suprafaţa productivă preluată din oferta de biomasă a Pământului (biocapacitatea Pământului) prin consumul direct şi activităţile umane, convertibile în consum energetic şi, în final, în emisii de CO2, care sunt apoi, la rândul lor, convertite în hectare de vegetaţie necesare pentru asimilarea carbonului. Metodologia a fost definită în 1994 de William Rees şi Mathis Wackernagel, astăzi existând la nivel internaţional raportări anuale făcute pe baza anuarelor statistice de către organizaţia internatională RedefiningProgress (Ciupagea et al., 2006).

Utilizând metodologia anterior amintită, este posibil să se ştie "cât Pământ" sau câte planete Pământ ar fi necesare pentru a susţine omenirea. În anul 2007, amprenta ecologică a omenirii era de estimată la valoarea de 1,5 planete Pământ, ceea ce înseamnă că omenirea foloseşte serviciile ecologice de 1,5 ori mai repede decât le poate regenera Pământul.

Amprenta ecologică a unei ţări este influenţată de populaţie, cantitatea medie de bunuri şi servicii consumate şi intensitatea resurselor consumate pentru obţinerea acestor bunuri şi servicii. În conformitate cu baza de date Global Footprint Network (2010), care conţine lista tărilor în funcţie de amprenta ecologică, rezultă că valoarea medie mondială a amprentei ecologice era în anul 2007 de 2,7 ghap (global hectars/person). Biocapacitatea medie a planetei era de 1,8 ghap, ceea ce înseamnă un deficit ecologic de 0,9 ghap. Dacă o ţară nu dispune de suficiente resurse ecologie din propriul teritoriu naţional, atunci există deficit ecologic şi ţara respectivă este stat ecologic debitor; în situaţia inversă, dacă un stat dispune de resurse ecologice suficiente, se numeşte stat ecologic creditor. 

Ţări ecologic creditoare şi ecologic debitoare în anii 1961 şi 2007 (sursa: Ecological Footprint Atlas 2010, Global Footprint Network, http://www.footprintnetwork.org)

România, cu o populaţie totală de 21,4 milioane de locuitori (în 2007), avea în acel an amprenta ecologică de 2,71 ghap, biocapcitatea ecologică de 1,95 ghap şi făcea parte din categoria statelor debitoare (-0,76 ghap). Dezvoltarea economică a României este nesustenabilă, întrucât capacitatea de suport a capitalului natural este depăşită, iar decalajul tinde să se mărească în măsura în care o seamă de programe sectoriale urmăresc obiective contradictorii şi pot intra în conflict cu preceptele dezvoltării durabile, generând efecte negative asupra structurii şi capacităţii de suport ale capitalului natural (Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României 2020 - 2030).

În ceea ce priveşte indicatorii şi indicii utilizaţi pentru evaluarea dezvoltării durabile şi detaliaţi în cele ce urmează, au existat două puncte de vedere contradictorii: primul îşi are originea în economie iar cel de-al doilea îşi are rădăcinile în ecologie. Economiştii interpretează şi analizează tendinţele de dezvoltare ale omenirii exclusiv în termeni de "investiţii", "creştere", "profit", bazându-se pe teorii şi indicatori statistico-economici care nu iau în considerare faptul că viitorul NU este o extrapolare a prezentului. Ecologiştii studiază relaţiile dintre organismele vii şi relaţiile dintre acestea şi mediul ambiant în care se nasc, trăiesc şi mor. Pentru ecologişti procesul de creştere/evoluţie a organismelor poate să fie transpusă sub forma literei "S": organismul abia născut este hrănit din belşug, creşte la început mai încet, apoi, din ce în ce mai repede, până la un anumit prag, când ritmul de creştere începe să scadă, din cauza acumulărilor de reziduuri. În timp ce pentru economişti tehnologiile avansate pot trece dincolo de orice limite, aşa încât aceştia nu văd nici un motiv de îngrijorare pentru modul în care restricţiile mediului natural intervin în activităţile economice, ecologiştii percep şi trag semnale asupra degradării sistemelor naturale şi a resurselor din cauza expansiunii exagerate a activităţilor economice (Brown, 1994).

Diferenţele dintre cele două abordări rezultă clar şi din indicatorii utilizaţi pentru măsurarea progresului şi pentru a evalua perspectivele de viitor.

  1. Pentru a evalua dinamica economiei, specialiştii economişti utilizează indicatorul PIB (Produsul Intern Brut). Acesta este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an. PIB-ul pe cap de locuitor este adesea dat ca ajustat, însemnând că este astfel calculat încât nivelurile diferitelor preţuri sunt mascate în diferite ţări. Astfel poate fi comparată eficienţa diferitelor ţări (Institutul Naţional de Statistică).
  1. Deoarece PIB-ul combină numai suma tuturor activităţilor care se pot evalua în bani, nu reflectă nici degradarea mediului înconjurător şi nci modul în care se distribuie bogăţia. Pentru acest scop se utilizează Indexul Dezvoltării Umane (IDU).

IDU, inventat de economistul pakistanez Mahbubul Haq, este o măsură comparativă a speranţei de viaţă, alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai (http://hdr.undp.org/sites/default/files/hdr_2013_enjechnotes.pdf.) Pentru majoritatea statelor membre ONU, indicele dezvoltării umane este actualizat în fiecare an de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.

Din acest considerent, toate naţiunile trebuie să acţioneze urgent pentru ca a evita degradarea inevitabilă a mediului înconjurător, precum şi conflicte sociale severe, chiar prabuşirea societăţii umane din cauza epuizării resurselor vitale şi imposibilităţii ecosistemelor terestre de a mai asigura serviciile specifice omenirii (aer curat, apă potabilă, soluri fetile) (sursa: A PublicPolicy Process for Vision 2050, www.wbcsd.org/)

 

[1] Principiu economic, potrivit caruia costul mediu (unitar) al unui produs scade pe masura cresterii numarului de unitati fabricate/vandute - rezultat al unei mai judicioase repartizari a costurilor fixe si a avantajelor productiei de serie (http://www.money. ro/dictionar/).