Sistemul francez actual consacră instituţia Consiliului Constituţional - o instituţie nouă, care marchează o ruptură faţă de punctul de vedere existent în constituţiile anterioare anului 1958. Trebuie menţionat însă că această atribuţiune de control al constituţionalităţii nu reprezintă decât una dintre faţetele multiplului rol al acestui organism, care are atributiuni electorale, atributiuni consultative şi de constatare a unor situaţii, ca de pildă aceea când preşedintele republicii este împiedicat să-şi exercite îndatoririle ce-i revin. Cu toate acestea, atributiunea fundamentală a Consiliului Constituţional este aceea de apărător al Constituţiei; el are o competenţă de atribuire, cu alte cuvinte limitată la anumite domenii în care trebuie să acţioneze.
În ce priveşte membrii Consiliului Constituţional, aceştia sunt în număr de nouă, trei fiind desemnaţi de preşedintele republicii, trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele Senatului. Sunt consideraţi membri pe viaţă ai Consiliului foştii Preşedinţi ai Republicii, a căror experienţă este apreciată utilă pentru activitatea Consiliului Constituţional. Preşedinţia Consiliului Constituţional este asigurată de unul dintre membrii săi, care este desemnat de preşedintele republicii. Statutul membrilor Consiliului Constituţional este asemănător cu acela al înalţilor magistraţi şi al înalţilor demnitari. Ei sunt aleşi pe termen de 9, 6 şi 3 ani, beneficiind de o deplină independenţă faţă de toate organele statului.
Consiliul Constituţional nu poate fi sesizat de particulari şi, de asemenea, el nu se poate sesiza din oficiu. Există, apoi, anumite domenii în care nu este posibilă exercitarea unui control al Consiliului Constituţional. De pildă, în cazul în care o lege a fost adoptată prin referendum, potrivit procedurii prevăzută de art. 11 din Constituţie, Consiliul nu mai are competenţa să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii respective. Explicaţia este aceea că se consideră că în această situaţie s-a produs o exprimare directă a suveranităţii naţionale iar Consiliul nu poate în nici un caz să dezavueze poporul, care este de fapt suveran.
În unele situaţii, controlul constituţionalităţii este obligatoriu; de pildă, în cazul legilor organice care trebuie, în mod obligatoriu, controlate de către Consiliu înaintea intrării lor în vigoare, cât şi în ceea ce priveşte Regulamentele Adunării Naţionale şi al Senatului. Există, apoi, situaţiunea unor controale facultative sau provocate, când Consiliul poate fi sesizat de Preşedintele Republicii, de primul ministru, de preşedintele Adunării Naţionale, de preşedintele Senatului sau de 60 de deputaţi sau de 60 de senatori.
În ce priveşte tratatele internaţionale, acestea pot fi transmise Consiliului pentru a verifica dacă ele nu sunt contrare Constituţiei. O asemenea solicitare poate fi făcută de Preşedintele Republicii, de primul ministru sau de preşedinţii uneia din Adunări, de 60 de deputaţi sau de 60 de senatori.
Cu privire la procedură, Consiliul dispune de un termen de o lună pentru a decide: în caz de urgenţă, acest termen se poate scurta la 8 zile.
Referitor la efectul deciziilor Consiliului Constituţional cu privire la dispozitiunile neconstituţionale, trebuie observat că dacă este vorba de un tratat, Consiliul nu poate să autorizeze ratificarea acestuia, ceea ce însemnează că el nu va putea să intre în vigoare pe teritoriul francez.
Referitor la neconstitutionalitatea legilor, se observă că de fapt Consiliul nu anulează niciodată o lege, ci numai declară că ea nu este conformă cu Constituţia. Şi aici se fac, în mod necesar, unele delimitări. Astfel, când Consiliul Constituţional apreciază că o anumită dispoziţie neconstituţională este inseparabilă de totalitatea legii, este logic ca întreaga lege să fie considerată neconstituţională. În schimb, dacă dispoziţia declarată neconstituţională nu este inseparabilă de restul prevederilor legii, preşedintele republicii poate promulga legea cu excepţia textului considerat neconstituţional; acesta poate fi modificat, fiind supus unei noi dezbateri parlamentare sau Preşedintele Republcii poate să ceară Adunărilor o nouă deliberare asupra legii în cauză.
Autoritatea deciziilor Consiliului Constituţional este foarte mare, acestea nefiind susceptibile de recurs.
În afară de cazurile menţionate, mai există şi alte proceduri în care Consiliul Constituţional intervine în mod facultativ pentru respectarea Constituţiei. Acestea sunt: situaţia art.37 alin.2 şi situaţia art.41. Art.37 alin.2 din Constituţia franceză prevede următoarele: "Textele de factură legislativă întâlnite în aceste materii (este vorba de materii altele decât cele din domeniul legii) care au un caracter reglementar, pot fi modificate prin decrete adoptate după avizul Consiliului de Stat. Acelea dintre aceste texte care au intervenit după intrarea în vigoare a prezentei Constituţii nu vor putea fi modificate prin decret decât dacă Consiliul Constituţional a stabilit că ele au un caracter reglementar, în virtutea alineatului precedent".
Cu alte cuvinte, acest text permite Guvernului să obţină de la Consiliul Constituţional autorizaţia de a modifica prin decret o lege intervenită după anul 1958 într-un domeniu care nu ţine de competenţa legiuitorului. Într-o asemenea situaţie, Consiliul repară, a posteriori, o iregularitate care a fost comisă prin recurgerea la vot de către Parlament într-un domeniu în care Constituţia nu-i mai recunoaşte Parlamentului dreptul să intervină, domeniul devenind de competenţa Guvernului. Reamintim că în sistemul francez există o delimitare fermă între această competenţă juridică generală, care aparţine Parlamentului în problemele legislative, şi competenţa reglementară care aparţine Guvernului, organul executiv. De altfel, art.37 alin.1 precizează că materiile, altele decât cele de domeniul legii, au un caracter reglementar.
În cea de a doua situaţie, art.41 prevede: "Dacă în cursul unei proceduri legislative se constată că o propunere sau un amendament nu este de domeniul legii, sau este contrară unei delegaţii acordată în virtutea art.38, Guvernul poate opune inadmisibilitatea. În cazul unui dezacord între Guvern şi preşedintele Adunării interesate, Consiliul Constituţional, la cererea unuia dintre aceştia, hotărăşte într-un ingerval de 8 zile". Acest articol permite deci Guvernului ca în timpul unei dezbateri parlamentare să înlăture o propunere sau un amendament care nu intră în domeniul legii sau care a făcut obiectul unei delegări în favoarea Guvernului, pe baza art.38. Art.41 permite ca să se intervină în cursul procedurii de elaborare a legii fără a se aştepta votul, în scopul de a se împiedica producerea unei violări constituţionale într-un domeniu ce priveşte adoptarea actelor normative. O asemenea procedură permite să se elimine germenul de neconstituţionalitate chiar înainte de a se finaliza în cadrul unei legi.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Consiliului Constituţional, este de remarcat că el s-a afirmat ca un apărător ferm al repartiţiei competenţelor între Parlament şi Guvern şi, totodată, ca un apărător al drepturilor şi intereselor cetăţenilor. De notat este faptul că în viaţa politică şi juridică franceză s-au manifestat puncte de vedere diferite în ce priveşte natura şi utilitatea Consiliului Constituţional. Toţi observatorii consideră astăzi că acest organism are statutul unui organ jurisdicţional, iar deciziile sale sunt întemeiate pe analize juridice. Cu toate acestea, au fost înregistrate şi reacţii negative în anumite cercuri politice. O serie de oameni politici, printre care Frangois Mitterand în 1964, ba chiar Jacques Chirac în 1978, au criticat acest organism pentru puterea sa discreţionară şi pentru competenţele foarte largi pe care el le-ar deţine. Cu toate acestea, Consiliul Constituţional s-a impus în viaţa societăţii franceze, în viaţa politică şi în lumea juriştilor, lucru cu atât mai evident cu cât au fost făcute propuneri care tind să se extindă competenţele acestui Consiliu. Asemenea proiecte sunt încă în studiu şi ele tind ca în perspectivă să confere Consiliului Constituţional şi mai multe atribuţii.
O propunere de revizuire constituţională a fost angajată de către Frangois Mitterand, la 30 martie 1990, tinzând să amplifice rolul Consiliului Constituţional, în special să-i ofere posibilitatea de a controla pe cale de excepţie ceea ce, după cum se ştie, în sistemul român s-a şi înfăptuit.
În proiectul de modificare a legii referitoare la Consiliul Constituţional se prevede că dispoziţiunile unei legi care aduc atingere drepturilor fundamentale pot să fie puse în discuţie în faţa judecătorului de către orice persoană care are un interes în legătură cu aplicarea lor. Dar în această privinţă, domeniul acestei noi căi nu este nelimitat, orice pretinsă neconstituţionalitate neputând fi ridicată în faţa Consiliului pe cale de excepţie. De pildă, nu ar putea fi invocate neregularităţile săvârşite în procedura legislativă sau un amestec al legiuitorului în domeniul reglementar. Pe de altă parte, este de observat că toate legile promulgate ar putea fi criticate în acest sistem nou. Procedura este însă destul de complicată şi anume excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa judecătorului care procedează la un prim examen; după aceea, transmite cauza fie Consiliului de Stat, fie Curţii de Casaţie, după cum este vorba de un judecător administrativ sau de un judecător judiciar; dacă răspunsul acestora este afirmativ, în sensul că s-ar constata că este vorba de o problemă într- adevăr serioasă care ridică aspecte de neconstituţionalitate, va fi sesizat Consiliul Constituţional, care va lua o hotărâre în urma unei dezbateri contradictorii, ţinând seama de observaţiile părţilor. Acesta va trebui să decidă în termen de 3 luni. De remarcat este faptul că, într-un asemenea caz, o dispoziţie legislativă declarată neconstituţională va fi pur şi simplu abrogată, încetând să-şi mai producă efectele, ceea ce nu este cazul în sistemul românesc în vigoare, unde într-o asemenea situaţie deciziile adoptate de Curtea Constituţională sunt aplicabile numai în litigiul respectiv.