În cazul când nu puteți vizualiza articolul faceți refresh la pagină (butonul F5).

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Specificările din 1985, din cadrul Convenţiei de la Viena privind protejarea stratului de ozon[1], s-au concretizate prin stabilirea unor limite în ceea ce priveşte emisiile de fluoroclorcarburi şi hidrocarburilor hidrogenate, care, în cadrul conferinţelor următoare (1989 Helsinki, 1990 Londra, 1992 Copenhaga, 1995 Viena, 1997 Montreal, 1999 Peking), au fost înăsprite în mod succesiv. Protocolului de la Montreal asupra substanţelor care distrug stratul de ozon a fost promulgarat în anul 1987, fiind un protocolul Convenţiei de la Viena pentru protejarea stratului de ozon. Din anul primei sale evaluări (Helsinki, 1989), Protocolul de la Montreal a fost revizuit de şapte ori (1990 - Londra, 1991 - Nairobi, 1992 - Copenhaga, 1993 - Bangkok, 1995 - Viena, 1997 - Montreal. 1999 - Beijing). Regimul privind ozonul este considerat un „model" pentru o politică internaţională de succes în domeniul mediului, datorită adopării şi punerii sale în aplicare pe scară largă (a fost adoptat de 197 state (http://ozone.unep.org/new_site/en/treaty_ratification_status.php).

În anul 1979, când a fost descoperită, gaura din stratul de ozon avea o suprafaţă de 1,09 mil. km ; după numai 1 an, suprafaţa acesteia crescuse la 3,27 mil. km ; în septembrie 2006, suprafaţa găurii din stratul de ozon a atins extinderea maximă, de 29,46 mil. km ; în anul 2013, suprafaţa se redusese la 7,99 mil. km . Se speră că, dacă se respectă Protocolul de la Montreal, stratul de ozon se va reface complet până în 2070.

Global Agenda for Change a fost adoptată în reuniunea de la Tokio, din februarie 1987, şi are ca scop integrarea dimensiunilor ecologice, sociale şi economice. Documentul stabileşte următoarele principii de acţiune: 1. stimularea creşterii economice, în special în ţările în curs de dezvoltare, şi creşterea bazei de resurse naturale; 2. schimbarea calităţii creşterii economice, prin integrarea obiectivelor majore ale dezvoltării durabile - echitatea şi securitatea socială; 3. conservarea şi sporirea bazei de resurse naturale - aerul, apa, pădurile şi solul -, conservarea biodiversităţii şi utilizarea eficientă a energiei, apei şi a materiilor prime; 4. orientarea dezvoltării tehnologice către rezolvarea problemelor ecologice; 5. integrarea mediului şi a economiei în stabilirea politicilor comerciale, energetice, agricole etc. pentru anticiparea şi prevenirea pagubelor de mediu.

În 1997, la Kyoto, 61 de ţări au convenit asupra acordului care stabileşte modalităţile de control al emisiilor de gaze cu efect de seră, denumit Protocolul de la Kyoto. Acesta şi-a propus drept obiectiv ca, până în anul 2012, nivelul principalelor şase gaze cu efect de seră să fie redus cu 5,2% faţă de nivelul înregistrat în anul 1990. Protocolul stabileşte limite cantitative şi reduceri obligatorii la şase gaze, dintre care cele mai importante sunt dioxidul de

carbon (CO2), ce derivă din arderea combustibililor fosili, metanul (CH4) şi protoxidul de azot (N2O).

Acordul prevede pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012, în comparaţie cu cele din 1990. Pentru a intra în vigoare, Protocolul trebuia să fie ratificat de cel puţin 55 de naţiuni (condiţie fost îndeplinită în octombrie 2004, prin ratificarea de către Rusia), care produc 55% din emisiile globale de dioxid de carbon.

Printre ţările care nu au ratificat Protocol de la Kyoto se află şi SUA, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră (statistica din anul 2001). Cât despre efectele economice ale constrângerilor Protocolului, unele studii susţin că acestea vor încuraja nivelul inovării în politică şi econmie, cu efecte pozitive asupra competitivităţii companiilor şi creşterii economice. Ca urmare, companiile şi economiile orientate către inovare vor obţine ori menţine avantaje competitive.

În 1992, la Rio de Janeiro, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, a fost adoptat, pe baza Raportului Brundtland, Agenda 21: Program de Acţiune pentru Dezvoltarea Durabilă. Acest plan de acţiune a fost adoptat în contextul în care necesitatea de armonizare a nevoilor economice şi sociale cu rezervele de resurse naturale a fost recunoscută oficial. Agenda 21 este un plan concret de acţiune privind politicile-cheie pentru realizarea dezvoltării durabile şi modul de abordare a problemelor legate de mediu.

Cele 500 de pagini ale documentului "Agenda 21" sunt structurate în patru domenii de acţiune: 1. dimensiunea socială şi economică; 2. conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare; 3. consolidarea rolului grupurilor majore; 4. mijloace de implementare, se evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de dezvoltare la nivel global, orientând acţiunile la nivel naţional şi local. In prezent, în lume, sunt peste 6 400 comunităţi locale (municipii, oraşe, sate) care elaborează şi implementează strategii şi planuri locale de acţiune de dezvoltare durabilă, potrivit principiilor elaborate de Agenda Locală 21, recunoscându-se astfel importanţa

procesului de planificare durabilă (Scurtu, Sima, Poşircă, 2007).

Acesta a avut ca efect iniţiative de implementare a Agendei 21 la nivel sectorial, regional şi mai ales local, reorientări semnificative în politica mediului şi iniţierea strategiilor pentru dezvoltarea durabilă (Agenda 21, www.un.org/esa/sustdev/agenda21.htm şi Earth Summit 2002: Briefing Paper, www.earthsummit2002.org .)

În anul 2012 s-a desfăşurat Conferinţa ONU privind dezvoltarea durabilă (RIO 20+), care a avut loc la Rio de Janeiro. Reuniunea a avut ca rezultat documentul The Future We Want. Agenda globală de reducere a sărăciei în ţările în curs de dezvoltare îşi găseşte expresia în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (criticate de multe ori din cauza faptului că nu respectă dimensiunea de mediu a dezvoltării şi din cauza amprentei ecologice considerabile), al căror termen de îndeplinire o să fie anul 2015 (Paţiu, 2014).

Se doreşte ca Agenda ONU de dezvoltare post- 2015 să aibă la bază principiile unei dezvoltări durabile. Prin intermediul documentului The Future We Want, statele mebre au agreat lansarea unui noi proces de negocieri care să aibă ca rezultat elaborarea unui set de obiective de dezvoltare durabilă (Sustainable Development Goals), ca fundamnet al Agendei ONU post-2015. În perioada 14-19 iulie 2014 s-a prezentat Raportul final, care conţine 17 obiective de dezvoltare durabilă şi 169 de ţinte specifice. Cele mai importante obiective ale dezvoltării durabile menţionate în The Future We Want sunt:

  • eradicarea sărăciei;
  • eradicarea foametei;
  • asigurarea securităţii alimentare şi a nutriţiei adecvate;
  • promovarea unei agriculturi durabile;
  • educaţie inclusivă şi echitabilă şi oportunităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii pentru toţi;
  • egalitate de gen;
  • asigurea apei şi managementul durabil al apei;
  • promovarea unei creşteri economice susţinute şi inclusive;
  • • muncă decentă.

Fiecare stat membru al ONU şi-a asumat obligaţia de a-şi fixa propriile obiective privind securitatea alimentară, accesul la surse de apa, la locuri de muncă verzi şi la modele sustenabile de producţie şi consum.

Succesul final al obiectivelor de dezvoltare durabilă va depinde în mare măsură de capacitatea instituţională, voinţa politică şi interesul general în ceea ce priveşte reconcilierea priorităţilor interconectate, crearea unui echilibru între cele trei dimensiuni ale dezvoltări durabile, nu doar într-un mod principial, ci şi într-un mod practic, instrumentalizat şi sistematic (Paţiu, 2014).

În septembrie 2014, s-a desfăşurat la New York reuniunea ONU numită Climate Summit. Catalyzing Action, care a urmărit cristalizarea unei viziuni globale asupra creşterii economice cu emisii reduse de carbon, prin concentrarea resurselor financiare în direcţia acţiunilor climatice, stabilirii unui preţ al carbonului, creşterii capacităţii de protecţie împotriva schimbărilor climatice şi realizarea de noi coaliţii şi parteneriate. Toate aceste dimensiuni vor avea un impact decisiv asupra economiei mondiale.

Din punct de vedere politic, toate statele participante şi liderii globali au căzut de acord asupra veridicităţii Si gravităţii concluziilor din rapoartele ştiinţifice, care constată un risc alarmant de încălzire a temperaturii medii globale, determinat de ritmul de creştere actual al nivelului global de emisii de gaze cu efect de seră.

De asemenea, liderii politici participanţi au acceptat că este necesară o acţiune concretă şi imediată în sensul reducerii emisiilor şi creşterii rezistenţei globale. Scopul reuniunii ONU a fost acela de a face un pas politic semnificativ în direcţia realizării unui acord climatic global în anul 2015, la Convenţia Cadru pentru Schimbări Climatice de la Paris. Liderii din întreaga lume s-au angajat să finalizeze, până la reuniunea de la Paris, un acord global cuprinzător, eficient şi durabil, care să fie asumat de statele lumii. Acesta poate fi considerat un pas politic determinant în direcţia iniţierii noii paradigme economice a secolului XXI (Moisoiu, Voinescu, 2014).

 

[1] Stratul de ozon protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile ultraviolete şi joacă un rol important în bianţul radiativ al atmosferei terestre. (http://www.esa-ozone-cci.org/).

Loading...