Problema unei politici publice este indisolubil legată de natura bunurilor[1] şi de caracteristicile acestora[2]. Deoarece oferta, respectiv cererea pentru aceste bunuri se întâlnesc pe o piaţă liberă, care nu funcţionează însă perfect, o primă funcţie a politicii publice este tocmai aceea de a corecta imperfecţiunile acestei pieţe libere™. Acţiunea publică trebuie deci să intervină pentru a atenua aceste disfuncţionalităţi şi a reduce inechităţile până în punctul în care acestea pot fi suportate de către ansamblul cetăţenilor. Ca urmare, misiunea autorităţilor publice poate fi definită plecând de la analiza disfuncţionalităţilor pieţei şi de la cercetarea echităţii în ceea ce priveşte repartiţia bunăstării.
În al doilea rând, politica publică are rolul de a promova valorile general acceptate social (libertate, egalitate, bunăstare), iar responsabilitatea statului este aceea de a elabora şi implementa acele politici publice care să potenţeze şi să impună aceste valori în societate.
Problema centrală a economiei rezultă din două simple constatări: resursele productive sunt rare şi nevoile omului sunt continue şi nelimitate.
Analiştii economici tratează dualitatea public-privat bazân- du-se în principal pe criteriul eficienţei.
Pentru a-şi maximiza bunăstarea, orice comunitate trebuie să încerce să exploateze la maximum resursele productive de care dispune la un moment dat, altfel să le utilizeze în mod optim şi eficient. Imperativul eficienţei economice impune:
- adaptarea optimă a ofertei la cererea de bunuri şi servicii (în termeni economici: eficienţă în alocare);
- producerea în condiţii optime a acestor bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile (în termeni economici, eficienţă productivă).
Transformarea eficace a resurselor productive în bunuri şi servicii de consum final pe care o denumim şi „alocarea sau afectarea resurselor" depinde, de asemenea, de know-how- ul intelectual şi practic al colectivităţii, cât şi de eficacitatea organizării sale. Rarităţii resurselor productive i se adaugă deci o raritate a ceea ce economiştii numesc „capital uman". Spre deosebire de capitalul fizic, acesta poate fi ameliorat prin formare, însă acest fapt necesită, în egală măsură, angajarea de resurse productive, şi ca urmare, un sacrificiu imediat în termeni de consum final.
Alocarea resurselor prezintă o mare importanţă pentru sectorul public din două motive:
- în primul rând, orice activitate guvernamentală exercită o influenţă asupra afectării resurselor. Mai concret spus, resursele fiind limitate, producerea oricărui bun sau serviciu implică, în mod inevitabil, un sacrificiu, adică un cost de renunţare pentru producerea unui alt bun sau serviciu. Mâna de lucru şi echipamentele necesare, de exemplu pentru un serviciu de transport public, impun, de asemenea, un cost de oportunitate, care se măsoară prin cantitatea de bunuri şi servicii care ar fi putut fi produse cu resursele prelevate de către autoritatea publică, resurse care nu mai sunt disponibile pentru sectorul privat sau pentru o altă prestaţie publică. De aceea, spre deosebire de ceea ce economia privată încearcă să facă în mod spontan, statul trebuie să vegheze pentru a nu risipi resursele productive, alo- cându-le în mod ineficace; - în al doilea rând, statul are un rol constituţional de garant al interesului general; în consecinţă, lui îi revine sarcina de a acţiona, în cadrul producerii propriilor prestaţii, dincolo de respectarea normelor de alocare optimă a resurselor şi de a contribui în mod direct la ameliorarea alocării resurselor în cadrul sectorului privat ori de câte ori aceasta se justifică. Aşa cum vom vedea mai târziu, mecanismul pieţei prezintă, în grade diferite, anumite deficienţe sau lacune, susceptibile de a-i perturba în mod complet funcţionarea.
Risipirea resurselor, care decurge din acest fapt, determină pentru colectivitate o pierdere de bunăstare care poate justifica necesitatea unei intervenţii de corecţie a funcţionării sectorului public. Acest rol nu se limitează doar la alocarea resurselor, el are în vedere şi realizarea unei juste repartiţii a bunăstării şi a echilibrului macroeconomic.
[1] Bunuri publice, private, vămuite şi comune.
[2] Exclusivitate şi rivalitate: bunuri publice (non-exclusivitate, non-rivalitate), bunuri private (exclusivitate, rivalitate), bunuri vămuite (exclusivitate, non-rivalitate), bunuri comune (non- exclusivitate, rivalitate).