Administrație publică

Problema-cheie a dezvoltarii durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei, precum şi degradarea continuă a mediului.

Conferinţa ONU asupra Dezvoltării Durabile Rio +20 a evidenţiat un set de direcţii de acţiune, în fapt, provocări-cheie ale dezvoltării durabile:

• securitatea alimentară;
• necesarul de energie;
• oraşe durabile.

Dezvoltarea durabilă trebuie privită ca o adaptare a societăţii şi a economiei la marile probleme cu care omenirea se confruntă în prezent. Provocările dezvoltării durabile sunt mai numeroase şi din domenii extrem de variate:

• creşterea populaţiei - pe Pământ trăiesc 7 miliarde de oameni, în prezent populaţia globului fiind de 10 ori mai mare decât acum 400 de ani. Explozia demografică a avut loc datorită îmbunătăţirii standardelor de trai şi medicale, ceea ce a permis oamenilor să trăiască mai mult decât în secolele anterioare. Dezvoltarea durabilă este una făcută de oameni şi pentru oameni, de aceea factorul populaţie reprezintă unul care influenţează acest tip de dezvoltare dar, în acelaşi timp, reprezintă una dintre probleme cruciale cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, aceasta trebuind să găsească soluţii pentru rezolvarea dezechilibrelor demografice cantitative şi structural-calitative şi să le aplice.

Provocarea demografică este una naţională, dar şi una la nivel global şi se pune în termeni direcţi, în următoarea manieră: care este numărul de oameni pe care Pământul îi poate hrani şi adăposti, într-un mediu înconjurător echilibrat? Dintre problemele concrete pe care le ridică dimensiunea demografică în faţa dezvoltării durabile, putem enumera:

-rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice; -densitatea populaţiei, pe regiuni, ţări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi randamentul substratului pedologic;

-explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii; -creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbanizări masive, în dauna mediului şi a suprafeţelor agricole cultivabile;

-în timp ce urbanizarea Europei a fost însoţită de industrializare, acest lucru nu se întâmplă în toate ţările în curs de dezvoltare;

-pentru mediul urban, suprapopularea a dus la apariţia şi amploarea unor fenomene negative (şomaj masiv, insuficienţa locuinţelor de calitate, servicii urbane deficitare, periferii insalubre şi, prin constrast, centre opulente, "insule de căldură urbană", climat social problematic, dificultări de aprovizionare cu energie, apă);

• pentru mediul rural, depopularea cauzată de migraţia către centrele urbane a îngreunat hrănirea întregii colectivităţi rurale - locale dar şi a celor urbane (Pohoaţă, 2003);
• constrângerea tehnică - dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă acestei provocări în următorii termeni, concreţi: care este nivelul maxim al producţiei, în condiţiile actuale ale progresului tehnic, asigurând şi menţinerea echlibrului factorilor de mediu? Este bine cunoscut faptul că dezvoltarea implică creştere economică, implicit, mărirea producţiei, care, la rândul său, antrenează poluare.

Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este limitată, de aceea este importantă preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste direcţii. Aplicarea unor formule comportă dificultăţi rezultate din cuantificarea greoaie a unor fenomene şi factori cum sunt, de exemplu: producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic, capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul aferent instalaţiilor antipoluante, volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor. Din analiza economică a diferitelor formule prin care se urmăreşte cuantificarea relaţiei complexe dintre dezvoltare, creşterea producţiei, nivelul poluării, progresul tehnic, se pot desprinde următoarele idei:

• se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea calităţii mediului ambiant iar punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de absorbţie a mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de economisire, a eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin creşterea suprafeţelor sau a volumului de dispersie a poluanţilor;
• progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile a dezvoltării economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce justifică importanţa mare a investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menţinerea şi chiar refacerea mediului (Pohoaţă, 2003);
• schimbarile climatice, efectul de seră, găurile în stratul de ozon şi încălzirea climei terestre - alături de reducerea stratului de ozon, de modificările ciclului hidrologic, de ridicarea nivelului Oceanului Planetar, schimbările climatice fac parte din categoria modificărilor sistemice ale mediului (acestea se manifestă la scara întregului sistem planetar şi reprezintă efecte globale ale acţiunii/presiunii umane asupra mediului, Bălteanu,

Şerban, 2005). Schimbările climatice se resimt prin efectul de seră şi prin tendinţele de încălzire a climei terestre, acestea fiind, la rândul loc rezultate ale acţiunii factorilor de forţare radiativă (=orice cauză naturală sau antropogenă care modifică echilibrul dintre radiaţia solară indicentă şi radiaţia emisă în spaţiu). Aerosolii (=particule microscopice de praf atmosferic şi de apă cu un rol foarte important în bugetul radiativ al atmosferei), proveniţi din procese şi fenomene naturale (erupţii vulcanice, furtuni de praf etc.) sau în urma unor activităţi antropice (arderea combustibililor fosili, a biomasei, fabricarea cimentului etc.), precum şi schimbarea proprietăţilor suprafeţei terestre (cauzată de schimbările în utilizarea terenurilor, de restrângerea suprafeţelor acoperite cu ghiaţă, extinderea suprafeţelor construite etc.) reprezintă cei mai importanţi factori de forţare radiativă pozitivă, adică cei care generează creşterea temperaturilor. Ultimul deceniu (2002-2011) a fost cel mai cald din istorie în Europa, cu temperatura de la nivelul solului în Europa cu 1,3°C mai mare decât media de dinainte de industrializare. Diverse proiecţii arată că în Europa ar putea fi cu 2,5-4°C mai cald în ultima parte a secolului XXI, în comparaţie cu media anilor 1961-1990.

Efectul de seră este un proces natural, însemnând menţinerea la suprafaţa terestră a unei temperaturi relativ constante favorabile dezvoltării vieţii. Mecanismul este "coordonat" de gazele cu efect de seră (CO2 , N2 O, CH4 , O3, etc.). Problema actuală este că acest efect de seră se intensifică, din cauza creşterii ponderii gazelor cu efect de seră, semnificativă după declanşarea Revoluţiei Industriale, la jumătatea secolului al XVIII-lea, şi mai ales după a doua jumătate secolului al XX-lea.

Reducerea stratului de ozon - stratul de ozon este poziţionat în stratosferă, fiind o porţiune din aceasta, între 15 km şi 25 km altitudine, în care concentraţia moleculelor de ozon este ridicată; pătura de ozon are un rol extrem de important pentru că protejează suprafaţa terestră contra efectelor negative ale radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Găurile din stratul de ozon apar ca urmare a acţiunii cloro-fluoro-carbonului (CFC) şi halonilor, în atmosfera înaltă, unde nivelul UV este ridicat; radiaţiile acestea constribuie la separarea clorului din CFC şi a bromului din haloni; clorul şi bromuldistrug continuu moleculele de ozon (1 atom de clor şi unul de brom pot reacţiona cu până la 100 000 de molecule de ozon). Primele găuri în stratul de ozon au fost identificate deasupra teritoriilor arctice şi antarctice (reduceri cu 50% - 60%, la altitudini cuprinse între 12 km şi 20 km), dar există găuri în stratul de ozon şi deasupra SUA şi Canadei (reduceri cu 3% ale ozonului din stratosferă, pe parcursul ultimilor 4 decenii), precum şi deaspura altor state situate la latitudini temperate. O reducere cu 1% a concentraţiei de ozon din atmosfera înaltă determină o creştere cu 2% a cantităţii de radiaţii

UV care ajunge pe Terra, generând o creştere cu 3% ca cazurilor de cancer de piele şi o creştere a mortalităţii cauzate de afecţiuni maligne ale pielii (Bălteanu, Şerban, 2005).

Intensificarea globală a presiunii antropice asupa sistemului climatic din ultima sută de ani a determinat o încălzire fără precedent în ultimul mileniu a atmosferei din apropierea suprafeţei Pământului. Rapoartele de Evaluare ale Comitetului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice au pus în evidenţă încălziri ale climei în ultimul secol de 0,2 - 0,6°C; ultima decadă a secolului trecut este considerată ca fiind una dintre cea mai caldă a perioadei de observaţii meteorlogice instrumentale. Încălzirea din ultimul secol şi din prima decadă a secolului actual depăşeşte modificările climei din ultima 1000 de ani, care ţin de variabilitatea naturală a sistemului climatic (acest tip de modificări naturale cuprind o perioadă caldă, corepsunzătoare sec. al XI - al XlV-lea, şi un interval de răcire, între sec. al XV-lea - al XIX- lea sau Mica Glaciaţie). Regiunea Arctică se încălzeşte mai repede decât alte regiuni. În regiunea arctică s-a observat un record negativ referitor la gheaţa plutitoare în 2007, 2011 şi 2012, reprezentând aproximativ jumătate din nivelul minim observat în anii 1980. Topirea calotei glaciare din Groenlanda s-a dublat în raport cu anii 1990, pierzând în greutate în medie 250 de miliarde de tone în fiecare an, între 2005 şi 2009. Gheţarii din Alpi au pierdut aproximativ două treimi din volumul lor din 1850, iar aceste tendinţe sunt preconizate să continue. Multe studii au măsurat schimbări pe scară largă în caracteristicile plantelor şi animalelor. De exemplu, plantele înfloresc mai devreme în cursul anului, în timp ce fitoplanctonul şi zooplanctonul de apă dulce apar, de asemenea, mai devreme. Alte animale şi plante migrează spre nord sau în zonele înalte pe măsură ce habitatele lor se încălzesc. Deoarece rata de migrare a multor specii este insuficientă pentru a ţine pasul cu viteza schimbărilor climatice, acestea ar putea fi în viitor împinse spre extincţie.

Modificările climatice în România - schimbările climatice din România se încadrează în tendinţa globală de încălzire, având însă particularităţi regionale legate de poziţia ţării, în plină zonă cu climă temperată, dar cu numeorase influenţe climatice şi de existenţa şi poziţia M-ţilor Carpaţi. Schimbările climatice din România vizează evoluţia principalilor parametri climatici, succesiunea anotimpurilor şi existenţa unor fenomene climatice extreme, inclusiv tendinţa de deştertificare. În România, pentru ultimul secol, a fost pusă în evidenţă a temperaturii medii anuale cu 0,3°C (Busuioc, 2003). Creşterile sunt diferenţiate, fiind mai accentuate în sudul şi sud-estul ţării, unde valorile creşterii urcă la 0,8°C la staţiile Bucureşti - Filaret şi Constanţa; creşterile sunt mai reduse în părţile centrală şi nordică (excepţie făcând Depr. Baia Mare). În Studiul naţional asupra schimbărilor climatice în România. Evaluarea vulnerabilităţii şi opţiuni de adaptare (coord. Cuculeanu, 2003) s-au utilizat patru modele climatice de echilibru, folosite pe plan internaţional, care rulează date meterologice complete colectate de la 100 de staţii meteorologice pe un interval de 50 de ani. Toate modelele climatice pun în evidenţă că în România se va înregistra în acest secol o evidentă tendinţă de încălzire a climei, cuprinsă între 2,4°C şi 7,4°C; modelul canadian, care oferă informaţiile cele mai plauzibile şi mai adaptate condiţiilor regionale ale României, pune în evidenţă un semnal climatic, posibil a fi concretizat prin creşterea precipitaţiilor în lunile reci şi o scădere a acestora în intervalul cald. Creşterile de temperatură pentru acest secol în România sunt simulate şi de modelul regional (RegCM), care pune în evidenţă pentru intervalul 2070 - 2100 o creştere cuprinsă între 1°C şi 4°C (Busuioc, 2004).

• • modificarea ciclului hidrologic şi al resurselor de apă - încălzirea climei determină o intensificare a evaporaţiei de pe suprafaţa continentelor şi mai ales a oceanelor, urmată de creşterea precipitaţiilor şi de o dinamizare a ciclului hidrologic. Această înlănţuire simplă de procese şi fenomene naturale este complicată mult de specificul regional, apărând efecte variate în funcţie de regimul diferenţiat al precipitaţiilor, al temperaturii şi de interacţiunea cu activitatea antropică. Diferitele scenarii şi modele climatice pun în evidenţă faptul că o încălzire a climei determină cantitaăţi mai mari de precipitaţii la latitudini mari şi numai parţial în zonele tropicale şi subtropicale; în schimb, în alte regiuni, cantităţile de precipitaţii vor fi mai scăzute (centrul Asiei, regiunile mediteraneene, sudul Africii, vestul şi nordul Australiei). În multe regiuni, inclusiv în Europa Centrală şi de Est, se înregistrează o creştere a frecvenţei viiturilor, ca urmare a creşterii ponderii precipitaţiilor cu caracter torenţial. Încălzirea climei are efecte imediat asupra topirii gheţarilor, a zăpezii şi a permafrostului. Evaluărilr efectuate cu ajutorul înregistrărilor satelitare au pus în evidenţă un ritm mai accentuat de topire a zăpezii şi a banchizei în emisfera nordică: zăpada şi ghiaţa acoperă în ianuarie o suprafaţă între 45 - 50 milioane km² iar în august numai 2 milioane km² dar în ultimii 40 de ani s-a înregistrat o reducere cu 10% a acestor suprafeţe. Pentru ultimul secol este evidentă tendinţa de retragere a gheţarilor montai din toate sisteme montane ale planetei. La începutul acestui secol, 1,7 miliarde de oameni trăiau în ţări caraterizate de stresul apei (este un indicator care pune în evidenţă acele sate cu un consum de peste 20% din resursele regenrabile de apă) iar pentru anul 2050 se apreciază că 5 miliarde de oameni vor trăi în asemenea situaţie.

Ridicarea nivelului Oceanului Planetar - tendinţa generală de încălzire a climei terestre, cauzată de efectul de seră, are o influenţă directă asupra ridicării nivelului oceanic, un proces cu impact pe termen lung asupra zonelor costiere şi ţărilor insulare cu relief jos. Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este datorată aportului tot mai mare de apă rezultat din topirea calotelor glaciare, din topirea gheţarilor montani şi măririi volumului apelor ocenaice prin încălzire. Acest din urmă fenomen este numit "expansiune termică'', încălzirea apelor oceanice resimindu-se mai ales în stratul de la suprafaţă, până la o adâncime de 300 m. Conform estimărilor ONU, 60% din populaţia lumii trăieşte pe o fâşie lată de 60 km, în lungul coastelor oceanice (un teritoriu în care densitatea populaţiei creşte mai repede decât în spaţiile din interiorul maselor continentale). Această masa demografică exercită o presiune puternică asupra mediului costier, fiind în acelaşi timp foarte vulnerabilă faţă de tendinţa de ridicare a nivelului Oceanului Planetar. În Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă se apreciază că nivelul Oceanului Planetar s-a rdiciat cu 8 cm în ultimii 20 de ani.

Pentru Marea Neagră, studiile efectuate (Stanev et al., 2002) au pus în evidenţă o tendinţă de creştere a nivelului de aproximativ 15 cm în ultima jumătate de secol. Tendinţa de creştere anuală a nivelului Mării Negre este de 3 mm, mai ridicată decât tendinţa globală (analiza datelor oferite de satelitul Topex-Poseidon susţin o creştere medie a nivelului oceanic cu 2,5 mm/an), fapt care poate să fie relaţionat parţial cu circuitul local/regional al apei dar şi cu fenomenul general de subsidenţă din regiune (o coborâre de aproximativ 1 mm/an).

Efectul imediat al ridicării nivelului oceanic este nu numai invadarea de către mediul marin a unor uscaturi cu altitudini joase, ci şi salinizarea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane din zonele litorale şi costiere, precum şi intensificarea proceselor de abraziune marină. Un alt impact major va fi resimţit prin distrugerea şi modificarea terenurilor umede şi a resurselor şi serviciilor ecologice asociate (pădurile de magrove au fost defrişate, crescând impactul evenimentelor extreme - furtuni, cicloni, tsunami - asupra ţărmurilor; distrugerea recifilor de corali, efectul imediat fiind reducerea biodiversităţii şi creşterea vulnerabilităţii ţărmurilor în faţa furtunilor, valurilor uriaşe, etc.).

• • despăduririle - pădurea are funcţii ecologice, economice, fiind un tezaur genetic şi ecologic. Activitatea antropică exercită o presiune accentuată asupra fondului forestier prin despăduriri, prin fragmentarea arealului şi prin conversia utilizării terenurilor spre alte destinaţii (agricole, construcţii, căi de transport etc.). Pădurile influenţează modificările globale ale climei şi, concomitent, sunt influenţate de acestea. Tendinţele de încălzire a climei determină migrarea limitei pădurii spre poli, implicit şi modificarea ecosistemelor forestiere; pădurile sunt afectate de poluare, de diferitele maladii şi de fenomenele extreme care pot agrava degradarea fondului forestier. Pădurile stochează 40% din carbonul reţinut de ecositemele terestre iar degradarea şi/sau distrugerea acestora generează 20% din emisiile anuale de carbon în atmosferă;
• deşertificarea -este un fenomen complex de transformare treptată a unor terenuri cu soluri fertile în deserturi, determinat de schimbările climatice (secetă puternică şi prelungită) şi activităţile umane (supraexploatarea terenurilor). Deşertificarea parcurge mai multe etape: reducerea şi pierderea orizontului superior al solului, după care are loc o erodare a orizonturilor inferioare şi pierderea cvasitotală a substanţelor organice moarte, astfel încât tot terenul este ulterior format numai din particule minerale. Procesul de deşertificare poate rezulta după o evoluţie seculară a climatului (ex. Sahara, între 5000-1000 î.Hr.), dar, cel mai adesea ca rezultat al activităţilor antropice (cazul unor areale din Câmpia Olteniei). Deşertificarea se declanşează obişnuit ca urmare a distrugerii covorului vegetal, datorită exploatării excesive, necorespunzătoare a terenurilor fertile, cultivării excesive, despăduririlor masive şi suprapăşunatului, diminuării rezervelor de apă, eroziunii solului de către apă şi vânt, destructurării şi poluării solului etc. Deşertificarea unor areale mai restrâns este determinată de o supraexploatare locală, mai ales prin suprapăşunat, care provoacă o agravare a eroziunii, adâncirea nivelului piezometric (al apei freatice) şi, ca urmare, instalarea secetei (ex. bazinul mediteranean) şi salinizarea solurilor. Deşertificarea influenţează în mod negativ biodiversitatea, multe specii pier odată cu distrugerea habitatului lor. Pe glob are loc extinderea deşerturilor şi deşertificarea terenurilor cultivate, cu circa 50.000 km /an. Studiile Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite (FAO) estimează că nisipurile Saharei înaintează spre sud cu 1,5-10 km/an.
• probleme demografice şi sociale grave - Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, mai mult de 2,6 miliarde de persoane nu au întotdeauna acces la toalete sau alte forme de salubritate, în timp ce 910 milioane de fiinţe umane nici măcar nu au apă potabilă.

Mai mult de 14% din populaţia globului prezintă o formă de handicap. Cifrele publicate la începutul anului 2011 "vorbesc" despre 800 milioane de indivizi care întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte accesul la îngrijire medicala.

Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite consideră că în 2015 procentul mondial de populaţie săracă ar putea scădea sub 15% (1 miliard de indivizi). Biroul Internaţional al Muncii estimează că în prezent 2,9 miliarde de oameni din populaţia mondială trăieşte cu 2 dolari/zi dar sunt 1,2 miliarde de persoane ce îşi duc traiul cu mai puţin de 1 dolar/zi (Africa este cel mai afectat continent).

Pentru preîntâmpinarea, contracararea si eliminarea repercursiunilor acestora si pentru asigurarea dezvoltarii economice, progresului social si dezvoltarii umane sunt necesare actiuni concrete, sintetizate în obiective specifice si masurabile, ce fac obiectul strategiilor nationale pentru dezvoltare durabila. (http://www.serviciisociale.info/ )

Activităţile umane sunt în prezent comparabile sau depăşesc ca intensitate în anumite areale, zone, regiuni mecanismele naturale, care modifică global sitemul terestru. Impactul acestor activităţi a crescut exponenţial şi s-a diversificat începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XX. Argumentele aduse în favoarea acestei afirmaţii surprind o gamă largă de aspecte:

• în timpul a numai câtorva generaţii vor fi epuizate rezervele de combustibili fosili acumulate în milioane de ani, cantitatea corespunzătoare de CO2 fiind încorporată, în cea mai mare parte, în atmosferă;
• peste 50% din suprafaţa terestră a fost transformată de om, fiindu-i modificat albedoul (raportul dintre energia solară reflectată de suprafaţa Pământului şi energia solară incident, valorile acestei mărimi sunt cuprinse între 0 şi 1), structura solului şi climatul, acestea având efecte directe asupra reducerii biodiversităţii;
• o mare parte a resurselor de apă dulce este în curs de epuizare în multe regiuni ale planetei iar poluarea acestor surse a atins cote alarmante;
• a crescut îngrijorător concentraţia de CO₂, CH₄ şi de alte gaze cu efect de seră, care au modificat compoziţia chimică a atmosferei;
• tendinţa de ridicare a nivelului Oceanului Planetar şi poluarea au determinat o modificare semnificativă a habitatelor din zonele litorale;
• sunt în curs de epuizare resursele de peşte din oceane, 44% dintre acestea fiind la limita de exploatare;
• se înregistrează o reducere dramatică a biodiversităţii (IGBP Report: From Synthetisis to the Next Decade of Global Change Research, 2011, citat de Bălteanu, Şerban, 2005;.