Criteriile după care un tip de dezvoltare se evaluează ca fiind durabil (sustenabil) sunt numeroase şi reprezintă subiect important de dezbatere, încă de la apariţia conceptului de dezvoltare durabilă.
Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:
- menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;
- menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;
- evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.
Conceptul de dezvoltare durabilă poate fi caracterizat din mai multe puncte de vedere, prin următoarele elemente : economic = eficienţă, creştere, stabilitate; social = nivel de trai, dialog social şi delegarea responsabilităţilor, protejarea culturii/patrimoniului; ecologic = biodiversitate/ rezistenţa sistemelor, resurse naturale, evitarea poluării. Această abordare este denumită bio- geo- fizica (Alpopi, 2007). Criteriul economic, alăturat celui ecologic, influenţează procesul creşterii economice prin impactul resurselor naturale şi a biodiversităţii; criteriul socialul, suprapus criteriului ecologic,i asigură o utilizare raţională a resurselor naturale, o conservare a biodiversităţii, un respect faţă de natură, prin cultură şi educaţie (Stern, 1994, citat de Oprea, 2008). Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică a dezvoltării durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea în dinamică a următoarelor coordonate: ecologică, economică, tehnico-tehnologică, social- umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială (Oprea, 2008).
Dezvoltarea durabilă vizează eliminarea disparităţilor în accesul la resurse, atât pentru comunităţile sărace ori marginalizate, cât şi pentru generaţiile viitoare, încercând să asigure fiecărei naţiuni oportunitatea de a se dezvolta conform propriilor valori sociale şi culturale, făra a nega altor naţiuni ori generaţiilor viitoare acest drept. Echitatea implică o distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării, atât între bogaţi şi săraci, cât şi între generaţii şi naţiuni (Pohoata, 2008). În contextul sustenabilităţii, echitatea înseamnă luarea în considerare a nevoilor vitale ale oamenilor, oriunde s-ar fi născut, în oraşe sau în sate, în ţări dezvoltate sau sărace (http://www.sustainable-
environment.org.uk/Principles/Future_Generations.php).
Abordarea pe termen lung (durabilitatea=sustenabilitatea) înseamnă luarea în consideraţie a nevoilor generaţiilor următoare şi conceperea de scenarii de dezvoltare echitabile, ce au ca bază resursele naturale limitate ale planetei. Criteriul sustenabilităţii cere îndeplinirea condiţiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre generaţiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată pe autonomie şi autoregenerabilitate realizată cu ajutorul şi transferul tehnologiilor adecvate, participarea, valorificarea condiţiilor locale şi a diversităţii, echitabilitatea intergeneraţională, viziunea sacră asupra vieţii (Crocker, 2002, citat de Zaman, Zenivic, 2006)
Dezvoltarea echitabilă, astfel încât şi generaţiile viitoare să mai poată beneficia de resursele naturale, presupune menţinerea unui echilibru pe termen lung între capitalul natural (totalitatea resurselor regenerabile şi neregenerabile) şi tendinţele evolutive ale capitalului uman. Ca urmare, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o modalitate de fundamentare a căilor de creştere a bunăstării, concomitent cu utilizarea prudentă a resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile să poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor viitoare.
O resursă naturală are funcţiuni multiple: economice, biologice, recreative, progresul tehnic neputând fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un capital natural critic (nivelul minim necesar reproducţiei biologice a ecosferei) care trebuie salvat/conservate, determinând astfel un prag de utilizare al acestui capital, în scopul păstrării unui anumit stoc natural pentru actuale generaţie dar şi pentru cele viitoare (Oprea, 2008). Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă şi viitoare depinde de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de limitarea poluării mediului natural, ceea ce presupune şi necesită o mai bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării mediului.
Dezvoltarea durabilă este un concept complex, care poate şi trebuie să fie abordat din cel puţin patru perspective: economică, socială, a mediului înconjurător şi instituţională. Acestora li se pot alătura multe alte abordări (educaţională, culturală, morală, temporală, etc.), care nu fac decât să sublinieze caracterul multidimensional al dezvoltării durabile a unui proces.
- dimensiunea economică - dezvoltarea durabilă este chemată să asigure contextul economic în care să fie posibilă generarea unui venit maxim în condiţiile menţinerii capitalului natural şi uman;
- dimensiunea ecologică - se bazează pe susţinerea (sub)sistemelor naturale (prin conservarea biodeivesităţii), în condiţiile în care se fie asigurată şi dezvoltarea economică şi a societăţii, într-un cadru instituţional adecvat;
- dimensiunea socio-culturală şi educaţională - dezvolatarea durabilă este un deziderat al tuturor statelor lumii, care nu poate fi atins decât în condiţiile în care sistemele socio-culturale şi educaţionale sunt stabile, asigurându-se echitatea intra- şi inter- generaţională. Toate acestea se pot concretiza în viaţa comunităţilor şi a indivizilor prin păstrarea diversităţii culturale şi prin încurajarea pluralismului de idei, prin asigurarea unui nivel de educaţie cât mai ridicat şi pe tot parcursul vieţii. Educaţia este cel mai eficient mijloc pe care societatea îl are la dispoziţie pentru a răspunde provocărilor prezente şi viitoare, progresul depinzând de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii.
- dimensiunea morală şi spirituală - durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice ale comportamentului uman; dezvoltarea durabilă trebuie să asigure o creştere a nivelului de trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra prosperităţii lumii sărace, evitând, în acelaşi timp, costurile asupra viitorului;
- dimensiunea politică - politicul, aflat în intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de organizare, coordonare şi control al ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de interesele diferiţilor actori;
dimensiunea spaţială - ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local şi global, dintre ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul şi între domeniile economic, social şi mediu. Dezvoltarea durabilă înseamnă ,,a gândi global şi a acţiona local".