Administrație publică

Studiul politicilor publice diferă de cercetarea academică tradiţională prin aceea că sunt o abordare aplicată, orientată către:

1. conceperea şi elaborarea de soluţii pentru proble­mele societăţii: politica publică nu se mărgineşte la a cerceta aceste probleme, ci are rolul expres de a emite soluţii şi cadrul în care acestea urmează a fi aplicate;
2. înaintarea unor argumente bazate pe valori asumate (value-driven): Ca şi chirurgia, procesul de înfăptuire a politicilor publice şi oferirea de alternative politice sunt exerciţii care ţin de aptitudini, şi nu judecăm performanţa după cantitatea de informaţii stocată în mintea celui care acţionează sau după volumul plani­ficării formale. În schimb, judecăm după criterii precum o bună planificare în timp şi după atenţia pentru detalii; după capacitatea de a recunoaşte limitele posibilităţilor, de a utiliza limitările în mod creativ şi de a învăţa din greşeli; după abilitatea de a nu arăta ce trebuie făcut, ci de a convinge oamenii de a face ceea ce ştiu că trebuie făcut^[1].

Analiza de politici publice este „o disciplină aplicată a ştiinţelor sociale care foloseşte metode multiple de cercetare şi argumentare pentru a produce şi transforma informaţiile relevante pentru politica publică, care pot fi folosite în medii politice pentru a rezolva probleme de politici publice^[2].

Spre deosebire de cercetarea academică, care are ca obiectiv dezvoltarea acelor teorii ce contribuie la o mai bună înţelegere a societăţii, urmărind relaţiile dintre o gamă largă de variabile comportamentale, cercetarea politicilor publice^[3]se concentrează asupra relaţiilor dintre variabile care reflectă probleme sociale şi alte variabile care pot fi controlate prin politicile publice. Produsul dorit al cercetării politicilor publice este o ipoteză mai mult sau mai puţin verificată, de forma: dacă Guvernul întreprinde acţiunea X, atunci va rezulta Y.

Lasswell identifica în lucrarea sa, The Policy Orientation (1951)^[4], trei caracteristici fundamentale a ceea ce am numit mai devreme „ştiinţa politicilor" sau studiul politicilor (policy science):

• • Interdisciplinaritatea: aplică metode şi cunoştinţe din domenii diferite, precum studiul instituţiilor politice, ştiinţele economice, teoria organizaţiilor, drept, socio­logie, psihologie;
• Orientarea spre rezolvarea de probleme: nu are un caracter pur academic, ci se orientează spre proble­mele lumii reale (real world), căutând soluţii pentru acestea;
• Normativitatea: îşi asumă explicit faptul că nu poate fi absolut obiectivă^[5], iar Lasswell consideră că ştiinţa politicilor are ca obiectiv „îmbunătăţirea cunoaşterii necesare îmbunătăţirii practicii democraţiei^[6]."

Aşa cum deja ne-am obişnuit, nu există o definiţie unică pen­tru această disciplină, date fiind şi abordările uşor nuanţate pe care cei care se ocupă de analiza politicilor publice le conferă sintagmei^[7].

Analiză a politicii publice:

1. Analiza modului în care e determinată o politică publică: Cum este făcută politica? De ce este preferată o anumită opţiune? Când se produce această alegere? Pentru cine se face alegerea?
2. Analiza conţinutului politicii: descrierea politicii şi a caracteristicilor particulare ale acesteia, a modului în care interacţionează (se completează/se opune) cu alte politici, critica politicii;
3. Monitorizarea şi evaluarea politicii: activitatea de examinare a modului în care politicile sunt aplicate, prin comparaţia directă cu scopurile şi obiectivele propuse şi prin cuantificarea impactului, într-un dublu sens: atât impactul politicii asupra problemei de rezolvat, cât şi potenţialele efecte perverse neanticipate.

Analiza pentru politici publice:

1. Informaţii în susţinerea politicii: identificarea acelor informaţii folositoare în susţinerea politicii (contexte în care este abordată o anumita politică), cu scopul precis de a contribui la formularea, elaborarea şi implemen­tarea politicii ca atare;
2. Susţinerea politicii: totalitatea încercărilor articulate (cer­cetări, argumente etc.) de a influenţa agenda politică. Transferul de rol se poate aplica, în acest caz, atât analistului politic (care devine actor atunci când reuşeşte să influenţeze agenda politică), cât şi actorului politic, care devine analistul propriei politici.

Din punctul de vedere al analizei, o politică se prezintă sub forma unui ansamblu de practici şi norme elaborate de unul sau mai mulţi actori publici.

La un moment dat, o autoritate adoptă practici de un anumit gen, acţionează sau nu. Aceste practici pot fi identificate în mod concret ca fiind: moduri de intervenţie, reglementări, prestarea de servicii, reprimare. De asemenea, aceste practici pot fi imateriale, chiar simbolice: un discurs, o cam­panie de comunicare. În acelaşi timp, aceste practici se raportează la finalităţi, la alegeri de valoare, fie că sunt explicitate de autoritate publică, fie că rămân implicite.

O dificultate practică în analiza politicilor publice se referă la specificul şi costurile unei politici publice. Acestea nu sunt materializate ca să poată fi reperate la o primă vedere şi specificate din punct de vedere instituţional.

Heinz Eulau şi Kenneth Prewit au definit politicile publice ca fiind decizii ferme caracterizate prin consistenţă comporta­mentală, atât din partea celor ce le fac, cât şi din partea celor care le respectă.^[8] „Desigur, ar fi minunat dacă activitatea guvernelor ar fi caracterizată prin consistenţă şi repetiţie, dar este greu de crezut că am putea găsi vreodată în guvern o politică socială", dacă insistam pe acest criteriu de a defini politica." (Dye). Mai curând, am putea afirma că o politică publică este ceva abstract şi ca urmare, nu putem afirma cu certitudine unde începe şi unde se termină o politică publică.

^[1] Majone Giandomenico, Evidence, argument and persuasion in the policy process, New Haven: Yale University Press, 1989, p. 20.

^[2]  L. Weimer, David şi Vinning, R. Aidan, Analiza politicilor publice - concepte şi practică (editia a IlI-a), Ed. Arc, Bucureşti, 2004, p. 31.

^[3]    Cercetarea politicilor publice, extinsă pentru a include studiul procesului politicilor publice, este numită uneori ştiinţă a politicilor publice (vezi, Lasswell, D. Harold, The Emerging Conception of the Policy Sciences, in Weimer, David şi Vinning, Aidan, Analiza politicilor publice, op. cit., p. 35). Distincţia între analiza politicilor publice şi cercetarea politicilor publice este dată de forţa orientării către client: cercetătorii politicilor publice nu sunt atât de mult legaţi de factorii de decizie la nivel public.

^[4]   H.D. Lasswell, The Policy Orientation, 1951, apud Miroiu, A., op. cit., p. 14.

[5]

Vezi fundamentul ideologic al politicii publice, in Alfred Bulai, Politici publice, curs, 2004.

^[6] H.D. Lasswell, The Policy Orientation, 1951, p. 15, în A. Miroiu, op. cit., p. 14.

¹ Distincţia între analiza a politicilor publice (activitatea de cerce­tare care vizează în principal studierea şi înţelegerea teoretică a procesului de înfăptuire a politicilor) şi analiza pentru politici publice (abordare orientată spre client, care vizează soluţionarea unei probleme concrete).

[8]

Vezi V. Junjan, R. Bere, Elaborarea politicilor locale, Revista transilvană de ştiinţe administrative nr. 8/2002, p. 164.