Administrație publică

Constituţia americană este un document având o valoare fundamentală, a cărui cunoaştere contribuie la înţelegerea sistemului politic american, a puterilor diferitelor instituţii guvernamentale şi a relaţiei dintre acestea.Vom căuta, de aceea, în continuare, să relevăm mai întâi condiţiile istorice în care această Constituţie a fost adoptată, deosebit de utile pentru înţelegerea adevăratului sens al acestui document, pentru ca apoi să ne ocupăm de structura şi atribuţiile principalelor instituţii consacrate de constituţie.

Elaborarea Constituţiei americane şi trăsăturile acesteia

După cum este bine cunoscut, cele 13 colonii engleze din America au fost întemeiate în momente istorice diferite. Ele dispuneau de organizare politică proprie, dar erau supuse unui regim discriminatoriu în ceea ce priveşte relaţiile lor cu Marea Britanie, fiind obligate să-şi exporte produsele în această ţară, pe nave englezeşti. Singurele mărfuri care puteau intra pe teritoriile coloniale americane erau mărfurile britanice. Coloniile au intrat în conflict cu autorităţile britanice mai întâi prin aceea că au contestat impozitul "timbrului", întemeindu-se pe principiul că nici un impozit nu poate fi plătit de cetăţeanul englez decât dacă a consimţit el însuşi la aceasta, prin reprezentanţii săi. Conflictul dintre colonii şi autorităţile britanice a reizbucnit când parlamentul britanic a votat stabilirea unor taxe vamale cu prilejul intrării anumitor mărfuri în America. Conflictul "ceaiului" a provocat incidente sângeroase între soldaţii britanici şi colonişti. Americanii refuzau să cumpere ceai britanic. În decembrie 1773, americani deghizaţi în indieni au invadat trei nave britanice încărcate cu ceai, aruncând încărcătura în mare. Atitudinea lipsită de flexibilitate a autorităţilor britanice a agravat conflictul, care iniţial se limitase la zonele Boston şi Massachusetts. Declaraţia de independenţă redactată în termeni solemni a fundamentat drepturile naţiunii americane în lupta sa pentru emancipare. După un război lung şi dificil, coloniştii au triumfat, iar victoria de la Saratoga (1777) a determinat Franţa să se alăture cauzei insurgenţilor. Războiul a luat sfârşit în cele din urmă, cu semnarea unei păci definitive la 3 septembrie 1783, la Versailles, când englezii au recunoscut independenţa Statelor Unite.

Perioada care a trecut de la victoria coloniştilor şi până la adoptarea Constituţiei a fost o perioadă de concretizare şi precizare a scopurilor revoluţiei americane, ce a servit totodată decantării ideilor politice. "Succesul revoluţiei a creat americanilor posibilitatea de a da o formă legală idealurilor lor politice, aşa cum erau ele exprimate în Declaraţia de independenţă, şi de a-şi rezolva unele dintre nemulţumiri prin constituţiile statelor. Astăzi americanii sunt atât de obişnuiţi cu constituţiile scrise încât le consideră ceva de la sine înţeles. Constituţia scrisă din America a fost printre primele din istorie. «În toate statele libere, constituţia este hotărâtoare», a scris John Adams, cel de-al doilea preşedinte al Statelor Unite. Iar americanii de pretutindeni au cerut "o lege permanentă după

care să trăim"^[1].

Încă din 1776 Congresul american votase o rezoluţie recomandând fostelor colonii să formeze guverne noi. În toată perioada care a urmat, acestea s-au preocupat într-adevăr de a-şi adopta propriile constituţii, sub influenţa ideilor democratice, a experienţei dobândite, precum şi a filozofiei politice înaintate. Un element deosebit de important, pe care istoricii constituţiei americane nu omit să-l semnaleze, este acela că revoluţia americană s-a desăvârşit tocmai prin elaborarea acestor constituţii ale statelor.

Obiectivul fundamental al noilor constituţii era tocmai de a asigura acele "drepturi inalienabile", a căror încălcare determinase fostele colonii să rupă legăturile cu Marea Britanie. Lucrul acesta explică de ce constituţiile elaborate de state erau precedate întotdeauna de declaraţii de drepturi, care înscriau principii fundamentale şi garantau drepturile omului.

De notat este faptul că în lupta pentru independenţă se produce şi o schimbare a unor concepte politice. Dacă în urmă cu 20 de ani adunările generale ale coloniştilor respinseseră "planul uniunii de la Albany", refuzând să cedeze măcar o părticică din autonomia lor unui organism central, fie el ales, ideea unui guvern naţional susţinut de toate statele s-a impus treptat, în mod inevitabil. Existenţa unui guvern puternic era determinată în special de nevoia sincronizării acţiunilor militare, a subordonării miliţiilor statelor unui singur comandament şi de a găsi metode pentru soluţionarea unor dispute chiar între state. "În acea perioadă, George Washington scria că statele sunt unite doar printr-o «sfoară de nisip», iar prestigiul Congresului atinsese un nivel minim. Disputele dintre Maryland şi Virginia cu privire la navigaţia pe Potomac au condus la ţinerea unei conferinţe a reprezentanţilor a cinci state la Annapolis, în 1786. Unul dintre delegaţi, Alexander Hamilton, şi- a convins colegii că problema comerţului depindea prea mult de alte chestiuni şi că situaţia era prea gravă pentru a fi abordată de un for atât de nereprezentativ.

El a convins adunarea să lanseze un apel ca toate statele să desemneze reprezentanţi ai Statelor Unite şi să «elaboreze orice alte prevederi ce li s-ar părea necesare aşa încât Constituţia Guvernului Federal să fie adecvată exigenţelor Uniunii». Congresul Continental a fost întâi indignat de această măsură îndrăzneaţă, dar protestele s-au stins când s-a aflat că Virginia îl alesese delegat pe George Washington, iar în toamna şi iarna ce au urmat s-au ţinut alegeri în toate statele, cu excepţia lui Rhode Island"^[2].

În mai 1787, la Philadelphia, a fost convocată o mare adunare a notabililor, la care participau conducători cu experienţă ce se făcuseră remarcaţi fie în activitatea politică, fie în magistratură. Printre iluştrii participanţi la această adunare se numărau George Washington, înţeleptul Benjamin Franklin, guvernatorul Morris din Pensylvania, James Madison din Virginia, Alexander Hamilton din New York, Rufus King şi Elbridge Gary din Massachusetts.

Deşi convenţia fusese autorizată iniţial numai să amendeze prevederile acordului confederaţiei din 1781, în fapt s-a trecut la adoptarea unui nou document menit să asigure îmbinarea eficientă a controlului local cu puterea unui guvern central. "A fost adoptat principiul după care funcţiile şi puterile unui guvern naţional, fiind noi, generale şi cuprinzătoare trebuiau să fie definitive şi menţionate cu atenţie, pe câtă vreme celelalte funcţii şi puteri urmau să fie considerate ca revenind statelor. Dar, dându-şi seama că guvernul central trebuia să aibă putere reală, delegaţii au acceptat, în general, şi faptul că guvernul trebuia să fie autorizat

• între altele - să bată monedă, să reglementeze comerţul, să declare război şi să încheie pace"^[3]. De remarcat este şi faptul că participanţii la Congresul de la Philadelphia erau adepţi convinşi ai lui Montesquieu şi ai separaţiei puterilor. Ei considerau că trebuie să se asigure un echilibru armonios între puterile legislativă, executivă şi judecătorească. În mod firesc, au apărut însă unele divergenţe între reprezentanţii statelor mari şi ai celor mici, acestea din urmă temându-se că influenţa lor va fi redusă în viitoarea federaţie. După lungi dezbateri s-a adoptat principiul reprezentării proporţionale a statelor în prima Cameră a Parlamentului - Camera reprezentanţilor - şi o reprezentare egală a statelor în Senat. Se manifestau, de asemenea, diferenţe de opinii în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a alegerilor pentru reprezentanţa naţională, unii opinând pentru votul direct, iar alţii pentru votul indirect. Anumiţi delegaţi doreau ca Vestul în plină dezvoltare să acceadă la calitatea de stat, în timp ce alţii nu considerau oportună o asemenea dorinţă.

Printre problemele care îi frământau pe delegaţi era şi aceea de a se asigura un echilibru între interesele economice regionale, de a se institui mecanisme eficiente privind soluţionarea disputelor între puteri, de a se stabili tipurile de tribunale, durata mandatului, alegerea executivului etc.

De remarcat este faptul că în ceea ce priveşte relaţiile dintre statul federal şi statele membre, Convenţia de la Philadelphia a adoptat principiul că acele puteri care nu sunt transferate guvernului federal şi nici nu sunt interzise de către acesta statelor, revin în mod firesc acestora. În

ce priveşte principiul separaţiei puterilor, deja verificat prin includerea în majoritatea constituţiilor statelor, acesta preconiza o îmbinare a prerogativelor preşedintelui cu cele ale Congresului. De pildă, legile nu puteau fi promulgate de Congres înainte de a fi fost aprobate de preşedinte, dar şi preşedintele era obligat să supună Senatului, în vederea confirmării, o serie de numiri importante în funcţii, precum şi tratatele internaţionale. Constituţia stabilea anumite proceduri care permiteau Congresului, în cazuri grave, să-l înlăture din funcţie pe preşedinte. Judecătorii dispuneau de largi prerogative: ei puteau interpreta atât legea fundamentală, cât şi legile promulgate de Congres.

La 17 iulie 1787, după 16 săptămâni de deliberări, Constituţia definitivă a fost semnată prin acordul unanim al statelor prezente; relevând solemnitatea momentului, Franklin a spus, arătând spre jumătatea de soare pictată în auriu strălucitor pe spatele scaunului lui Washington: "M-am tot uitat, în cursul acestei sesiuni, cu speranţă şi teamă, la acel ceva din spatele preşedintelui, fără să-mi pot da seama dacă răsare sau apune; dar acum, într-un târziu, am fericirea să ştiu că este "«un soare care răsare şi nu unul care apune»"^[4].

Adoptarea Constituţiei nu reprezenta însă şi momentul intrării în vigoare a acesteia. Era necesar ca ea să primească ratificarea statelor. Procesul adoptării a fost însă facilitat de adoptarea Declaraţiei drepturilor, incluzând primele 10 amendamente care au fost introduse în Constituţia federală, ceea ce a făcut ca statele care încă ezitau să se ralieze acestui document.

Lupta între "federalişti", partizanii noii constituţii, şi "antifederalişti", adversarii constituţiei, avea să continue totuşi, războiul civil din 1861-1865 având să constituie mult mai târziu, în fond, o expresie tot a acestor tendinţe, care au fost mult timp prezente în viaţa politică americană.

Partidele politice şi sistemul electoral

Partidele politice îndeplinesc un rol deosebit în viaţa politică americană, deşi ele se deosebesc prin structură, ideologie şi mod de acţiune în mod structural de cele existente în special în Europa. Specificitatea sistemului american de partide se reflectă în deosebi în împrejurarea că ele acţionează mai ales în perioadele electorale, existând cazuri frecvente însă când democraţi sau republicani sunt folosiţi de preşedintele provenind din rândurile celuilalt partid, fie în acţiuni diplomatice, fie în alte scopuri politice.

Partidele politice se caracterizează în special prin lipsa unor baze ideologice diferite, între partidele republican şi democrat - cele mai mari partide prezente în viaţa politică americană - neexistând diferenţe esenţiale. Ambele partide sunt ataşate ideilor liberale, cu toate că există, fără îndoială, anumite diferenţieri concrete în ceea ce priveşte mecanismele prin care acţionează. Democraţii sunt, desigur, mai neîncrezători în statul federal, datorită originii lor istorice şi tradiţiilor de apărare a drepturilor statelor. În acelaşi timp, ei sunt ataşaţi mai mult ideii de justiţie socială. În pofida acestei diferenţieri, nu s-ar putea face o demarcaţie netă între cele două partide, evaluându-se că unul ar fi de "stânga" şi celălalt de "dreapta". De altfel, în viaţa fiecăruia dintre cele două partide este prezentă mai curând deosebirea dintre "liberali" şi "conservatori", situaţie care se manifestă din timp în timp în apariţia unor candidaţi dizidenţi chiar în rândurile partidelor tradiţionale^[5].

Partidul democrat este cel mai vechi. El a fost creat în 1832 şi este considerat de unii oameni politici ca fiind continuatorul Partidului Democratic Republican al lui Thomas Jefferson. În schimb, partidul republican a luat fiinţă în 1854, din democraţi, liberali şi independenţi, care îşi revendicau şi ei apartenenţa la ideile fostului Partid Democratic Republican şi se opuneau extinderii sclaviei în teritoriile din Nord-Vest.

La originea constituirii celor două partide au stat mai ales deosebirile existente pe atunci - dar estompate acum - între adversarii şi adepţii federalismului. Cu toate acestea, în viaţa politică americană apar periodic şi alte partide, dar ele au un număr mic de aderenţi şi o prezenţă efemeră în viaţa politică. Poate fi citat, astfel, Partidul Progresist, care a susţinut în 1948 candidatura fostului vice­preşedinte democrat Henry Wallace la preşedinţie, obţinând mai puţin de 1 milion de voturi şi nici un elector, sau cazul Partidului Drepturilor Statelor ("dixicraţii" - democraţii din Sud), care a prezentat - tot în 1948 - candidatura guvernatorului

Strom Thurmond, obţinând 39 electori. La alegerile din 1992, independentul Ross Perot a obţinut 19.741.065 voturi, dar nici un elector.

Dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, partidele politice americane nu au o bază ideologică, nu s-ar putea spune nici că aceste partide ar avea o bază sociologică sau de clasă. Apartenenţa unor cetăţeni la un partid sau altul era dictată de afinităţile de familie, de tradiţie, de gruparea alegătorilor în jurul unei personalităţi.

În ceea ce priveşte structurile, partidele politice americane sunt foarte descentralizate. După cum apreciază J.P.Lassalle în lucrarea sa "Les partis politiques aux Etats Unis" (1987), "chiar dacă sunt dotate cu forumuri naţionale, ele apar mai curând ca fiind federaţii ale unor organizaţii politice locale". Mai tranşant, fostul preşedinte Dwight Eisenhower preciza că"trebuie să se reamintească că nu există partide naţionale în Statele Unite. Există 48 de partide ale statelor"^[6].

În fiecare stat "maşina partidului" este alcătuită din politicieni de profesie, care pot să-şi ofere serviciile partidului rival (advers) în alegerile care vor urma după câţiva ani. "Spoil system" permite maşinii de partid să-şi întărească puterea, răsplătind serviciile aduse de diverşi partizani după victoria în alegeri. În diferitele state ale Americii, ponderea unor partide sau altele este diferită, iar reprezentarea partidelor la nivelul statelor se înfăptuieşte în mari convenţii, unde se confruntă cei mai importanţi notabili ai partidului. Convenţiile naţionale, care se întrunesc la fiecare 4 ani, sunt menite în special să desemneze candidaţii în alegerile prezidenţiale.

Philippe Ardant observă, pe bună dreptate, că partidele americane sunt partide de cadre, a căror activitate este relativ redusă în afara perioadei electorale^[7]. În ansamblu, apartenenţa la un partid nu impune obligaţii riguroase, disciplina de vot este slabă şi majorităţile schimbătoare. În sistemul american persoanele alese depind mai puţin de partidele lor decât de electorat sau de grupurile de presiune.

Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune nu-şi propun să cucerească puterea, ci numai să o influenţeze, rolul lor politic nefiind decât secundar. În Statele Unite grupurile de presiune sunt deosebit de active. Desigur, unele sunt neorganizate, fiind create spontan, în funcţie de existenţa unor interese economice, sociale, sau de relaţiile cu diferitele ţări. Altele sunt create în mod voluntar şi sunt instituţionalizate, exprimând interesele şi revendicările membrilor lor. În acest sens pot fi citate organizaţiile ecologiste, feministe, ale agricultorilor, industriaşilor, patronilor, precum şi ale puternicelor sindicate AFL-CIO.

În S.U.A. există chiar o legislaţie care precizează condiţiile desfăşurării activităţilor de către lobby-uri. În 1946 a fost adoptată o lege care o înlocuieşte pe cea din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul favorizării, împiedicării sau influenţării adoptării unei legi de către Congres trebuie să se înscrie pe lângă Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie să furnizeze lista oamenilor care le finanţează şi lista celor pe care ele le finanţează, la rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii atrage pedeapsa amenzii sau închisorii.

Statisticile arată că în S.U.A. se înregistrează o creştere a influenţei lobby- urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacă în 1937 16% din americani se

considerau "în afara partidelor", în 1992 procentul acestora ajunsese la 27%.

În ceea ce priveşte sistemul electoral, acesta este un sistem original, care se deosebeşte foarte mult de sistemul european. La primul nivel funcţionează sistemul "primarelor" (primaries). Acestea servesc pentru a desemna candidaţii celor două mari partide pentru diferitele alegeri. În acest sistem, candidaţii sunt desemnaţi direct de electori şi nu de către aparatul de partid sau de către militanţii săi. Nu este vorba de a elimina candidaţii unui partid în folosul candidaţilor altui partid, ci numai de a alege dintre cei care revendică investitura fiecărui partid, acele persoane care sunt considerate de alegători, la nivel local, ca fiind cele mai indicate. După părerea lui Philippe Ardant, un asemenea sistem nu poate fi comparat în nici un caz cu primul tur al alegerilor franceze.

Sistemul "primarelor" poate avea două variante. Într-un prim sistem, alegătorii prezenţi la un birou de vot îşi desemnează candidatul partidului respectiv. Democraţii se prezintă pentru a participa la selecţionarea candidatului democrat, în timp ce republicanii se prezintă la alegerea candidatului republican, iar electorii independenţi sau fără partid votează cu cine doresc. Cu toate acestea, nu există o verificare a apartenenţei unor persoane la un partid sau altul.

Sistemul electoral american cunoaşte însă şi procedura "primarelor deschise", când nu se ţine seama de apartenenţa declarată a unei persoane la partidul democrat sau republican, aceasta nefiind obligată să declare o asemenea apartenenţă, iar alegerea se face prin vot secret.

O altă modalitate de selecţionare a candidaţilor aparţinând celor două partide este prin adunări restrânse (caucus), la care participă un număr redus de personalităţi, membri marcanţi ai partidului respectiv, care au fost la rândul lor desemnaţi în prealabil în cadrul unor adunări de către membrii partidului.

În ceea ce priveşte mecanismul electoral propriu zis, acesta ţine de competenţa statelor, chiar în ceea ce priveşte organizarea alegerilor federale, cu condiţia însă ca reglementările în cauză să nu contravină dispoziţiilor constituţiei sau jurisprudenţei Curţii Supreme. Aceasta explică de ce în decursul timpurilor au existat anumite diferenţieri în legile electorale ale diferitelor state.

Cât priveşte vârsta, înainte de votarea celui de al XXVI-lea Amendament, în 1971, care a fixat în mod uniform vârsta de a alege la 18 ani, legislaţiile statelor difereau. Până la votarea celui de al XV-lea Amendament au existat diferenţieri şi în ceea ce priveşte votul populaţiei de culoare. Cel de al XXIV- lea Amendament a interzis ca pentru alegerile federale dreptul de vot să fie subordonat plăţii unui anumit cens.

Alegerile prezidenţiale comportă de obicei mai multe faze şi anume:

1. alegerile primare într-un anumit număr de state;
2. convenţiile naţionale ale celor două partide;
3. deschiderea campaniei electorale;
4. desfăşurarea scrutinului, când alegătorii desemnează pe electori,

dispunând de un mandat imperativ, de a alege o persoană sau alta în funcţia

de preşedinte;

1. alegerea preşedintelui de către marii electori şi
2. investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.

Preferinţele alegătorilor pot fi diferite din punct de vedere politic. Astfel, au existat situaţii - în 1956, 1968 şi 1972 - când preşedintele aparţinea partidului republican, iar Camera avea majoritatea democrată. Uneori majoritatea Camerelor se schimba în cursul mandatului prezidenţial, cum a fost cazul în 1946 şi 1954, ceea ce a creat anumite dificultăţi în raporturile dintre preşedinte şi Congres.

Preş edintele ş i rolul să u

Preşedintele american este o figură proeminentă a întregii vieţi politice,

dispunând prin tradiţie de importante prerogative, fiind comandantul suprem al forţelor armate, şeful diplomaţiei şi conducătorul partidului aflat la Casa Albă. Ales odată la patru ani prin votul electorilor, el nu răspunde în faţa Parlamentului şi nu poate fi silit să demisioneze dacă este pus "în minoritate", cum se întâmplă cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul să dizolve Parlamentul şi să procedeze la organizarea unor noi alegeri.

În conformitate cu prevederile Amendamentului XXII din 1951, nimeni nu poate fi ales preşedinte mai mult de două mandate; Franklin Delano Roosevelt ales preşedinte de 4 ori a constituit singura excepţie în viaţa politică americană.

Cabinetul prezidenţial este alcătuit din miniştri, secretari de stat şi şefi de departamente, numiţi de şeful executivului şi răspunzători faţă de el. Ei nu sunt membri ai Parlamentului, la dezbaterile căruia nu participă. În sistemul prezidenţial din Statele Unite nu există - ca în sistemele europene - un "Consiliu de miniştri" organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. În sistemul american ultimul cuvânt în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor îi revine preşedintelui, iar nu secretarilor de stat. Manualele americane de drept constituţional citează o cunoscută expresie a lui Abraham Lincoln, care după o consultare a miniştrilor săi (secretari de stat) a rostit celebra formulă: "şapte - da, un nu al preşedintelui, prin urmare hotărârea este nu"^[8]. Dat fiind faptul că nu există un organ colectiv guvernamental, în S.U.A. nu se pune problema demisiei guvernului, dar este evident că miniştrii pot demisiona în mod individual sau pot fi demişi de preşedinte. Există şi cazuri în care anumiţi consilieri sau asistenţi prezidenţiali au dispus de o mai mare influenţă decât membri ai Cabinetului. Astfel, poate fi menţionat colonelul House, foarte apreciat de preşedintele Wilson, Sherman Adams în timpul lui Eisenhower, Theodore Sorensen în timpul lui John Kennedy, Henry Kissinger în timpul lui Nixon, dar acesta a devenit ulterior secretar al Departamentului de stat.

Aşa cum s-a relevat, puterile preşedintelui sunt foarte mari, el dispune de importante prerogative în ce priveşte acţiunea guvernamentală, fiind şeful statului, dar şi al întregii puteri guvernamentale. El este asistat de 15 secretari (miniştri), care sunt colaboratori individuali ai preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili faţă de preşedinte. Preşedintele poate, în mod discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie. Puterea preşedintelui asupra departamentelor este cu atât mai mare cu cât "Spoil system" permite o reînoire a administraţiei când un partid succede celuilalt.

Datorită faptului că, în decursul istoriei, au fost înregistrate şi unele atentate la viaţa preşedinţilor americani, precum şi anumite situaţii de indisponibilitate, în 1947 a fost adoptată "Legea de succesiune" (The Succession Act), modificată în mai multe rânduri, care stabileşte ordinea de succesiune în cazul dispariţiei sau indisponibilităţii preşedintelui. Ordinea de succesiune este următoarea: 1) vice­preşedintele; 2) Speaker-ul Camerei Reprezentantilor; 3) preşedintele pro tempore al Senatului; 4) secretarul de stat; 5) secretarul la apărare; 6) Secretarul lajustiţie (attorney general); 7) Secretarul la interne; 8) Secretarul la agricultură; 9) Secretarul la comerţ; 10) Secretarul la muncă; 11) Secretarul la sănătate şi servicii umane; 12) Secretarul pentru locuinţe şi dezvoltări urbane; 13)

Secretarul pentru transporturi; 14) Secretarul pentru energie; 15) Secretarul pentru problemele veteranilor^[9].

În jurul preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii şi administraţii, precum şi comisii. Dintre acestea se pot menţiona, numai cu titlu de exemplu, Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securităţii, Comisia Energiei Atomice, Administraţia Aeronauticii şi Spaţiului (NASA), Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Tennessee Valley Authority, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Comisia pentru Comerţul internaţional al S.U.A., Autoritatea pentru relaţiile federale de muncă etc.

În ce priveşte acţiunea legislativă a preşedintelui, aceasta nu se reflectă în mod direct, preşedintele nedispunând personal de dreptul de iniţiativă legislativă, dar trimiţând anual mai multe mesaje Congresului, dintre care cel mai important priveşte "Starea Uniunii", cuprinzând şi programul său legislativ. Preşedintele dispune însă de posibilitatea de a se opune legilor adoptate exercitând dreptul de veto. Dreptul de veto poate fi însă înlăturat în situaţia în care fiecare dintre cele două Camere ale Congresului votează din nou proiectul în cauză cu o majoritate de două treimi.

Limitele puterii prezidenţiale sunt instituţionale, dar mai ales politice. Cele instituţionale derivă din separaţia puterilor. Cele politice sunt legate de raportul de forţe între preşedinte şi Congres, uneori foarte dificil, în situaţiile în care majoritatea este deţinută de partidul advers.

Fondatorii Constituţiei americane au imaginat acest sistem deoarece nu au dorit ca preşedintele să fie dependent de Congres, ceea ce a făcut, de altfel, să se instituie sistemul electoral pe care l-am menţionat şi care este destul de complicat, dar care în fond asigură o anumită independenţă preşedintelui, care nu este ales de Congres.

Mecanismul alegerii preşedintelui cuprinde declaraţia de candidatură, cu alte cuvinte exprimarea dorinţei sale de a candida, şi apoi un lung drum până la alegerea sa drept candidat al partidului pe care îl reprezintă, de către Convenţia naţională a partidului în cauză.

Între declaraţia de candidatură şi desemnarea candidaţilor de către convenţiile naţionale se desfăşoară desemnarea delegaţilor la nivel local. Acest lucru se face, aşa cum s-a arătat, în cadrul unor adunări, fie în sistemul alegerilor primare, când alegătorul nu votează candidatul însuşi, ci alegerea delegaţilor partidului fiecărui stat la Convenţia naţională. Primele alegeri primare se desfăşoară, de regulă, în micul stat New Hampshire, care este considerat un barometru al viitoarelor alegeri. Există însă pe plan local şi sistemul aşa denumit "caucus "-urilor, când desemnarea candidaţilor se face în cadrul unor adunări restrânse ale conducătorilor locali.

Desemnarea candidaţilor este punctul de pornire al angajării partidului în viitoarea competiţie electorală. Fiecare partid îşi organizează separat convenţia sa naţională în cadrul căreia desemnează personalitatea preferată. După ce partidele îşi desemnează candidaţii, aceştia se angajează în competiţia electorală şi participă la marea confruntare care va duce, în final, la instalarea uneia sau celeilalte dintre personalităţi la Casa Albă.

În S.U.A., Preşedintele nu este ales în fond direct de popor, ci de marii electori, al căror număr este egal cu cel al deputaţilor şi senatorilor, luaţi împreună (538, ceea ce implică o majoritate de 270 voturi al marilor electori). Ponderea votului popular nu coincide cu numărul de electori care vor sprijini candidatura unui candidat sau altuia, deoarece statele mari dispun de un număr mai mare de electori, iar câştigătorul alegerilor într-un stat va dispune de toţi electorii acestuia. Astfel, în anul 2000, preşedintele George W.Bush a obţinut 50.459.211 voturi şi 271 electori, iar contracandidatul său, Al Gore 51.003.894 voturi şi 266 electori. Un elector din Washington s-a abţinut. La alegerile din 1992, Bill Clinton a obţinut 44.908.254 voturi şi 370 electori, în timp ce contracandidatul său, fostul preşedinte George Bush, deşi a obţinut 39.102.343 voturi, şi-a asigurat numai 168 voturi ale marilor electori.

În 1996 Bill Clinton a obţinut 379 voturi ale electorilor din 31 de state (50% din voturile alegătorilor), Robert Dole 159 voturi ale electorilor din 19 state (42% din sufragii), iar candidatul independent Ross Perot, deşi a întrunit 8% din voturile populare, nu a obţinut nici un elector.

Ca urmare a alegerilor din 2 noiembrie 2004, George W.Bush a fost reales, obţinând 286 de voturi ale electorilor şi 50,73% din votul popular (62.041.268 voturi). Contracandidatul său democrat John Kerry a obţinut 151 din cele 538 de voturi ale electorilor şi 48,27% din votul popular (59.028.548 alegători).

În cazul în care nu există majoritatea voturilor marilor electori, preşedintele este ales de Camera Reprezentanţilor. Au fost astfel aleşi de Camera Reprezentanţilor Thomas Jefferson, în 1800, şi John Quincy Adams, în 1824.

În practica sistemului electoral american s-au înregistrat şi "defecţiuni", cazuri când unul sau mai mulţi electori care trebuiau în mod normal să sprijine candidatului propriului partid au exprimat alte opţiuni. Astfel, la alegerile din 1976, Ronald Reagan - pe atunci guvernator al Californiei - a obţinut un vot al unui elector din Washington. În 1988, senatorul Lloyd Bentsen, democrat din Texas, a obţinut un vot etc.

Aşteptate cu mult interes de poporul american, dar şi de opinia publică mondială, alegerile din 7 noiembrie 2000 au dat naştere unei foarte complicate dispute juridice care s-a încheiat numai după mai bine de o lună de dezbateri, în care disputelor politice din campania electorală le-au luat locul controversele de ordin juridic, legate de interpretarea prevederilor Constituţiei şi ale legislaţiei S.U.A.

Interesul acestei dispute apare cu atât mai mult cu cât în noaptea alegerilor rezultatele anunţate iniţial în favoarea guvernatorului George W.Bush au fost retractate ca urmare a incertitudinii existente în legătură cu atribuirea electorilor ce trebuiau să reprezinte statul Florida. Rezultatul numărării voturilor în acest stat prevedea o slabă majoritate în favoarea guvernatorului Bush (930 voturi) faţă de contracandidatul său, Al Gore, ceea ce făcea necesară, potrivit legilor statului Florida o renumărare a voturilor. O asemenea renumărare manuală a fost organizată, de altfel, în comitatele Palm Beach, Broward şi Miami-Dade. Pe de altă parte, Curtea Supremă a statului Florida a dispus, la 21 noiembrie, continuarea numărării voturilor dincolo de termenul limită, stabilit iniţial, hotărând totodată şi luarea în calcul a numărării manuale, deoarece este "primordial dreptul fiecărui alegător de a vedea votul său luat în considerare"^[10].

La 28 noiembrie, secretarul de stat al Floridei, Katherine Harris, care - potrivit Codului electoral din Florida este cel mai înalt funcţionar însărcinat cu controlul alegerilor - fără a aştepta rezultatul încheierii renumărării voturilor, a anunţat victoria guvernatorului Bush, declaraţie contestată de democraţi. La 4 decembrie, Curtea Supremă a S.U.A. a casat însă decizia Curţii Supreme a statului Florida, considerând că aceasta "nu a fost bine fundamentată juridic"^[11]. Totodată, instanţa supremă a S.U.A. a dispus suspendarea includerii în calcul a rezultatelor numărării manuale. Între timp, tot la 4 decembrie, judecătorul Sanders Sauls din Tallahassee, a respins o cerere a democraţilor de renumărare manuală, a unui număr de aproximativ 12.000 de buletine de vot aflate în litigiu. Sentinţa judecătorului Sanders a fost însă casată de Tribunalul Suprem al Floridei, la 8 decembrie, care a dispus continuarea numărării voturilor. Dar chiar în cursul zilei următoare, sâmbătă 9 decembrie, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis suspendarea imediată a renumărării voturilor şi a stabilit, pentru luni 11 decembrie, audieri în cadrul cărora fiecare parte să-şi poată prezenta argumentele. În final, problema a fost tranşată prin decizia Curţii Supreme a Statelor Unite din 12 decembrie 2000. Prin această decizie a fost anulată cu o majoritate de 7-2 decizia Curţii Supreme din Florida, dar numai cu o majoritate de 5 la 4 s-a dispus încetarea numărării manuale a voturilor^[12]. Motivarea opiniei Curţii Supreme a S.U.A. a luat în considerare faptul că după data de 12 decembrie - termenul maxim de desemnare a electorilor - orice decizie de renumărare a voturilor ar fi fost neconstituţională. În decizie se arată, totodată, că "Membrii acestei Curţi sunt pe deplin conştienţi de limitele autorităţii juridice şi îşi exprimă respectul faţă de prevederea Constituţiei privind dreptul poporului de a-şi alege preşedintele prin intermediul reprezentanţilor săi din sfera justiţiei şi din cea a politicii"^[13].

Curtea Supremă a estimat, totodată, - cu un număr de şapte dintre cei nouă magistraţi - că hotărârea instanţei din Florida, care a autorizat numărarea manuală peste termenul-limită, comportă numeroase puncte neconstituţionale, în principal o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii (Equal Protection

Clause), întrucât judecătorii din acest stat nu au prevăzut o normă unică pentru numărarea buletinelor de vot. Curtea a invocat faptul că pentru buletinele de vot anulate de "maşina de numărat voturi" nu există proceduri standard de renumărare manuală, continuarea numărării, creind situaţii inegalitare între voturile diverselor categorii de cetăţeni. "Mecanismele de numărare puse în practică ca urmare a hotărârii Curţii Supreme din Florida nu satisfac exigenţa minimă a unui tratament nearbitrar al alegătorilor necesar pentru asigurarea acestui drept fundamental", se arată în verdictul instanţei supreme^[14].

Este de menţionat şi faptul că, la decizia Curţii Supreme a S.U.A., la care ne­am referit mai sus, au fost anexate şi unele puncte de vedere individuale, aprobative sau divergente, ale unor membri ai instanţei supreme a S.U.A. Aşa, de pildă, preşedintele Curţii, William Rehnquist, care a susţinut opinia majorităţii, exprimând un punct de vedere individual la care s-au raliat judecătorii Antonin Scalia şi Clarence Thomas, a apreciat că "există motive suplimentare pentru revocarea deciziei Curţii Supreme din Florida. Nu ne confruntăm aici cu nişte alegeri obişnuite, ci cu alegerea Preşedintelui Statelor Unite...."^[15].

În continuarea acestei opinii se arată că "În majoritatea cazurilor, respectul faţă de principiile federalismului ne impune să nu ne implicăm în deciziile luate de Curţile Supreme ale statelor. Această practică demonstrează înţelegerea de către noi a principiului potrivit căruia deciziile instanţelor supreme ale statelor sunt hotărâri definitive ale statelor suverane. (... ) Desigur, în cazuri obişnuite, distribuţia puterilor între diferitele părţi ale Autorităţii nu ridică probleme de ordin constituţional (... ) Dar sunt câteva cazuri excepţionale, când Constituţia impune precauţie sau acordă o putere de decizie aparte unei puteri. Acum ne confruntăm cu o situaţie de acest fel"^[16].

Au fost emise, totodată, şi alte puncte de vedere, exprimate de judecătorul Ruth-Bader Ginsburg, căruia i s-a alăturat şi judecătorul Stephen Breyer, care au susţinut că "Standardele aplicate în Florida corespund celor existente în majoritatea statelor şi fac referire fie la criteriul ce ţine cont de intenţia votantului fie la cel privind imposibilitatea de a determina alegerea făcută de votant în cazul renumărării voturilor". "Cu siguranţă, folosirea unor criterii diferite în state cu aceeaşi legislaţie electorală pentru a determina intenţia alegătorilor ridică numeroase semne de întrebare (...) "^[17].

Criticând decizia majorităţii, judecătorul Stephen Breyer a arătat în opinia sa separată că "majoritatea a luat această decizie fără să existe vreo dovadă că renumărarea voturilor nu a avut loc în timpul prevăzut de Curtea Supremă din Florida (...). Deşi mai este timp să aibă loc o renumărare până pe 18 decembrie, când trebuie să se reunească electorii, este de competenţa statului să oprească renumărarea manuală (...) "^[18].

Decizia Curţii a suscitat, cum era şi firesc, numeroase comentarii în S.U.A. Unii obsrvatori politici au încercat să facă o legătură între decizia instanţei supreme şi faptul că cea mai mare parte a judecătorilor fuseseră numiţi pe viaţă în timpul administraţiei republicane. Pe de altă parte, s-a făcut referire la teama faţă de crearea unei "crize constituţionale", ca şi la rezultatele unor sondaje de opinie ce demonstrau că după o lună şi mai bine de discuţii juridice, alegătorii ar fi dorit, în orice caz, ca să se adopte o decizie, indiferent în ce sens^[19].

A fost foarte mult speculată ideea că de fapt Al Gore a câştigat votul popular din 7 noiembrie, ceea ce crează o inechitate şi o bază şubredă pentru activitatea viitorului executiv. În acest sens, senatorul democrat de New Jersey, Robert Torricelli, a estimat că sarcina lui Bush va fi dificilă: "Patru ani foarte grei îl aşteaptă pe George Bush. Trebuie unită această ţară, restaurată încrederea poporului american în preşedinţie, încredere sfărâmată de procesul electoral"^[20].

Cum era şi firesc, vicepreşedintele Al Gore a adresat o telegramă de felicitare lui George W.Bush, ales preşedinte al S.U.A. după 35 de zile de bătălie juridică. Atât preşedintele ales, cât şi rivalul său, au făcut apel la unitatea naţiunii.

Istoricii au atras însă atenţia asupra faptului că disputa dintre Gore şi Bush nu este o premieră pentru americani, deoarece în 1876, tot pe cale juridică şi tot pentru a se lua în considerare exact voturile din Florida, justiţia a trebuit să dispună asupra disputei dintre democratul Samuel Tilden şi republicanul Rutherford Hayes, fost general în războiul civil, care în final a câştigat disputa.

Se reaminteşte că în acea perioadă nu exista sistemul numărării voturilor de către maşini, iar pe buletinele de vot, pentru a facilita opţiunea alegătorilor neştiutori de carte, - care erau destul de numeroşi pe acea vreme - fusese desemnată, în dreptul democraţilor, mascota acestora - un câine Cocker - iar pe cea a republicanilor, portretul fostului preşedinte Abraham Lincoln.

Incertitudinea în care s-a aflat poporul american timp de 35 de zile, argumentele pro şi contra - deloc neglijabile - susţinute de fiecare dintre cei doi adversari, au ridicat pe primul plan al actualităţii problema unei eventuale reforme a sistemului electoral american. S-a arătat că acesta, în pofida faptului că s-a dorit a evita surprizele şi balotajele, a generat uneori situaţii neaşteptate, la care ne-am referit deja, când electorii aleşi pentru unul dintre candidaţi au votat pentru rivalul său. În condiţiile în care George W.Bush dispunea în preziua convocării electorilor numai de 271 de voturi faţă de 267 ale lui Al Gore, "defecţiunea" a doi-trei

*                                                                    /V ’

electori ar fi fost de natură să genereze o situaţie neaşteptată. În eventualitatea în care cei doi candidaţi ar fi atins un scor egal de 269 de voturi, decizia ar fi urmat să fie luată de Camera Reprezentanţilor, unde republicanii au majoritatea, dar întrucât votul s-ar fi desfăşurat pe state, pe baza principiului un stat - un vot, vicepreşedintele Al Gore ar fi fost cel care a câştigat în final, deoarece avea de partea sa un număr mai mare de state. Toate aceste aspecte dovedesc că se impune cu necesitate o reconsiderare a sistemului electoral pentru alegerea preşedintelui. Este semnificativ, în acest sens, faptul că însuşi George W.Bush a promis că va încerca să modifice sistemul american pentru a nu mai exista crize de genul celei care a durat 35 de zile^[21]. La rândul său, secretarul de stat din Florida, Katherine Harris, a informat opinia publică în legătură cu existenţa unui plan pentru modernizarea maşinilor de numărat voturile din acest stat. Liderul republican din Senat, Trent Lott, a estimat şi el că reforma electorală va trebui să constituie prioritatea nr. 1 a administraţiei Bush.

Un aspect important asupra căruia dorim să atragem atenţia este acela că în S.U.A. stabilirea mecanismului electoral este de competenţa statelor, nu a autorităţilor federale, fapt ce complică şi mai mult lucrurile. Aşa, de pildă, articolul unu paragraful 4 din Constituţia S.U.A. dispune, la pct. 1, că "Data, locul şi modul de efectuare al alegerilor de Senatori şi Reprezentanţi vor fi stabilite în fiecare Stat de către Corpurile Legiuitoare ale acelui Stat...". Referitor la alegerea preşedintelui, articolul doi paragraful întâi, pct.2, prevede că "Fiecare Stat va numi, conform procedurilor Corpurilor sale Legiuitoare, un număr de Electori, egal cu numărul total al Senatorilor şi Reprezentanţilor la care Statul are dreptul în Congres...". Pe de altă parte, observăm că, întrucât instituţia electorilor este prevăzută de Constituţie, renunţarea la sistemul actual şi alegerea preşedintelui prin vot direct ar implica o reformă constituţională,improbabil de conceput, cel puţin în viitorul apropiat, când există alte priorităţi în politica internă şi externă.

De menţionat este şi faptul că în sistemul politic american există şi un vicepreşedinte, desemnat în acelaşi timp cu preşedintele. De la origini şi până în 1804, vicepreşedintele era candidatul ajuns pe locul doi în alegerile prezidenţiale. Astfel, au fost vice-preşedinţi John Adams şi Thomas Jefferson, care au devenit ulterior preşedinţi. În zilele noastre, vicepreşedintele este, de fapt, un partener al preşedintelui, participând împreună cu acesta pe "ticket"-ul republican sau democrat. De obicei, vicepreşedintele este selectat nu atât dintre persoanele foarte apropiate de preşedinte, ci dintre cele opuse, căutându-se a se neutraliza un rival periculos, sau a se apropia conducătorul unei alte grupări ce se bucură de popularitate în rândurile partidului. În perioada în care preşedintele este în funcţie, vicepreşedintele îndeplineşte funcţia de preşedinte al Senatului, dar el nu are dreptul să voteze decât în caz de paritate. Sfera atribuţiilor pe care preşedintele le conferă vicepreşedintelui este mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de personalitatea vicepreşedintelui, de calităţile sale, de natura relaţiilor ce se stabilesc cu preşedintele ş.a.

În ceea ce priveşte instituţia prezidenţială americană mai trebuie subliniată legătura ce există între preşedinte şi mijloacele de informare. Dată fiind mărimea unui stat cum este S.U.A., preşedintele se adresează naţiunii prin radio sau televiziune, solicitând sprijinul, dând explicaţii, justificând anumite acţiuni politice etc. Relaţiile dintre preşedinte şi diferitele grupuri de presiune sau asociaţii profesionale diferă în funcţie de orientarea preşedintelui, de calităţile sale, de profesiunea pe care a exercitat-o anterior etc.

Dacă Abraham Lincoln se adresa alegătorilor de pe platforma unui vagon de tren care se oprea în fiecare gară, astăzi preşedinţii americani dispun de foarte multe mijloace de comunicare. Dezvoltarea radioului i-a pus la dispoziţie lui Roosevelt - căruia îi plăcea foarte mult dialogul - posibilitatea de a desfăşura o adevărată "artă a comunicării prezidenţiale". În monografia lui Camil Mureşan şi Alexandru Vianu, "Preşedinte la Casa Albă" sunt citate o serie de consideraţii foarte interesante ale lui Elmer Cornwell jr. "Dacă Franklin Delano Roosevelt - scria Elmer Cornwell jr. - a fost, într-un anumit sens, primul "radio-preşedinte", John Kennedy a fost, prin excelenţă, primul "TV-preşedinte"... Ca şi

Roosevelt înaintea lui, când acesta a utilizat radioul, Kennedy a sesizat semnificaţia televiziunii pentru el şi pentru Casa Albă: o cale de acces direct, instantaneu şi masiv către public. Nici cea mai mare dibăcie în raporturile cu presa n-ar fi putut să schimbe situaţia dezavantajoasă a unui preşedinte democrat ales împotriva a 84% din ziare - dirijate de republicani. Cu ajutorul televiziunii, acest handicap a fost totuşi depăşit" - afirma Cornwell^[22]. Aceiaşi autori au meritul de a releva dificultăţile existente în ce priveşte relaţiile dintre preşedinte şi celelalte puteri, chiar în condiţiile departajărilor de atribuţii pe care le oferă constituţia americană.

În ceea ce priveşte relaţia dintre preşedinte şi Congres se citează fluctuaţia practicilor prezentării mesajelor de către preşedintele american în faţa Congresului. Lordul Bryce scria într-un articol, în 1908: "Dorinţele preşedintelui, exprimate într- un mesaj, nu au mai mult efect asupra Congresului decât un articol dintr-un ziar proeminent"^[23]. În schimb, Woodrow Wilson, care a reabilitat importanţa programului prezidenţial, avea să spună că "Preşedintele trebuie să apară în faţa naţiunii ca şef al partidului său şi în calitate de şef executiv. El trebuie să fie preocupat de conducerea legislativă şi de punerea în aplicare a legii, ca exponent al naţiunii în toate domeniile, inclusiv în cele mai delicate şi importante afaceri externe"^[24]. Cu toate acestea, relaţiile dintre preşedinte şi Congres nu au fost uşoare, în unele cazuri preşedinţii americani înregistrând eşecuri datorită opoziţiei manifestată de Congres. Cel mai răsunător a fost refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles, ceea ce a determinat de atunci preşedinţii americani să recurgă tot mai frecvent la practica unor "acorduri executive" (executive agreements). În dinamica relaţiilor dintre preşedinte şi Congres un rol important îl îndeplinesc şi relaţiile cu Speaker-ul (preşedintele Camerei reprezentanţilor). Se aminteşte, astfel, că "al 35-lea speaker", Joseph Cannon, a refuzat o invitaţie la dineu făcută de preşedintele Theodore Roosevelt, deoarece aflase că va fi "tratat ca egal în rang cu ministrul justiţiei". Ca preşedinte al Camerei reprezentanţilor, democratul Carl Albert şi-a inaugurat activitatea arătând că funcţia sa este "a treia ca importanţă în stat" şi că speaker-ul este pivotul întregului Congres^[25].

Nici relaţiile preşedintelui cu ramura judiciară nu au fost întotdeauna lipsite de asperităţi. Thomas Jefferson se plângea de faptul că instanţa supremă îşi arogă puteri politice. Numirile la Curtea Supremă se fac de preşedinte, dar acesta trebuie să aibă consimţământul Senatului. În America este foarte popular proverbul că un membru al Curţii Supreme nu demisionează niciodată şi moare foarte rar, de unde lupta pentru fiecare dintre cele nouă locuri pe viaţă ocupate de membrii Curţii Supreme şi în special pentru poziţia de "Chief Justice" - preşedintele Curţii.

Un rol deloc neglijabil îl ocupă şi soţiile preşedinţilor americani care au constituit, întotdeauna, nu numai un sprijin în campania electorală a soţilor lor, dar s-au şi impus ca militante active pe tărâmul drepturilor omului şi al vieţii sociale. Pot fi citate, îndeosebi, Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy, Claudia Johnson ("Lady Bird"), Patricia Nixon, Rosalynn Carter, "Nancy" Reagan, Barbara Bush, Hilary Clinton, Laura Bush.

Din toate cele arătate mai sus rezultă că preşedintele american dispune de foarte multe prerogative şi atribuţii, atât de ordin politic, cât şi pe plan statal. Funcţia sa este, evident, prima ca importanţă în sistemul politic american, dar nu ar trebui, în nici un caz, să se estimeze că ea este cu totul lipsită de dificultăţi şi ar putea permite preşedintelui, în pofida puterilor sale, să instaureze un regim autoritar. După cum remarca, pe bună dreptate, Franklin Delano Roosevelt, "Preşedinţia nu este numai un serviciu administrativ; ea este ultimul dintre acestea. Ea este mai mult decât o funcţie de inginerie, eficientă sau ineficientă. Ea este în mod proeminent un loc de conducere morală. Toţi marii noştri preşedinţi au fost lideri ai gândirii în vremuri când anumite idei istorice trebuiau să fie clarificate în viaţa naţiunii"^[26]. Cunoscutul publicist John Steinbeck arăta, în mod plastic, într-o carte scrisă în 1966, că "Preşedintele trebuie să fie mai mare decât oricare altul, dar nu mai bun decât altcineva... Noi îi dăm preşedintelui mai mult de lucru decât ar putea face, mai multă responsabilitate decât ar putea să- şi asume, mai multe presiuni decât ar putea suporta. Noi abuzăm de el adesea şi rar îl lăudăm... Noi îl epuizăm pe el, îl folosim, îl devorăm. Şi, cu toate acestea, americanii au o dragoste faţă de preşedinte care merge dincolo de loialitate şi de apartenenţă la partid; el este al nostru şi noi ne exercităm dreptul de a-l distruge"^[27].

În S.U.A. una din sărbătorile importante o constituie "ziua preşedintelui", sărbătorită în fiecare an în unele state la 11 februarie (ziua naşterii lui George Washington) iar în altele la 12 februarie (ziua naşterii lui Abraham Lincoln). Ea reprezintă un moment cât se poate de bine venit pentru a pune în lumină valoarea contribuţiei pe care au avut-o preşedinţii americani la făurirea unei ordini democratice şi la întărirea prestigiului Americii în lume.

În anul 2000, revista "U.S.A. Today" a publicat, cu ocazia zilei preşedintelui, o anchetă încercând o clasificare a popularităţii, prestigiului şi importanţei de care se bucură în rândul poporului american diverşi preşedinţi care s-au succedat la Casa Albă. Ancheta s-a desfăşurat pe baza estimării cumulative a 10 criterii şi anume: capacitatea de persuasiune, capacitatea de a conduce în perioade de criză, modul de gestionare a economiei, autoritatea morală, relaţiile internaţionale, competenţa în domeniul administrativ, relaţiile cu Congresul, viziunea politică şi de perspectivă, asigurarea egalităţii pentru toţi cetăţenii în faţa justiţiei şi performanţele înregistrate în contextul istoric.

Lista cuprinde numele a 41 de preşedinţi americani, în care pe primul loc este clasat Abraham Lincoln (1861-1865), urmat de Franklin Roosevelt (1933-1945) şi George Washington (1789-1797). Pe locul patru este plasat Theodore Roosevelt (1901-1909), urmat de Harry Truman (1945-1953), Woodrow Wilson (1913-1921), Thomas Jefferson (1801-1809), John Kennedy (1961-1963), Dwight Eisenhower (1953-1961) şi Lyndon Johnson (1963-1969). Bill Clinton este clasat pe locul al 21-lea, înaintea lui Jimmy Carter (1977-1981), situat pe locul 22, în timp ce Ronald Reagan a obţinut locul 11, iar George Bush, locul 20.

Opţiunea specialiştilor americani pentru a-l desemna pe Lincoln drept cel mai important preşedinte îşi găseşte o explicaţie istorică. Dacă George Washington a reprezentat primul preşedinte american al cărui nume este legat de lupta pentru independenţă a coloniilor americane, Abraham Lincoln rămâne în istorie ca un făuritor al statului american modern, democratic, federal şi antisclavagist. Însuşi sfârşitul său tragic - asasinat la terminarea unui spectacol, la Teatrul Ford, de către actorul John Wilkes Booth - este un simbol al luptei între democraţie şi tendinţele conservatoare care au frânat în anumite momente evoluţia societăţii americane. Lincoln a rămas în istorie ca un preşedinte integru şi ataşat democraţiei. Mausoleul lui Lincoln, situat în una dintre cele mai frumoase perspective ale oraşului Washington, a devenit un simbol de reculegere şi pelerinaj şi nu rare ori un loc de întâlnire a celor care doreau să le fie apărate drepturile şi libertăţile.

Contribuţiile aduse de diverşi preşedinţi americani sunt, evident, inegale deoarece în fond ei au fost oameni diferiţi din punctul de vedere al personalităţii, obiceiurilor, atitudinilor, dar în general ataşaţi plenar ideii de democraţie. Personalitatea diverşilor preşedinţi a ieşit în evidenţă mai ales în momentele de criză, unii dintre preşedinţi remarcându-se tocmai prin abilitatea şi competenţa cu care au făcut faţă unor situaţii. Franklin Delano Roosevelt a fost nu numai artizanul "New Deal"-ului, care a scos America din marea criză, dar şi făuritorul prestigiului Americii în cel de-al doilea război mondial. Anumiţi preşedinţi americani - printre care Eisenhower, Kennedy, Reagan, Nixon - şi-au manifestat calităţile de conducători în confruntarea cu dificile, chiar insolubile, probleme internaţionale. Lyndon Johnson şi-a văzut numele legat mai puţin de politica externă, cât de eliminarea discriminărilor rasiale, problemă hotărâtoare pentru triumful democraţiei şi afirmarea prestigiului american în lume în epoca de după război.

Dacă percepţiile poporului american despre propriii preşedinţi au diferit, afirmându-se în special opţiunea pentru aceia dintre ei care au dat prioritate construcţiei interne, edificării păcii, fundamentării instituţiilor statului, percepţia altor popoare despre preşedinţii americani a diferit, fireşte, în raport de interesele acestor popoare. Pentru europeni, preşedintele Wilson - acum aflat pe locul 6 în estimarea la care ne-am referit - reprezintă un simbol al democraţiei şi solidarităţii dintre toate popoarele lumii, deşi mult timp el nu a fost preţuit la justa sa valoare de concetăţenii săi, inclusiv de Congresul american, care a refuzat să accepte intrarea S.U.A. în Liga Naţiunilor. Pentru europeni, cu tot prestigiul său incomensurabil, Roosevelt rămâne "omul de la Yalta", în timp ce Truman şi Eisenhower sunt legaţi de planurile de reconstrucţie europeană şi, în consecinţă, foarte agreaţi de europeni.

CongresulS.U.A.

Prin expresia "Congres" se înţelege Parlamentul S,U.A., parlament bicameral, alcătuit din Camera reprezentanţilor şi din Senat. Aşa cum s-a precizat, alegerea sistemului bicameral de către S.U.A. se datorază unor condiţii istorice, statele care au acceptat Constituţia din 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, în care să fie reprezentate proporţional cu populaţia lor, dar dorind în acelaşi timp să menţină ideea egalităţii în drepturi a statelor participând la federaţie.

Congresul joacă un rol important în viaţa politică americană. Cu toate acestea, el exercită anumite atribuţii prin intermediul ambelor Camere, dar anumite puteri sunt rezervate exclusiv Senatului. Convenţia de la Philadelphia a dorit, după părerea lui Philippe Ardant, să-i confere Senatului mai mult decât rolul unei camere legislative, consacrându-i poziţia unui adevărat Consiliu de guvernământ, idee facilitată de faptul că Senatul avea la origine 26 de senatori^[28]. Astfel, Senatul este singurul competent să-şi dea acordul cu privire la numirea unor înalţi funcţionari federali. El dispune totodată de atribuţii importante în domeniul tratatelor internaţionale, tratatele încheiate de către preşedinte urmând să fie ratificate de Senat cu o majoritate de două treimi. Trebuie menţionat, cu toate acestea, că practica acordurilor executive (executive agreements) însumează un număr de înţelegeri internaţionale de 15 ori mai numeros decât tratatele, acestea nefiind supuse aprobării Senatului.

Camera reprezentanţilor este compusă din 435 membri şi 3 reprezentanţi ai districtului Washington. Ea este aleasă pe termen de doi ani, pe baza unui scrutin uninominal, într-un singur tur, fiecare stat fiind divizat în circumscripţii. Durata de doi ani a mandatului Camerei reprezentanţilor a fost criticată de unii autori de specialitate, deoarece poate duce la disfuncţionalităţi de ordin politic, majoritatea reprezentanţilor putând fi reînnoită la alegerile de la jumătatea mandatului (mid term election), în defavoarea partidului din care face parte preşedintele S.U.A.

Senatul se compune din câte doi senatori aleşi de fiecare stat, indiferent de populaţia acestora. Astfel, Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau Haway, care are 895.000 locuitori, trimite în Senatul american tot doi senatori, ca şi statul California, care are 22 milioane locuitori. Spre deosebire de reprezentanţi (deputaţi), senatorii sunt aleşi pe şase ani, direct de către alegători, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur, reînoirea lor efectuându-se pentru câte o treime. În practică, funcţia de senator are un prestigiu mult mai mare decât cea de reprezentant (deputat) în viaţa politică americană.

Senatul din 2000 a fost iniţial divizat în mod egal între cele două mari partide: republicani (50) şi democraţi (50). Prin defecţiunea senatorului republican de Vermont, James Jeffords, produsă în mai 2001, democraţii au dobândit majoritatea în Senat. În Camera Reprezentanţilor, în cadrul celui de al 107-lea Congres, din cele 435 mandate 221 aparţineau republicanilor, 212 democraţilor iar

• unor independenţi.

Componenţa celui de al 109-lea Congres (2005-) a fost iniţial următoarea: în Senat, democraţii dispuneau de 44 de locuri, în timp ce republicanii aveau 55, existând totodată şi un senator independent. În Camera Reprezentanţilor, din 435 de locuri, 202 aparţineau democraţilor, 231 republicanilor, un reprezentant fiind independent şi un post vacant.

Alegerile „de la jumătatea mandatului" (2006) au dus la o schimbare a raportului de forţe în favoarea Partidului Democrat. În urma alegerilor din 7 noiembrie 2006 Partidul Democrat dispune în Camera Reprezentanţilor de 233 mandate faţă de numai 202 câte revin Partidului Republican. În Senat, ca urmare a reînnoirii unei treimi din numărul senatorilor, Partidul Democrat ocupă 49 de locuri, Partidul Republican 49 de locuri, fiind totodată aleşi şi doi senatori independenţi.

Ca o consecinţă a rezultatului defavorabil al alegerilor - determinat în bună parte de insuccesele politicii S.U.A. în Irak - preşedintele George W.Bush a anunţat unele reevaluări ale politicii sale. Ministrul Apărării, Donald Rumsfeld, considerat a fi unul dintre „uliii" politicii de la Washington şi acuzat de presă ca fiind direct responsabil, prin indicaţiile date militarilor americani, de abuzurile săvârşite la închisoarea Abu-Ghraib, şi-a prezentat demisia. Împotriva lui Rumsfeld a fost intentat de altfel un proces la Curtea Federală din Illinois şi o acţiune la un Tribunal din Germania de către Centrul pentru Drepturi Constituţionale din S.U.A., în virtutea principiului universalităţii de jurisdicţie.

Cele două Camere ale Congresului dispun de atribuţii comune ca, de pildă, în cazul revizuirii Constituţiei federale, al declarării de război, ele aflându-se totodată într-o relaţie de deplină egalitate în ce priveşte puterea legislativă, deşi în majoritatea cazurilor iniţiativa porneşte din partea Camerei reprezentanţilor. În materie de impozite, iniţiativa revine exclusiv Camerei reprezentanţilor, dar Senatul poate să aducă amendamente.

Congresul poate, de asemenea, să pună sub acuzare înalţi funcţionari ai statului, inclusiv preşedintele (procedura de impeachement). În asemenea situaţii, măsura de punere sub acuzare se adoptă de Camera Reprezentanţilor, iar judecata se face de către Senat, prezidat de Preşedintele Curţii Supreme. O asemenea procedură a fost pornită, de pildă, împotriva preşedintelui Andrew Jackson, în 1868, dar nu a întrunit majoritatea în Senat. În 1974, în cazul lui Richard Nixon, ea nu s-a desfăşurat până la capăt, preşedintele Nixon demisionând şi fiind apoi amnistiat de succesorul său, Gerald Ford^[29].

Un caz mai recent de folosire a procedurii de impeachment a avut loc la sfârşitul anului 1998 şi începutul anului 1999. La 19 decembrie 1998, majoritatea republicană din Camera Reprezentanţilor l-a găsit pe fostul preşedinte al S.U.A., Bill Clinton, vinovat de sperjur în faţa unui mare juriu (228 voturi pentru şi 206 contra) şi de obstrucţionare a justiţiei (221 voturi pentru şi 212 contra). Preşedintelui i sa reproşat că ar fi dat declaraţii neadevărate şi ar fi încercat să inducă în eroare justiţia în legătură cu "o relaţie nepotrivită" pe care a avut-o cu fosta stagiară de la Casa Albă - Monica Lewinski. După ce Senatul a consacrat 21 de zile dezbaterilor şi audierilor, preşedintele Clinton a fost achitat, întrucât nici unul din cele două capete de acuzare reţinute de Camera Reprezentanţilor nu a întrunit majoritatea de două treimi a senatorilor, necesară destituirii sale.

În legătură cu primul capăt de acuzare, 55 de senatori s-au pronunţat pentru achitare iar 45 pentru destituire, în timp ce pentru cel de al doilea capăt de acuzare 50 de senatori au votat pentru destituire şi 50 împotriva.

Este de remarcat că un număr de 10 senatori republicani au votat alături de minoritatea democrată, împotriva demiterii Preşedintelui.

În legătură cu modul în care se desfăşoară dezbaterile Congresului, considerăm necesar să precizăm că acestea sunt mai puţin riguros organizate decât în parlamentele europene. Speaker-ul - care prezidează Camera Reprezentanţilor - nu are aceeaşi poziţie ca şi omologul său din Camera Comunelor din Marea Britanie, el fiind în acelaşi timp şef al partidului majoritar. Senatul este prezidat de vicepreşedintele S.U.A., dar acesta foarte adesea este înlocuit de către un senator.

Dezbaterile din Congresul american prezintă o particularitate proprie, practica "filibuster", care permite adversarilor unui proiect să obstaculeze adoptarea sa. Intervenţiile şi timpul afectat nu sunt limitate. Potrivit tacticii filibusterismului, proprie Senatului, fiecare senator poate să ia cuvântul de câte ori doreşte şi să vorbească atâta timp cât debitul său vocal îi permite. Philippe Ardant citează cazul unui orator care, în 1953 a reuşit să se menţină la tribună mai bine de 22 ore. Această tactică nu poate fi contracarată decât printr-un vot care ar cere o majoritate de 3/5 din membrii Senatului, situaţie în care minoritatea ar putea să blocheze o dezbatere. Practica filibusterismului a fost folosită în Senatul american pentru a bloca o serie de legi antisegregaţioniste^[30].

Comisiile permanente - 26 la Cameră şi 20 la Senat - au un rol determinant în procedura legislativă, ele putând fie să "înmormânteze" anumite proiecte, fie să propună redactări noi pentru propunerile anterioare. Preşedinţia acestor comisii revine parlamentarilor celor mai în vârstă, ceea ce suprimă inconvenientul competiţiei. În cadrul Camerei reprezentanţilor există şi comisii speciale, care se ocupă în deosebi de controlul administraţiei. Astfel, se pot cita Comisia cu privire la controlul C.I.A., creată în 1975; cea cu privire la scandalul Watergate, creată în 1973; cea privind Irangate, în 1987 ş.a.

În ipoteza unui dezacord între cele două Camere, în cursul unei proceduri legislative se procedează la alcătuirea unor comisii de conciliere.

În ce priveşte relaţiile dintre preşedinte şi Congres, acestea se desfăşoară într-un dublu sens: preşedintele adresează mesaje Congresului, care pot oferi puncte de reper pentru importante dezbateri juridice. El poate exercita şi - cum s-a arătat - un drept de veto în situaţiile în care nu este de acord cu textul unei legi adoptate de Congres, situaţie în care legea poate fi menţinută numai cu o majoritate de două treimi. Deşi la origine dreptul de veto era foarte rar folosit de preşedinţii americani, el a început să fie utilizat frecvent de preşedinţii Cleveland şi apoi de Franklin Delano Roosevelt - care l-a folosit de 635 ori. Specialişii estimează că dreptul de veto a fost utilizat, de la adoptarea Constituţiei americane, de 1.448 ori şi nu a fost înlăturat decât în 104 cazuri.

La rândul său, Congresul dispune de importante posibilităţi de a acţiona asupra instituţiei prezidenţiale. Teoretic, el poate chiar să-l destituie pe preşedinte în situaţiile în care se pune în discuţie răspunderea penală a şefului executivului, aşa cum s-a arătat mai sus.

O altă modalitate prin care Congresul poate acţiona, blocând iniţiative ale preşedintelui american, este respingerea unor credite pe care preşedintele le solicită. Refuzul unor credite îl obligă, practic, pe preşedinte să renunţe la o serie de iniţiative importante şi, de aceea, în mod firesc el trebuie să cultive relaţii bune cu membrii Congresului.

Congresul se bucură de o importantă poziţie în viaţa politică americană.

De menţionat este şi faptul că însăşi Constituţia Statelor Unite enunţă atribuţiile Congresului înainte de prerogativele ce ţin de puterea prezidenţială. Articolul 1 al Constituţiei S.U.A. din 17 septembrie 1777, prevede chiar în prima sa secţiune: "Toate puterile legislative acordate aici vor fi investite în Congresul Statelor Unite, care se va compune dintr-un Senat şi o Cameră a Reprezentanţilor". Deşi o cunoscută butadă americană susţine că orice nou congresman îşi petrece prima săptămână mirându-se cum a ajuns acolo şi restul timpului mirându-se cum au ajuns acolo ceilalţi membri ai Congresului²¹², de fapt prestigiul şi autoritatea membrilor celor două Camere este mare şi ei se bucură de o importantă influenţă politică şi pe plan social. Senatorul Daniel Webster, într-o remarcă făcută în 1834, făcea aprecierea că "nouă ni s-a spus să privim pe reprezentanţii poporului ca sentinele ale turnului de pază al libertăţii"^[31].

Puterea judecătorească

În sistemul constituţional american, puterea judecătorească se bucură de o înaltă autoritate. În esenţă, jurisdicţiile americane includ tribunalele de district (District courts of the U.S.), tribunalele de apel (Circuits Courts of Appeal of the U.S.) iar în vârful piramidei, Curtea Supremă, compusă din 9 magistraţi, al cărei preşedinte este cunoscut sub denumirea Chief Justice. În afara instanţelor menţionate, pe teritoriul S.U.A. mai funcţionează tribunalele teritoriale districtuale (U.S.Territorial District Courts), tribunalul S.U.A. pentru Comerţul Internaţional (U.S.Court of International Trade), tribunalul cu privire la plângerile federale (U.S. Court of Federal Claims), tribunalul pentru impozite (U.S.Tax Court) şi Curtea pentru apelurile veteranilor (U.S. Court of Veterans Appeals).

Articolul 3 secţiunea 1 din Constituţia S.U.A. prevede că "Puterea judiciară a Statelor Unite va fi învestită într-un singur Tribunal Suprem şi în alte tribunale inferioare pe care le poate numi şi înfiinţa din timp în timp Congresul. Judecătorii, atât cei ai Curţii supreme, cât şi cei ai tribunalelor inferioare, îşi vor îndeplini funcţia deţinută cu o conduită corespunzătoare şi vor primi pe timpul amintit o compensaţie pentru serviciile lor, care nu va putea fi micşorată pe timpul rămânerii lor în post".

Potrivit Constituţiei, puterea judecătorească este competentă de a lua în discuţie orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor sau a tratatelor încheiate de S.U.A. Autoritatea judiciară se va extinde şi asupra proceselor care privesc pe ambasadori, pe slujbaşii publici şi consuli, fiind competentă să judece cazuri legate de amiralitate şi jurisdicţia maritimă, precum şi toate disputele în care vor fi implicate S.U.A. ca una dintre părţi. Ea va putea judeca şi disputele între statele federaţiei. În fiecare stat va fi acordată toată atenţia şi respectul pentru hotărârile judecătoreşti.

În esenţă, competenţa jurisdicţiei federale se referă la litigiile care pun în cauză dreptul federal, care opune Uniunea sau mai multe state între ele sau particularilor, ori implică cetăţeni aparţinând unor state diferite. O prerogativă importantă a Curţii Supreme de Justiţie a fost asumată de aceasta în 1803, în celebra speţă Marbury v. Madison, când John Marshall - atunci Chief Justice - a

reclamat pentru Curtea Supremă dreptul de a revizui actele Congresului^[32]. De atunci, Curtea beneficiază de autoritatea de a declara neconstituţionale atât legile statelor, cât şi cele ale federaţiei, pe care le-ar considera contrare Constituţiei. Acest control       este deschis                  şi particularilor pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate, întrucât aceştia nu au dreptul de a întreprinde în mod direct o acţiune judiciară împotriva Uniunii. O persoană, parte într-un proces în cursul căruia un text de lege este invocat, poate să se disculpe argumentând neconstituţionalitatea textului, ceea ce are drept consecinţă solicitarea punctului de vedere al Curţii Supreme. Tendinţa recentă este însă aceea de a permite particularilor, în mod excepţional, de a anticipa un proces care li s-ar putea intenta şi de a se adresa judecătorilor, solicitându-le să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unei legi definitive dar care nu a fost încă pusă în aplicare.

Trebuie menţionat şi faptul că, pornind de la anumite texte ale Constituţiei

S.U.A., Curtea Supremă a adus interesante interpretări şi dezvoltări. Astfel, pornind de la celebra regulă a lui due process of law, inclusă în cel de al XIV-lea Amendament din 1868, potrivit căruia "nici un stat nu ar putea să lipsească o persoană de viaţa sa, de libertatea sau de bunurile sale, fără o procedură legală", Curtea şi-a manifestat dorinţa de a controla legislaţia referitoare la libertăţi. Dar, aşa cum s-a subliniat, Curtea Supremă de Justiţie este în esenţă politică, ea fiind numită de preşedinte, cu avizul Congresului. Rolul său - deşi deosebit de puternic - a fost diferit în anumite perioade istorice. După războiul de secesiune ea a sprijinit statele sudiste, interpretând restrictiv Amendamentele XIV şi XV şi restrângând astfel dreptul de vot al populaţiei de culoare. După 1954, dimpotrivă, ea s-a manifestat ca un factor de progres, împotriva legislaţiei segregaţioniste.

Jurisprudenţa Curţii Supreme depăşeşte cadrul unor hotărâri judecătoreşti, deciziile Curţii dobândind un respect tot mai mare şi devenind adevărate norme de comportament. Este suficient să amintim câteva dintre aceste decizii bine cunoscute. O decizie a Curţii Supreme din 1819, McCulloch v.Maryland, a stabilit principiul că Guvernul Statelor Unite este un guvern al poporului şi puterile sale emană de la popor. Deşi aceste puteri sunt limitate, acolo unde autoritatea i-a fost conferită, aceasta este deplină şi completă. Pentru a-şi atinge scopurile sale legitime, el va putea folosi orice mijloace pe care le va considera ca fiind potrivite. Într-o altă decizie, din 1866, Ex Parte Milligam, Curtea a stabilit în mod unanim că instanţele militare nu au dreptul să judece pe civili, reafirmând că dreptul înnăscut al fiecărui cetăţean american când este învinuit de crimă este acela de a fi judecat şi pedepsit în conformitate cu dreptul comun.

În speţa din 1884 Ex Parte Yarbrough, Justice Miller, a susţinut ideea dreptului Congresului de a pedepsi ca o crimă împotriva dreptului federal o interferenţă a particularilor privind dreptul unui cetăţean american de a vota în alegerile federale. Intervenind într-o problemă de ordin social, în 1908, în afacerea Muller v. Oregon, Curtea Supremă a argumentat dreptul statelor de a stabili anumite limite pentru orele de muncă a femeilor. În 1925, în afacerea Pierce v. Society of Sisters, Curtea Supremă s-a pronunţat împotriva hotărârilor statului Oregon de a obliga toţi copiii să urmeze şcolile de stat, estimând că statul nu poate să se amestece în problemele ce ţin de libertatea religioasă. În afacerea West Coast Hotel Co v. Parrish (1937), Chief Justice Hughes, a emis o opinie care a făcut epocă la timpul respectiv, considerând legale legile prin care se stabileau salarii minime. În decizia U.S. v. Darby Lumber Co., din 1941, Curtea Supremă s-a pronunţat pentru interzicerea oricărui fel de muncă a copiilor în industrie.

O situaţie mai deosebită s-a ivit în afacerea Est Virginia v. Barnette. Statul Virginia de Vest ceruse ca drapelul să fie salutat de către toţi copiii care frecventau şcolile publice, copii care refuzau să salute drapelul putând fi eliminaţi din şcoli. Curtea a apreciat însă că a pretinde ca drapelul să fie salutat de către copiii unor părinţi care aveau rezerve faţă de un asemenea act - în cazul respectiv martorii lui Yehova - ar fi reprezentat o încălcare a libertăţii de religie, garantată de primul Amendament.

În afacerea Brown v. Board of Education of Topeka din 1954, Curtea Supremă s-a pronunţat împotriva segregaţiei în şcolile publice. În 1969, în afacerea Benton v. Maryland, Curtea Supremă a exprimat opinia că cel de al V-lea Amendament la Constituţia americană, care stabilea că o persoană nu poate să fie judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, se aplică în egală măsură statelor, cât şi Guvernului federal.

În 1974, în speţa U.S. v. Nixon, Curtea a estimat că nici separaţia puterilor, nici nevoia de a apăra secretul comunicaţiilor prezidenţiale nu pot justifica un privilegiu absolut de imunitate faţă de cererile justiţiei de a obţine probe care să fie folosite într-un proces penal.

Este evident că aceleaşi trăsături de probitate, moralitate, înaltă competenţă, caracterizează nu numai Curtea Supremă de Justiţie, dar şi celelalte instanţe judecătoreşti americane. Deşi rolul crescând al justiţiei în viaţa politică americană a fost criticat de unii oameni politici care vedeau în puterile crescânde ale acesteia o imixtiune nedorită în treburile autorităţilor politice, prestigiul justiţiei continuă să fie foarte mare, el fiind, în viaţa politică americană, considerabil şi reflectând grija de a asigura concordanţa tuturor acţiunilor întreprinse de organele de guvernământ cu principiile statului de drept. Nu trebuie uitat că în sistemul politic american Curtea Supremă de Justiţie îndeplineşte - aşa cum am văzut - şi prerogativele unei autentice Curţi Constituţionale, ceea ce întăreşte, evident, rolul justiţiei de garant al legalităţii şi al respectării drepturilor cetăţeneşti.

 

 

[1]     Scurtă istorie a Statelor Unite ale Americii, pag.45.

[2]    Ibidem, pag.49.

[3]    Ibidem, pag.50.

[4]    Ibidem, pag.54.

[5]        Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 1996, pag.290; Liliana Mihuţ, Despre pluralism în America, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997, pag.70.

[6]    Philippe Ardant, op.cit., pag.291.

[7]    Ibidem, pag.292.

[8]     Ibidem, pag.312; Thomas E.Cronin, The State of the Presidency, Little Brown and Company, Boston, Toronto, 1980, pag.11.

[9]     Lee Epstein, Thomas G.Walker, Constitutional Law for a changing America. Institutional power and constraints,

Second edition, A Division of Congressional Quarterly Inc., Washington D.C., pag.186.

[10]  Supreme Court of Florida, Palm Beach County Canvassing Board vs.Katherine Harris et al (No.SCOO-2346); Volusia County Canvassing Board vs. Katherine Harris (SCOO-2348); Florida Democratic Party vs.Katherine Harris (SCOO-2349); vezi şi "Adevărul", nr.3253, joi 23 noiembrie 2000.

[11] Supreme Court of the United States, George W.Bush, petitioner v.Palm Beach County Canvassing Board et al, On Writ of certiorary to the Florida Supreme Court, no.00-836/December 4, 2000 (531 U.S. - 2000).

[12]        CNN Com-US Supreme Court rules manual vote recounts unconstitutional,

htp/ww.cnn.com/2000/LAW/12/13/Scotus.election.05/index.html.

186Supreme Court of the United States, George W.Bush et al.petitioners v.Albert Gore jr. et al, On writ of certiorary to the Florida Supreme Court, no.00-949, December 12, 2000 (531 US-2000); vezi şi textele reproduse în ziarul "Ziua", an VII, serie nouă, nr.1979, joi 14 decembrie 2000.

[14]  Ibidem, decizia citată.

[15]  Supreme Court of the United States, no.00-949, December 12, 2000 (531-2000). Rehnquist, C.J.

concurring.

[16]  Ibidem (531 US-2000) Rehnquist, C.J. concurring.

[17]  Ibidem (531 US - 2000, Ginsbourg, J., disenting.

[18]  Supreme Court of the United States, no.00.949, December 12, 2000 (531 US - 2000) Breyer, J.,

disenting.

[19]    "The Economist", 16-22 dec.2000; Revista "Courier International" face aprecierea că "odată cu implicarea judecătorilor în criza electorală, americanii îşi dau seama că frontiera între drept şi politică este iluzorie" (Courier International, no.528, 14-20 decembrie 2000).

[20]   "România liberă", serie nouă nr.3266, joi 14 decembrie 2000.

[21]   "Jurnalul Naţional", anul VIII, nr.2308, sâmbătă 16 decembrie 2000.

[22] Camil Mureşanu, Alexandru Vianu, Preşedinte la Casa Albă, Editura politică, Bucureşti, 1974,

pag.17.

[23]   Ibidem, loc.cit.

[24]   Ibidem, loc.cit. Thomas E.Cronin, op.cit., pag.44.

[25]   Ibidem, pag.23.

[26]   Respectfully Quoted, pag.282.

[27]   Ibidem, pag.283-284.

[28]   Cu privire la dezbaterile purtate la Philadelphia în legătură cu rolul Senatului a se vedea: James H.Huston, To Make All Laws, The Congress of the United States, 1789-1989, Library of Congress, Washington, 1989, pag.5. Specialistul american relevă că în cadrul Convenţiei de la Philadelphia s-au confruntat mai multe păreri: Guvernatorul Morris a propus crearea unui corp parlamentar de genul Camerei Lorzilor, în timp ce autorii "Planului Virginia" se pronunţau pentru un "consiliu de revizie" compus din membri ai Curţii Supreme şi ai executivului care să "contrabalanseze" puterea Congresului. Sugestivă este şi următoarea discuţie între Washington şi Jefferson asupra acestui subiect. Washington: "Pentru ce vărsaţi cafeaua în farfurioara Dvs.?". Jefferson: "Ca să o răcesc". Washington: "Chiar aşa, noi punem legislaţia noastră în farfurioara senatorială pentru a o răcori" (James H.Huston, op.cit., loc.cit.).

202iniţială, datând din 1787, dispunând că "suspendarea poate fi decisă de Camera Reprezentanţilor, prin majoritate simplă, şi apoi validată în Senat cu două treimi din voturi" a fost adăugată prevederea referitoare la necesitatea înfiinţării unui "Consiliu independent care să furnizeze Camerei informaţii substanţiale şi credibile pentru ca aceasta să declanşeze procedura de demitere".

[30]   Ibidem, pag.317.

Respectfully Quoted, pag.57.

[31]   Ibidem, pag.63.

[32]   Living Documents of American History, p.92-93; The World Almanac and Book if Facts, 1996,

World Almanac Books, An imprint of Funk and Wagnalls Corporation, editor: Robert Famighetti, Mahwah, New Jersey, 1995, pag.523.