Capacitatea de a face politici publice (policymaking) poate aparţine mai multor categorii de actori din sfera publică sau privată care trebuie să dezvolte o serie de aptitudini specifice în acest sens. Există chiar autori în domeniu[1] care aseamănă procesul politicilor publice cu chirurgia: nimeni nu judecă performanţele unui chirurg după cunoştinţele sale, ci după modul în care reuşeşte să facă operaţia, timpul rezonabil în care acţionează şi rezultatele (reuşite) ale acesteia. În aceeaşi manieră, un specialist în domeniul politicilor publice trebuie să aibă capacitatea de a propune soluţii viabile la probleme reale din societate, urmărind în egală măsură ca aceste soluţii să fie puse în aplicare şi măsurând impactul (efectele) pe care măsura/măsurile propuse îl au la nivelul societăţii/segmentului social, economic etc. asupra căruia acţionează.
Procesul de înfăptuire a unei politici publice urmăreşte în mod consecvent acelaşi pattern, indiferent de natura şi domeniul în care urmează a fi implementată respectiva politică. În literatura de specialitate, acest model de construcţie este cunoscut sub denumirea de ciclul politicii publice[2]. Secvenţialitatea etapelor acestui ciclu (modelul stadial) este utilă din perspectiva înţelegerii procedurilor de elaborare şi de implementare a politicii publice, dar întregul mecanism trebuie internalizat ca un proces continuu, care odată ce atinge etapa finală, intră de fapt într-o nouă fază, în care se reia întreg ciclul.
Numărul stadiilor (etapelor) reprezentate de regulă în aceste diagrame poate varia între patru (varianta simplificată) şi opt aşa cum se poate vedea mai sus, unde practic o singură etapă este reprezentată în două stadii (ex.: stabilirea agendei - identificarea problemelor).
Concret, ciclul politicilor publice reprezintă în fapt un proces logic deductiv, unde actorul decizional urmăreşte un parcurs etapizat pentru a găsi soluţia la o problemă reală din societate.
Aşa cum am arătat de la început, procesul politicii publice este un ciclu mai mult sau mai puţin închis. Evaluarea rezultatelor, oricare ar fi forma pe care o ia, precede faza de rezolvare a problemei. Dar şi sfârşitul poate fi un început. Evaluarea, mai degrabă decât să ducă la terminare, poate declanşa o întoarcere înapoi: problema este considerată nerezolvată şi se fac ajustări prin retroacţiune, fie printr-o nouă formulare a problemei iniţiale, fie printr-o gestionare mai satisfăcătoare a fazei de implementare a programului. Procesul este deschis oricăror tipuri de retroacţiune.
Pe de altă parte, o fază nu urmează neapărat fazei precedente: fazele pot fi intercalate, ordinea lor cronologică poate fi inversată sau chiar anumite activităţi funcţionale pot să nu mai apară deloc în cadrul procesului. De exemplu, o politică poate dispărea, deoarece nu este niciodată implementată sau poate fi desfăşurată, fără ca nimeni să nu se gândească să o lege de rezultate. Apoi, există decizii luate de o autoritate publică şi care nu au fost precedate de nicio activitate de formulare a soluţiilor sau care nici nu răspund unei solicitări politice sau unei probleme identificate anterior: abia ex post, după luarea unei decizii, se identifică sau se raţionalizează problema şi se elaborează studii pentru justificarea alegerii. Procesul este deci caracterizat de fenomene care merg în diferite sensuri: o activitate care din punct de vedere logic este anterioară o condiţionează pe următoarea, o fază care din punct de vedere logic este posterioară condiţionează şi precede o fază care în mod normal ar trebui să fie anterioară. Se poate chiar să nu existe relaţii semnificative între diversele faze care se succed, ceea ce se întâmplă la un moment dat, neavând nicio legătură cu ceea ce se petrece la un alt moment.
Acest lucru este valabil atât pentru actori, cât şi pentru activităţi. Faptul că fiecărei faze îi corespunde un sistem de acţiune specific este o ipoteză care trebuie verificată pas cu pas, prin confruntarea cu situaţia de pe teren şi nu prin emiterea unor postulate teoretice. Anumite sisteme de acţiune pot fi identice pentru toate fazele, aceiaşi actori fiind absenţi sau prezenţi, rapoartele de putere şi structurile dominatoare ducând la aceleaşi rezultate. Modul în care actorii îşi distribuie sarcinile în diferitele faze de activitate guvernamentală este un lucru foarte important. Intrarea pe scenă a actorilor într-o fază sau alta, intrare aleasă sau impusă, condiţionează natura programelor de acţiune. Această intrare este posibilă în diferite momente, înainte de luarea deciziei - ceea ce ştiinţa politică a subliniat în repetate rânduri -, dar şi în faza de implementare şi evaluare - lucrul cel mai original introdus de analiza politicilor publice. Actorii, problemele, soluţiile, deciziile nu sunt neapărat stabile: se pot schimba pe parcurs, se pot ajusta şi redefini, pot dispărea sau reapărea, pe măsura evoluţiei acţiunii politice.
Eoin Young §i Lisa Quinn, in lucrarea Writing effective public policy documents, 2002.
Şirul stadiilor sau etapelor in procesul de înfăptuire a politicii publice.