Pin It

Pentru a putea înţelege semnificaţia şi conţinutul noilor reglementări stabilite prin Constituţia franceză din 1958 este necesar să precizăm mai întâi, din punct de vedere istoric, care au fost condiţiile care au dus la elaborarea acestei constituţii.

În paragraful precedent s-a arătat că, cea de a IV-a Republică franceză s-a caracterizat prin imobilism şi ineficacitate. Printre altele, ea a fost ineficace în a găsi o soluţie pentru decolonizarea fostelor colonii franceze. După insurecţia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit în calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de-a IV-a Republici. La 2 iunie acelaşi an, generalul De Gaulle a obţinut depline puteri, în această privinţă Adunarea Naţională dând satisfacţie solicitării sale de a dispune de puteri depline spre a putea face faţă noii situaţii create. Recurgând la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art.90 din Constituţia din 1946 cu privire la revizuirea Constituţiei, acceptând o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curând Guvernului.

Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituţii, care diferea - sub o serie de aspecte - în mod fundamental de Constituţia din 1946, ca şi de cea din 1875.

-O primă deosebire, poate cea mai importantă, era aceea că Parlamentul nu a participat la elaborarea acestei noi Constituţii, ea fiind elaborată de către o comisie guvernamentală.

-O a doua deosebire a fost aceea că teritoriile franceze de peste mări au participat la referendumul care a ratificat Constituţia, la 28 septembrie 1958.

  • A treia diferenţă a fost aceea că acceptarea iniţială a fost extinsă în Franţa metropolitană, 85% din alegători prezentându-se la vot, dintre care 79% în favoarea Constituţiei şi 20% împotriva acesteia. Printre teritoriile de peste mări s-a remarcat Guineea, fostă colonie (pe atunci franceză), care a respins noua Constituţie şi care s-a retras de altfel, la scurt timp, din Comunitatea

franceză[1].

Noua Constituţie a celei de a V-a Republici a intrat în vigoare la 4 octombrie 1958 şi este întemeiată pe principiile democraţiei occidentale.

În ceea ce priveşte inspiraţia noii Constituţii franceze, aceasta îşi regăseşte filosofia politică în special în concepţiile politice ale generalului De Gaulle. Într-un celebru discurs rostit la Bayeux, la 16 iunie 1946, generalul De Gaulle avea să-şi definească cu multă claritate opiniile sale, pe care mai târziu, în 1958, le va traduce în viaţă.

Iată ce declara generalul De Gaulle în această celebră conferinţă: "Toate principiile şi toate experienţele solicită ca puterile publice, legislativul, executivul şi judiciarul să fie net separate şi puternic echilibrate iar, pe deasupra evenimentelor politice, să fie stabilit un arbitraj naţional

 

care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinaţiilor.

În ceea ce priveşte Parlamentul, compus din cele două Camere şi exercitând puterea legislativă, se înţelege de la sine că puterea executivă nu ar putea să procedeze sub sancţiunea de a ajunge la confuzia în care Guvernul nu ar fi decât un ansamblu de derogări. Prin urmare, şeful statului, plasat deasupra partidelor, ales de către un colegiu care cuprinde Parlamentul, dar mult mai larg, este acela care trebuie să acţioneze ca putere executivă.

Şefului de stat îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce priveşte alegerea oamenilor, în concordanţă cu orientarea care se degajă din Parlament.

Lui îi revine funcţia de arbitru deasupra evenimentelor politice fie, în mod normal, printr- o îndrumare, fie, în momentele de mare confuzie, stimulând ţara să-i facă cunoscută prin alegeri hotărârea sa suverană"[2].

Aceste principii fundamentale enunţate de generalul De Gaulle în Conferinţa de la Bayeux defineau, de fapt, filosofia politică a marelui om politic care, după cum s-a văzut din cele ce preced, era un adept al separaţiei puterilor dar totodată al unei funcţii de arbitru în persoana şefului statului, conceput ca un organism constituţional puternic, dispunând de puteri întinse, deasupra celor trei puteri ale statului, pe care urma să le ţină într-un permanent echilibru.

 

 

[1]     The New Encyclopedia Britannica, 15th edition, 1994, Macropaedia, vol.19, pag.445; Philippe Ardant, op.cit., pag.416 şi urm.; Pierre Pactet, op.cit., pag.133; Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et Regimes politiques, Nouvelle edition, ed.Nathan, 1996, pag.157; Didier Maus, La pratique institutionnelle de la Ve Republique, La Documentation franţaise, Paris, 1996, pag.2 şi urm.; idem, Comment est nee la Constitution de la Veme Republique, http://www.conseil- constitutionnel.fr/dossier/quarante

[2]        Cit. de Pierre Pactet, Droit Constitutionnel. Institutions politiques, Ed.3-a, 1977, pag.139. 238